Anatol COVALI: Simfonia inimii (poeme)
Nu-mi pasã
Mi-am zidit în timp şi-n sens fortãreaţã
unde sunt convins cã nu-i cu putinţã
sã mai aibã tot ce-i urât în viaţã
vreo biruinţã.
Mai am mult de mers. Am saci de cuvinte
ce-aşteaptã sã fac din ele poeme,
iar sufletul meu îşi pune noi ţinte
în crez şi-n vreme.
De ce sã fiu trist? N-are importanţã
cã-n acest sfârşit este plâns şi geamãt
câtã vreme-aud în câte o stanţã
un tandru freamãt.
Pãsãrile mor, fluviile seacã,
aerul din jur e tot mai fierbinte,
dar pot sã zâmbesc şi sã spun: Ce dacã,
merg înainte!
Ninge viscolit, însã râd. Nu-mi pasã.
Simt în aer câlţi, dar respir cu sete.
Încã pot sã spun cã-i floare frumoasã
orice scaiete.
Sunt vesel
Sunt vesel. Privesc cum tristeţea dispare
şi nu mai e-n mine nici viscol, nici ger,
când ştiu şi-s convins că de-acum sunt în stare
să fac infinit din orice efemer.
Sunt vesel. Mi-e viaţa de cer ocrotită
şi nu se mai află în ea vreun eşec.
Am fost răsfăţat şi iubit de ursită,
ce-a vrut ca-mplinit şi puternic să plec.
Sunt vesel. În mine e-atâta dorinţă
de-a sparge tipare, de-a fi ce n-am fost.
O poftă de viaţă-îmi vibrează-n fiinţă,
ce vrea să-i devină iubirii-adăpost.
Sunt vesel. Lumina din inimă pare
mai albă,mai pură,mai fără cusur,
şi simt că de-acuma oricând sunt în stare
să umblu firesc din azur în azur.
Altfel
Nu mai mi-e frică. Merg mai departe.
Îmi scol căderea de mă mai frâng.
Nu-mi pasă dacă prin geamuri sparte
vin cucuvaie ce-n juru-mi plâng.
Cât va să fie o să-mi convină.
Ţelul e simplu şi e modest.
Îmi fac coliba pe o colină
şi-i las pe alţii pe Everest.
Visele mele le pun să toarcă
fire modeste pe-al vieţii fus
şi din prăpăstii visez că parcă
cu-arìpi uşoare zbor cât mai sus.
Fără tristeţe, fără regrete
către-al meu capăt mă-ndrept cântând
şi în deşertul său nu mi-e sete
căci simt izvoare-n trup susurând.
Moartea ecoului
Ai fost copac alaltăieri,
grădină-nmiresmată ieri,
în timp ce-acum
eşti numai praful de pe drum.
De ce e totu-aşa de scurt
şi pentru ce atâta furt
de roade ce-s
încă departe de cules?
Fulgere-n orice anotimp
prin care trecem. N-avem timp
nici s-ascultăm
dacă măcar cândva tunăm.
Părere. Doar părere-i tot.
Te crezi copac când eşti un ciot,
grădină pari
şi eşti maidan unde cresc pari.
Ai fost întruna jefuit,
mult prea puţin s-a-nfăptuit
din ce ai vrut…
Şi-atunci de ce te-ai mai născut?!…
Nici un răspuns nu a ajuns
şi nici tăcerea n-a răspuns
căci nu putea.
Plângea din întrebări şi ea.
Dar…
M-am trezit deodatã
alergând prin gri,
dar cu o ciudatã
poftã de-a trãi.
O bizarã ceaţã
s-a ţesut în jur,
dar un dor de viaţã
îşi ţesea contur.
Ochii-mi se-nspãimântã
umbriţi de sfârşit,
dar sufletu-mi cântã
parcã-ntinerit.
Inima îmi plânge
sprijinitã-n pari,
dar în al meu sânge
zburdã lãutari.
Gândurile mele
bântuie-n trecut,
dar ţesând în ele
un nou început.
Codrii mei de-aramã
tineri încã par
când viaţa mã cheamã
cu nãdejdi s-o ar.
——————————
Anatol COVALI
București
6 martie 2018
