Irina Lucia MIHALCA: Peisajul iubirii (poeme)
Până la suflet şi dincolo de el
– Regăsirea este fantastică,
dorinţa ameţitoare, te iubesc adânc,
până la suflet şi dincolo de el!
Prin geometria luminii – un dar al vieţii –
ceremonia inocenţei codificată alchimic!
– Sufocaţi de durere, de plăcere,
amestec de doi, năucitoare contopire.
Închid ochii şi-mi este bine,
o nebunie, atingi perfecţiunea!
Să te zidesc în mine vreau,
nemărginită-mi e dorinţa!
Un vis înflorit, aici, pe tărâmul iubirii!
– O emoţie îmi este trupul,
atingerea cu tine, o vindecare.
Un fulg eşti, cu cerul în priviri,
pierdută eşti în mâinile mele!
Simt să-ţi spun că te iubesc adânc,
dincolo de sufletul tău,
dincolo de punctele lui cardinale.
Prin lumina privirii, omul
străbate eteruri – întoarcerea-n noi!
– E-atât de mult drum
şi-atât de mult mi-am dorit să te caut,
lasă-mă să te înving, fortăreaţo,
am nevoie de tine!
Adânc intră în mine cântecul tău
– izvor şi însetare!
– Cu fluxul şi refluxul te voi aştepta,
până la stele te voi ridica,
la ţărm te voi întâmpina,
la pieptul meu vreau să te pierzi,
să te iubesc adânc,
dincolo de tine, până la topire.
În focul inimii ne vom topi, activându-ne!
– Promit să te navighez prin toate strâmtorile,
până la suflet şi nu numai…
Dincolo de timp rezonează
chintesenţa matricei, unică şi totuşi diferită,
cu prima respiraţie, cu prima bătaie a inimii,
un jurământ sacru, o punte spre viaţă ne este dată!
9 noiembrie 2012
Peisajul pictat în câmpia din noi
Priveşti în oglinda câmpiei din noi,
priveşti
şi continui obosit drumul
– fără să ai voie
să atingi pământul şi nici stelele –
prin lumi îndepărtate,
în disperări,
prin umbrele luminii lunii,
în tăcute abisuri, în surde dureri,
în sângele devenit gând, apoi cuvânt.
Umbre de nelinişti au crescut în tine,
ţi-au acoperit, unul dupa altul,
toate ungherele trupului,
dar şi bucuria care-ţi urma
– tremurul fiecarei celule, misterul, dorinţa -,
un culoar din nesfârşitul labirint
prin care-alergai din ce în ce mai tare,
ştiai că oricare alee te va duce,
prin adâncul ochilor ei,
tot în centru, la ea,
chiar dacă voiai să le parcurgi pe toate.
Stai şi priveşte în jurul tău!
Priveşte distanţa din inima ta,
revino la tine şi compară drumul parcurs.
De la tine la tine până la noi şi înapoi.
Priveşte! În adâncul tău, în adevărul luminii tale
au fost zile şi luni, au fost ani…
A fost primăvara lunilor de mai,
dar şi canicula lunilor de vară cu furtunile
şi ploile torenţiale
ce ne-aplecau copacii până la pământ,
când totul se-ntuneca, în sunetul tunetelor,
iar dacă mi-ai fi prins mâna aş fi tresărit
la fiecare fulger,
cuibărindu-mă la pieptul tău.
A fost toamna, cu galbenul ei suspin,
în care priveai marea şi pescăruşii,
copacii şi zilele scuturate în aromele serii,
prin visele risipite din sărutul dimineţii,
pe un drum întins,
până la soare, dincolo de nori.
A fost iarna viscolului din ferestrele noastre
şi a mai fost ceva, a fost viaţa
prin care-am trecut împreună, clipă de clipă!
Mai târziu a venit altceva. Fără regrete,
poate că este în legea firii,
poate că n-am ştiut, poate că altfel nu se putea
– o lege a creşterii şi a descreşterii -.
Ne-a mai rămas doar acest timp să-l trăim.
Este puţin, este mult,
contează, oare?! Uită-te în jur,
coboară în tine şi priveşte,
în lumina strivită sub geană,
dinăuntru în afară, tot ce-am parcurs,
în cercul fiecărei clipe,
picătura de rouă dintre cer şi pământ,
viaţa noastră aşa cum a fost,
singura noastră viaţă.
Nu avem nevoie de trecut,
noi ce ne uităm la viitor şi ne ardem pe clipă!
18 februarie 2013
Să nu striveşti clipa
În stele suntem noi, în lumina veşnică
ce-nchide două suflete în aceeaşi crisalidă.
– Pe tine te cheamă inima mea,
de-atâta aşteptare iarba a crescut de-o palmă!
Vin din inima ta, din fundaţia creată,
din lacrima câmpului, rubine presărate-n flori.
– Ca nopţile de altădată vei veni
să-mi aprinzi stelele stinse de singurătăţi!
Realitatea e acolo unde eşti cu gândul, stelele
cunosc drumul, iar luna-l urmează,
trebuie să fii în visul cuiva pentru a-l visa.
Lumina ne veghează până ne descifrăm
mesajul şi ne-mplinim menirea! …
Ai să ţi-o aminteşti după numele rostit cândva!
Numele, tunelul din labirintul iubirii
prin care iubita poate să fugă înainte ca iubitul
să-şi dea seama de absenţa ei într-un vis,
care-i mai mult decât un vis.
Să nu striveşti clipa! … Nisipul scurs printre degete,
salonul plin de umbre, palide chipuri,
secunda fugară, urmele timpului
tulburat de bucurii scufundate în dureri.
Acesta-i sensul vieţii, ecoul creaţiei în tot ce-i trecător!
Sunt stări care nu se pot repeta de două ori,
este ca şi perfecţiunea,
pornite şi din greşeală sunt perfecte.
Într-un râu nu putem intra de două ori,
chiar dacă intrăm
în apa din acelaşi loc va fi, totuşi, alta.
Pictând cerul cu stele
numai noaptea va şti de ce nu-şi arată cerurile,
în adâncuri sunt poveştile. În acea clipă,
dincolo de cuvinte, un strop ai privit
prin vălul zeiţei Isis ce-acoperă bolta lumii.
Totul se-aşează în armonia
de dincolo de geneză, de dincolo de nimic!
29 februarie 2012
Taina inimii
Printre iluziile din palma cerului
ne continuăm drumul.
Ca prin vis s-a stins acea muşcată albă-nflorită…
Cum este realitatea, îngerule?
– Nu aşa cum ne-o dorim, nu aşa cum este!
Dar lumea cum este?
– Nicicum, prin orice ne complicăm!
Doar iubirea nu se complică,
ea, pur şi simplu, curge,
fluviul acela de lumină care ne inundă.
– Se complică şi ea, în trepte vine,
ca să urci, te complici!
Acea parte regăsită în tine iubeşti în om?
– Iubesc ce el nu ştie despre el,
felia lui lipsă este în altă parte,
în noi rămâne veşnic un semicerc!
Taina lui, cheia spre tine!
Cine l-a creat şi de ce a creat,
cine l-a deschis şi de ce a deschis cercul?
De unde venim, cine suntem,
cui îi aparţinem, încotro ne-ndreptăm?
– Nu ştim de unde venim şi nici nu vom şti,
nu ştim cine suntem, dar purtăm un nume,
nu ştim cui aparţinem, dar aparţinem totuşi,
nu ştim unde ne-ndreptăm, deşi mereu ne trecem!
În umbra noastră, ascunse sunt porţiuni din noi
– constelaţii de trăiri din timpuri – .
Vino cu mine, iubirea mea
e cheia pentru poarta temniţei tale!
Vino cu mine, în zborul spre paradis,
împreună suntem o singură pereche de aripi!
22 august 2012
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează
Printre picăturile ploii preschimbate
în perle rotunde am venit,
din picături s-a format viaţa,
misterul picăturilor lucrează în timp.
Un lanţ al vieţii, fiecare picătură contează!
Printre umbre albastre, în sclipiri argintii,
luna se stinge în scoarţa copacilor.
În toate există o sevă,
fiecare sevă îşi are tainele ei,
plutim şi nu ştim cum plutim,
simţim şi nu ştim cum simţim.
Între totul şi nimic rătăcim noi,
pentru fracţiuni de clipe
se-ntâlnesc oamenii,
într-un timp în care viaţa şi moartea
se-mpletesc, amestecându-se.
Toţi avem câte o stea,
de nu reuşesti s-o atingi sus,
se stinge ea şi te caută pe jos!
Fericirea e simplă, la îndemâna oricui
şi, totuşi, nicăieri, o pot atinge,
aş vrea să dureze, o regăsire, un vis!
Închide ochii, te-ating în lumina
care ne inundă,
la un capăt eşti tu, la celălalt eu,
luminoşi în timpul ăsta gol şi orb,
împreună,
nemuritori parcă,
strălucind şi nicicând despărţiţi,
în timp ce întunericul,
mereu întunericul,
stă în ungherele morţii, iar noi,
lucirea irizantă din razele curcubeului.
Cu picături de rouă,
de la streaşina casei, îţi adapi sufletul,
atât ne este dat, iar noi, călătorii, căutăm.
Desculţă, bucuria vrea sa păşească pe durerea intensă.
– De la cer la pământ nu-i decât o palmă de iluzii,
nu regret când pierd,
ştiu că am dat ceva din mine şi mă simt mai bogat!
10 iulie 2012
Un nufăr înflorit petală cu petală
Ştii ce-mi faci, dragul meu?
Întoarcându-ne spre adevărul lăuntric,
mă faci dependentă de bucăţica noastră de cer,
de-albastrul lui infinit, de visul din noi
din cea mai înaltă octavă-a iubirii.
Suntem senzorii propriilor trăiri
transmise-n eter marelui Univers.
În fiecare clipă simţirile noastre, căutările
şi-mplinirile noastre sunt transmise
acolo unde trebuie să ajungă.
Tu eşti, acum, muntele meu!
Iubirea, un nufăr înflorit petală cu petală,
o floare delicată, vibraţii din Lumină,
eşti tu când laşi inima să simtă prin tine!
Oare ce este femeia, iubitule?
– Femeia? O poveste, un sentiment, o stare, un vis!
Nu-s capabili bărbaţii să citească povestea,
să trăiască sentimentul,
să simtă starea şi să viseze cu ea.
Ce crezi că este bărbatul, draga mea?
Asemeni realităţii şi visul e necesar vieţii,
femeia e poezia, bărbatul proza,
forţa pe care-o poate dirija! Un zeu!
Împreună formează întregul,
propagând emoţie radiază şi el.
– Bărbatul este ramura
de care stă agăţată femeia pentru
a-i depana povestea, a-i transmite starea,
a-i comunica sentimentul
şi a-l duce în visare!
Observ viaţa, purul şi acel simplu
din noi toţi,
tu eşti o torţă, azi, ce arde mocnit,
eu sunt o vrabie peste care
va trece trenul,
chiar dacă iubesc viaţa,
iubesc omul
şi, câteodată, animalul din el!
Oare ce iubim în om,
acea parte care piere în timp
sau spiritul, sufletul din om?
Flacăra lui reflectată în oglinda celuilalt!
Cum să iubeşti doar o formă,
ce segment iubeşti tu în mine?
– Nu eşti un tot? Izvorul din tine iubesc,
acel segment de neuitat,
acea chemare din foişorul inimii!
Unde-i calea către izvor? Un fir de apă varsat,
găseşte-i calea şi caută izvorul,
chiar dacă nu se vede!
Nu seacă izvorul! Apa curge prin noi,
ne simţi durerea?
– Ştim, curg împreună!
Nu poţi simţi durerea dacă
nu te-a durut cel puţin la fel de mult
aşa cum ceri să simt!
Eşti un gând, căci aşa eşti,
dar eşti şi cineva demult cunoscut, iubit,
iar eu, lumina suficientă
să-ţi conducă paşii, cu-ncredere,
tot mai departe, printre umbrele create,
risipind pericole şi obstacole din drum,
spre comorile din adâncu-ntunecat al peşterii.
Nu ştii nici unde sunt, nici care sunt,
dar lumina lor, imaginea comorilor
văzute în trecere, persistă
şi-ţi va da forţa să-ţi continui călătoria
– uneori obositoare, uneori periculoasă –
chiar dacă, în drumul tău,
vei avea nevoie să aprinzi noi torţe.
Ştii că peisaje fantastice din peşteră
te pot ademeni.
Ştii că poţi să te afunzi
sau să ajungi în labirinturi subterane,
chiar dacă atractive,
care nu duc la nicio comoară.
Ştii că poţi descoperi
locuri noi în care ai dori să rămâi, dar,
orice se va întâmpla, îţi continui călătoria.
Înaintezi, înaintezi, fără să te-ntorci,
lumina comorilor
a rămas în tine suficientă să-ţi conducă paşii.
Să trecem dincolo de cuvinte, prin culoare,
să spargem graniţele acestei realităţi,
pornind pe firul călătoriei,
în noi cineva vorbeşte!
29 octombrie 2012
————————————-
Irina Lucia MIHALCA
București
22 februarie 2018
*(Din volumul de poezii “Cerul din inima mea”)
