Raluca FARAON: Litomorfisme (poeme)
GENEZĂ
Poemele sunt pajişti întinse unde pasc liniştite căprioare cu ochii blânzi
aici curg ape bolborosind un esperanto al inimii şi minţii în răscruce
unde timpul aleargă insomniac de la capătul zilei până la cel al nopţii
cu ochii cât cepele călcând periodic peste ceasornice şi pendule bete.
Realitatea zăpăcită şi ea refuză să se trezească să se apuce de treabă
se ascunde sub pled şi mormăie îmbufnată lăsând cuvintele să se topească
într-o confuzie de identitate să se facă poem la două la patru mâini deodată.
ARTĂ POETICĂ
eu suprarealist poate desuet sau de neînţeles în cotidianul imediat
tu postmodernist actual şi cu trimiteri spre audienţa generală
se poate scrie la confluenţa unor curente literare tocmai pentru că
tendinţele acestea miros în lume a impostură şi a orgolii literare
în final de fapt se scrie pe „tastatura interioară” acolo unde vibrează acut
în afara timpului în afara spaţiului un amestec bizar de inimă raţională
ATUNCI CÂND SCRIU…
femei cu plete lungi şi cântând din tălpi
transformă strugurii în vin care-ţi ia minţile
care te face să râzi în hohotele eliberatoare
ale uitării sinelui albastru ale naşterii sinelui de foc
atunci când scriu
realitatea devine o panteră neagră îmblânzită
care toarce o vreme cu ochii scăpărând de satisfacţia
unei prăzi sângerânde care s-a împotrivit
atât cât a fost necesar
pentru plăcerea irezistibilă a vânătorii-luptă
pe viaţă şi pe moarte
doar atunci
MUZEUL INIMII
în piept mi se născu brusc o avangardă
vopsea lemn metal bucăţi de ziar alandala
câteva vegetale ofilite un ghem de câlţi
un suspin un arcuş rupt de vioară
la care nici nu s-a cântat vreodată
o fugă de Bach un mănunchi şuierat de regrete
o toamnă bolnavă o avangardă care mă incomodează la mers
mă face să tuşesc periodic mă orbeşte în plină zi
şi mă ţine pe marginea nopţii până când la cântatul cocoşilor
mă prăbuşesc în somnul diurn ca un gardian al muzeului de artă
plictisit pentru că nimeni nu mai vizitează
culoarele art-nouveau ale inimii mele primitoare
SCRISOARE
mi-aş dori să-ţi scriu ca unui prieten, dar mi-e teamă
că voi da de un zid gol, peste care s-au prăvălit crustacee
aduse de apa coşmarurilor de zi şi de noapte
luni am primit un pumn în stomac
marţi încă simţeam gustul sângelui
miercuri am riscat şi m-am prăbuşit în gol
dar m-a prins din spate zâmbetul blând al poetului
care a aruncat poemele peste umăr
iar ele părăsitele s-au ascuns în visele noastre
de aceea joi am visat că sunt o meduză peste gura uscată a tăcerii tale
pe care o înăbuşeam şi ea scâncea ca un pui de pasăre chinuit de frig
vineri continuam să locuiesc în visele poemelor abandonate
m-am trezit cu o memorie de împrumut
care se ciondănea cu pretenţia mea de originalitate
una avea de partea ei greutatea vârstei alta elanul adolescentin al neştiinţei
sâmbătă am alungat la rândul meu poemele în memoria colectivă
atunci am fost pe de-a-ntregul originală şi liberă
iar duminică am respirat uşurată
pentru că nu ştiu să scriu nimănui ca unui prieten
DEFINIŢIE I
Sunt o filă de carte,
amestec dubios de apă şi piatră.
De fiecare dată când vrei să mă citeşti,
mâinile tale se înţeapă în colţuri tăioase, se spală
apoi de sânge şi se întreabă firesc dacă merită
să o ia de la capăt…
În jurul meu cresc păduri de organisme la fel de ciudate:
amestec de lut şi cioburi, amestec de lemn şi vin gelatinos,
amestec de aripă şi ochi de oţel care priveşte fix aurora boreală
din lumea mea de litere aşezate corect de la stânga la dreapta.
Deodată, literele zboară ca în urma unui uragan albastru
şi fila care sunt caută bezmetic o poveste care s-o îmbrace.
ÎNCEPUT
Când citeşti o poezie superbă care nu îţi este dedicată, când realizezi
că în inima ta stătea confortabil un bărbat care mângâie pe furiş o altă femeie,
evadând când nu eşti atentă şi întorcându-se cu un parfum liric necunoscut, amarnic,
te transformi într-o gorgonă, zeitate care scoate pe nări poezii ce ard nervoase
prin care calci în picioare timpul, spaţiul, iar memoria cărnii o faci curată ca lacrima.
După care îl strângi de prin colţul tristeţii în care l-ai aruncat cu bună ştiinţă
şi-i spui: „Vezi, nimeni nu ştie să scrie mai bine ca mine, rămâi aici în inima mea,
trăieşte liniştit şi atinge-mi doar mie arterele cu sânge sălbatic, respiraţia întretăiată
soarbe-mi-o fără teamă, pentru ca poezia să se nască din noi ca un copil fericit care
ne îmbrăţişează pe rând spaimele, vinovăţiile şi goana spre moarte.”
TĂCERE
Ai supravieţuit poemelor mele
în care te alungam periodic,
ai rezistat plânsului meu insidios
care curba vocalele şi topea consoanele
până când sensul cuvintelor ameţea
şi nimeni nu mai înţelegea nimic.
Te-ai prefăcut că nu pricepi aluziile culturale,
dar te-ai încăpăţânat să mă citeşti până când
emoţia a gâtuit răspunsul pe care mi-l datora
iubirea ta, de care fugi, încă, ruşinat şi haotic…
LITOMORFISM
ca un zid de piatră roşie sunt anii care s-au scurs între noi
mă apasă în tâmpla stângă şi-mi murdăresc obrazul de sânge
o avalanşă de cadavre: cuvinte cu zgura amară…
întind mâna, dau de privirea ta fixându-mă încruntat
şi mâna mă doare!
unde eşti, vânt sălbatic şi tandru?
au înflorit toate tristeţile mele adormite
uite-mă acolo, platoşă în faţa timpului
şi timpul îngenunchează
şi chipurile noastre se transfigurează
TREZIREA – LAMĂ DE CUŢIT ÎN CARNEA REALITĂŢII
Mă scufund în apele somnului, cofă din lemn scorojit: poate
că am să uit chipul tău, poate braţele tale se vor destinde
şi vor deveni grumazul unui armăsar tandru care mă poartă,
arcuindu-mă în spirala cântecului, dincolo de moarte…
Însă mă trezesc deodată în zgomotul apei rănite,
ca şi cum aş aduce din negura fântânii cofa ţăndări,
udă, dar complet nefolositoare…
Din nou femeie cu gura coclită de fierea absenţei,
din nou carnea-mi făcută ţăndări în aerul rece…
———————–
Raluca FARAON
Bucureşti, 10 februarie 2018
