Vavila POPOVICI: Despre cinste, necinste și ticăloșie
„Niciodată un om cinstit nu se poate apăra cu atâta înverșunare, ca mincinosul care a fost prins.” – Nicolae Iorga
Valorile morale care au îmbogățit cu adevărat viața omului, valori care s-au dovedit a fi de încredere, sunt utile și importante pentru societate. În zilele noastre ele cunosc un declin semnificativ.
De când există omul pe pământ, acesta s-a călăuzit după diferite legi întocmite, pentru ca binele să-l călăuzească în viață. Cinstea și alături de ea onoarea și corectitudinea au fost și rămân calități morale apreciate și considerate mai presus decât celelalte virtuți ale omului. Ele îi obligă pe oameni să-și îndeplinească datoria socială, să respecte adevărul și dreptatea, și să se comporte sincer și corect în societate. Sunt valori morale fundamentale pentru oricare societate civilizată. Când ele își pierd din calitate, este vădit că societatea se degradează.
Cinstea este una dintre cele mai complexe virtuți, tocmai pentru că, la rândul ei, sintetizează multe alte virtuți. Omul cinstit nu minte, nu denaturează realitatea – spunând că făcut ceea ce nu a făcut – și nici nu tăinuiește despre sine o realitate care, aflată de către ceilalți, l-ar putea leza. Iar când e vorba despre ceilalți, nu-i lingușește, dar nici nu ascunde eventuala lor fraudă sau abuz: omul cinstit nu e complicele nimănui, indiferent de prețul pe care l-ar avea de plătit pentru gestul respectiv. Nu este fățarnic sau duplicitar, nu defăimează pe cineva și nici nu răspândește informații false. Nu înșală, nu umblă cu tertipuri, cu vicleșuguri, nu măsluiește, nu răstălmăcește, nu fură, din modestie el vrea să aibă doar ce este a lui, și ceea ce a dobândit pe drept, nu încalcă drepturile nimănui, Își vede de munca lui, pe care o face cu sârguință, dăruire, seninătate și bucurie.
Corectitudinea este virtutea care se naște din înțelepciune, tot pentru binele omului. Se bazează pe încredere și este hrănită cu iubire și respect. Dumnezeu este corectitudine, precizie și iubire, și din iubirea Lui ne-a creat, și iubire și precizia timpului ne-a dat. Corectitudinea reflectă, în primul rând, atitudinea omului față de sine și apoi de ceilalți, determină relații civilizate între oameni, pune în evidență sinceritatea, seriozitatea și consecvența cu care sunt îndeplinite îndatoririle umane. Omul corect nu este lingușitor și nu aduce laude nejustificate, nu admite falsitatea vorbelor. El apreciază adevărul fiindcă slujește dreptatea. Oamenii corecți sunt prețioși pentru societate. Natura întreagă ne dă lecții de corectitudine, respectând cu precizie vremea nașterii – răsăritul –, maturității – perioada lucrului bine făcut – și apusului – moartea. Este scris în Biblie: „Cel ce umblă în neprihănire și vorbește fără vicleșug, cel ce nesocotește un câștig scos prin stoarcere, cel ce își trage mâinile înapoi ca să nu primească mită, cel ce își astupă urechea să n-audă cuvinte setoase de sânge și își leagă ochii ca să nu vadă răul, acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine, și apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:15-16).
Onoarea înseamnă să ai înțelepciune, înseamnă să-ți respecți cuvântul dat (de aici și expresia: „Pe cuvântul meu de onoare” sau „pe onoarea mea”); înseamnă să eviți certurile, să ierți insultele, să fii drept și bun, să fii smerit și cu temere de Dumnezeu. Jurnalistul, filologul american Henry Louis Mencken (1880-1956) spunea că „Onoarea este pur și simplu moralitatea oamenilor superiori”.
Necinstea este definită ca incorectitudine, corupție, escrocherie, hoție, șarlatanie, ipocrizie, viclenie, trădare. A fi necinstit înseamnă totodată a fi incorect, lipsit de onoare, a prefera minciuna în locul adevărului, înseamnă să-ți accepți sieși dreptul de a fura, adică a nu respecta nici această poruncă a Divinității, să-ți placă să înșeli și să induci în eroare, în vreun fel, pe cei din jurul tău. „Vai de tine pustiitorule, care totuși n-ai fost pustiit; care jefuiești și n-ai fost jefuit încă! După ce vei sfârși de pustiit, vei fi pustiit și tu, după ce vei isprăvi de jefuit, vei fi jefuit și tu.” (Isaia, cap. 33).
Omul necinstit ascultă pe la uși, scormonește, provoacă, născocește, minciuni ticluiește. Este lipsit de integritate – componentă esențială în structura ADN-ului personal. Un renumit baschetbalist american spunea că „Nu există o testare mai bună a integrității unui om decât comportamentul acestuia atunci când greșește”, explicând că omul integru depune toate eforturile pentru a îndrepta greșeala, sau a-i micșora efectele negative. Integritatea sau lipsa ei o putem constata observând și analizând acțiunile, credințele, metodele, măsurile și principiile sale, toate zugrăvindu-i caracterul.
Necinstea incubă trădarea, despre care scriitorul francez Victor Hugo spunea că este „Biserica iadului”. Unii politicieni s-au dovedit a fi trădători ai intereselor țării, ascunzând faptele lor reprobabile. Dramaturgul nostru Ion Luca Caragiale, cel care a ilustrat magistral specificul și mecanismele parvenirii, în piesa „O scrisoare pierdută” are un dialog între Farfuridi și Brânzovenescu, primul exprimând: „Da, așa, dacă e trădare, adică dacă o cer interesele partidului, fie!”, și Brânzovenescu exprimându-și pretenția: „Dar cel puțin s-o știm și noi”.
Necinstea politicienilor generează o atmosferă de teamă, neîncredere, declin social și moral.
În orice societate există și oameni decăzuți moral – ticăloși. Dar depinde cât de mulți sunt și ce funcții ocupă. Ne este cunoscută ticăloșia a două perioade din istoria noastră: secolul fanariot (1711-1821) și jumătatea de secol comunist (1946-1989), despre care s-a scris mult.
Ticălos este denumit omul parșiv, nemernic, netrebnic, mișel, canalie. Ticăloșenia este legată de minciună; ticălosul nu-și poate apăra înșelătoria decât prin minciună, fiindcă el este un om mic sau chiar de nimic, dar vrea sa devină – mare și tare. Este răzbătător, înfigăreț sau băgăreț, obraznic, șmecher, sforar, pișicher, fățarnic și prefăcut. Râvnește la bunuri și putere. Fură, minte, stăpânește în afara oricărei legi. Este lacom, hrăpăreț, nesățios și hulpav. Pe măsură ce îi crește puterea devine trufaș, îngâmfat, cusurgiu, lipsit de bun simț, mârlan, bădăran, neam prost. În general îi plac femeile, știe să le ademenească și să le folosească. Foarte curând devine și răzbunător. Vrea, în orice chip, să învingă, să stăpânească. Dacă dreptatea i se opune, o cumpără și timorează adversarii. Știm că „Cinstea nu se cumpără, nici nu se vinde”, dar ticăloșia este cea care se poate cumpăra și se poate vinde ușor. Ticălosul lucrează de obicei în cârdășie cu oameni de aceeași teapă, pentru a se putea acoperi unii pe alții, mințind și denaturând adevărul. Ticălosul este asemenea caracatiței – animalului marin cu brațe puternice prevăzute cu ventuze – , lacom, apucător, hrăpăreț.
Trăim între ticăloși, pe unii i-am lăsat să ne conducă, să-și facă mendrele (a-și satisface interesele), cum se spune în popor, sau am fost orbi? Când și cum vom redresa totul? Adevărat, este greu de luptat cu ticăloșii, întrucât ei se apără „cu înverșunare”.
Și totuși, supraviețuirea umanității va depinde de morală, de felul în care ne vom comporta. Iisus Hristos rostind cuvinte de binecuvântare, pe muntele Fericirilor, în auzul ucenicilor Săi și al mulțimii, printre ele a rostit și o cugetare despre valoarea morală universală – Regula de Aur – care sună frumos și pe înțelesul tuturor: „Faceți pentru alții tot ce ați vrea să facă ei pentru voi” (Matei 7:12). Dacă un om moral ar greși la un moment dat, el ar dori ca ceilalți să-i aplice pedeapsa pentru îndreptare. Ca atare, dacă unii din ceilalți au greșit, au ticăloșit, noi va trebui să cerem pedeapsa pentru ticăloșiile lor făcute.
Să nu ne mirăm de atâtea citate, fiindcă „respectarea legilor se face după maxime morale”, spunea filosoful german Immanuel Kant (1724-1804), unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului.
Pentru supraviețuirea noastră, pentru fericirea pe care ne-o dorim, ar trebui să fim conștienți de defectele societății în care trăim, să dezvăluim necinstea și ticăloșia unora și să mergem pe drumul drept, chiar dacă el are cărări ademenitoare ale rătăcirii. „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu purtarea morală”, ne spune tot Immanuel Kant, în „Critica rațiunii pure”.
————————
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord
8 februarie 2018
