Cuvânt și iubire

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi”.

(Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie)

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai   zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut.

Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filozofie germană (vezi, de ex., Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Buc., 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filozofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (si asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, fost student și al lui Martin Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în rev. „Jurnalul literar”, Bucuresti, oct.1997, p.9).

În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filozofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filozofică Lucian Blaga, acel gînditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cît si sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din cîmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decît fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc.

Dar cea mai fericită cuplare a planului epistemologic cu cel ontologic a părut multor filozofi ai secolului trecut că ar oferi-o metoda fenomenologică. Teoretizată de Husserl (si amintită studenților săi de Nae Ionescu), metoda a fost apreciată datorită celor două fațete ale ei: una descriind fenomenul și alta intuitivă (noetică). Prin latura descriptivă, metoda se arăta a fi atașată de obiect, iar prin intuiția directă a “esenței” fenomenului de cercetat, ea aspira către evidențierea adevăratei naturi a fenomenului. Mircea Vulcănescu -filosof de vocație, dar și eminent sociolog- a utilizat metoda fenomenologică în ambele domenii. Ca filozof al acelei Școli (unică în lume) de sociologie monografică, M. Vulcănescu a aplicat metoda fenomenologică (4) pentru descrierea datelor adunate de echipele de cercetători ai satelor românești. Partea “intuitivă” i-a folosit la găsirea semnificației faptelor complexe aflate la “joncțiunea existenței naturale cu existența spiritului” (Mircea Vulcănescu), ajungând astfel la “ontologia regională a existenței sociale” . Ca fenomenolog, dar si ca istoric literar, scrie în 1934 splendidul studiu Ion Creangă văzut de generația actuală publicat la Cluj în rev. „Gând românesc” (an III, nr. 1, ian. 1935, p.1-16; vezi și paginile din jurnalul soției sale referitoare la conferința despre Creangă: Mărgărita Ioana Vulcănescu, Memorii-Jurnal, vol. I, Ed. Vitruviu, București, 2013, p. 248). În filozofia sa originală, ambele fațete ale fenomenologiei au putut da relief unor fapte ce se lasă mai greu descrise, “dimensionînd” lucruri dificil de măsurat, cum ar fi de pildă “existența” în spiritualitatea poporului român (vezi Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței, martie 1944).

Se cuvine însă de subliniat că succesul fenomenologiei, la modă și în ziua de azi,  a fost asigurat mai mult de pluralitatea de înțelesuri ce i-au fost atribuite (5), decît de virtuțile preconizate de Husserl la începutul secolului XX.  Gabriel Marcel observase în 1971 că „filozofia modernă are un limbaj atât de dificil încât e greu să afirmi ce este ea, ce sens are ea” (6). Desigur, remarca rămâne valabilă și după înlocuirea termenului de „filozofie” cu cel de „fenomenologie” .

Cu referire la prezentarea filozofiei blagiene de către clientela lui Rădulescu-Motru care el însuși îl criticase cu sârg, Lucian Blaga sesizase din 1932-1933 înclinația unor recenzenți bucureșteni de a se crede originali folosind termenul de “fenomenologie” în zone în care altă dată s-ar fi folosit pur și simplu termenul de “filozofie”. În ce-l privește pe Blaga, el pur și simplu considera metoda fenomenologică limitativă. Pe de-o parte, nivelul simplei descrieri a unor fenomene îi părea lui Blaga (prin excelență creator)  mult prea modest, în timp ce pretenția metodei fenomenologice de a răzbi de-a dreptul spre “adevărata esență” îi părea cam exagerată.

1. Liiceanu, pe când era cercetător la Institutul de Filozofie în colectivul condus de ideologul Henri Wald, a publicat (în „Revista de filozofie”, Tomul 14, nr.2, 1967, p.157-162) un text modest, intitulat Pe marginea unor inedite, despre trei scrisori trimise de marele filozof Lucian Blaga („Revista de filozofie”, Tomul 13, 1966, p.149) lui I. Brucăr spre a-i explica unde greșește când îl consideră fenomenolog.

Dacă ne gândim că până în 1969 filozofia lui Blaga fusese scoasă (pentru mai bine de două decenii) din cultura română de mercenarii ocupantului sovietic, si că numele lui Blaga urma să fie introdus în manualele de liceu (7) în anul când s-a retipărit Trilogia culturii (1944; 1969), putem să ne dăm seama de importanța publicării comentariilor tânărului comunist Gabriel Liiceanu (n. 1942). De altfel, 1967 fusese și anul în care se hotărâse curtarea faimosului Mircea Eliade (8), spre a face cât mai vizibilă (pentru exterior!) noua atmosferă de oarecare prețuire a literaturii românești, ilustrată (de ex.) prin aprobarea publicării volumului Portrete și reflecții literare a lui Constantin Ciopraga, cuprinzând două studii antologice despre Eminescu, sau prin premierea lui Dimitrie Stelaru si a poetului Marin Tarangul, fost deținut politic, fără nici o vină. Dar 1967 se mai singularizase și prin difuzarea modelului ‘Crohmalniceanu’ (9), de terorism ideologic comunist aplicat la receptarea literaturii interbelice, prin publicarea cursului său de Istorie a literaturii române din perioada interbelică (vol. I, Proza). Modelul răspândit atunci a fost dezvoltat apoi de Zigu Ornea, cel care a dat pe ascuns Securitații manuscrisul despre Hegel pentru care C-tin Noica a fost băgat la pușcărie pentru șase ani, fără altă vină decât aceea de a fi dat manuscrisul la publicat la ESPLA, singura editură care exista în 1957 (vezi rev. „Observatorul Cultural”, Nr.20/277, 14-20 iulie 2005).

Titlul sub care „Revista de filozofie” a publicat scrisorile lui Lucian Blaga nu a fost nici el întâmplător : Trei scrisori asupra fenomenologiei, si nu ceva mai apropiat de ideile conținute în textul blagian, ceva de genul : ‘Cunoașterea luciferică/minus-cunoașterea în contrast cu fenomenologismul, o abordare descriptiv-paradisiacă, prin atașarea de obiect’. Accentuand asupra fenomenologiei, titlul pus de Gabriel Liiceanu prefigura deplasarea accentului către partea eronată (de ca și cum ar fi fost validă!) a exegezei lui Brucăr, eroare pe care filozoful Lucian Blaga intenționase să o îndrepte.

Așadar, însuși titlul era menit să manipuleze cititorul, indicând un interes inexistent la Blaga pentru fenomenologie. În plus, din comentariul comunistului de douăzecisicinci de ani transpare străduința de a-l înălța deasupra lui Blaga pe Brucar, dându-i dreptate fostului director de la „Lumea evree” care ținuse să-l încadreze pe Lucian Blaga între fenomenologi. Desigur, încercarea tânărului Liiceanu (vizitator al unuia dintre profitorii sistemului comunist, stalinistul Henry Wald și totodată al unuia dintre milioanele de victime trimise după gratii, „trăiristul” Constantin Noica, vezi Jurnalul de la Păltiniș, Ed. Cartea Românească, București, 1983, precum și finalul interviului luat de Fabian Anton în 2000 filozofului Alexandru Dragomir, dez-cenzurat si comentat de Isabela Vasiliu-Scraba, interviu unde fostul elev al lui Heidegger afirmă limpede că Noica n-a avut influență asupra vizitatorilor săi http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-2Partea7sfINTERVIUAlxDrag.htm ) apare cu atât mai penibilă cu cât argumentarea contrară, venită din partea marelui filozof Lucian Blaga (o altă victimă nevinovată a regimului comunist), este evident mai convingatoare. Poate de aceea s-a apelat la o șmecherie suplimentară: Cele trei scrisori ale lui Blaga nu au fost publicate în același număr de revistă în care a apărut comentarea lor. Dacă pe oricine argumentele lui Blaga l-ar fi convins, primul care nu s-a lăsat convins pare să fi fost chiar „discipolul lui Henri Wald” (vezi Noica si Securitatea, Ed. M.N.L.R, Bucuresti, 2009, p.154), cum îl desemnase Constantin Noica pe vizitatorul său Gabriel Liiceanu, după zece ani de așa-zisă „ucenicie” (10).

Interesant este că si la vârsta de cincizecisipatru de ani, „discipolul lui Henri Wald” (11) ținea să convingă (fără argumente) la o conferintă că filozofia românească interberlică ar fi fost inexistentă, că Lucian Blaga, Nae Ionescu, Mircea Florian, Ion Petrovici, D.D. Rosca, etc, n-ar fi fost suficient de „profunzi” si că Nae Ionescu n-ar fi initiat trăirismul, prima scoală românescă de filozofie, fiindcă foștii săi studenți (si unii chiar discipoli) precum Constantin Noica, Anton Dumitriu (pe linia religiozității difuze din scrierile lui), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, P. Tutea, n-ar fi fost contemporani (ca să asigure „unitate temporală” a Școlii trăiriste, despre care Noica spunea că oficialii comuniși refuză să o recunoască) si că filozofii menționați ar fi fost, vezi-Doamne, incapabili să elaboreze o gândire filozofică „puternică”. Oare fusese cu gândul la puterea maestrului său, stalinistul Henry Wald? Sau a lui Stalin ?

Note și considerații marginale

1. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica Platonică a participarii la divina lume a Ideilor (Ed. Star Tipp, Slobozia, 1999, sau http://www.scribd.com/doc/153749198/MISTICA-PLATONIC%C4%82 ) . Ca si Wikipedia.ro, segmentul românesc ro.scribd al „celei mai mari biblioteci digitale de pe mapamond” este atent urmărit din umbră. Faptul l-am sesizat odată cu misterioasa dispariție a unor texte ale mele „dosite” de cripto-securiștii care la textul meu Pelerinaj la Păltinișul lui Noica ( http://www.scribd.com/doc/188003489/Isabela-Vasiliu-Scraba-Camera-13-a-Vilei-Noica-de-la-Paltinis ), filozof decedat în dec.1987, au semnalat fragmentul : „meteorolog îndepărtat de Securitate din preajma lui Noica în oct. 1987” pe care l-au copiat si l-au adăugat la descrierea documentului, descriere vizibilă lor și celui care face postările. „Periculoase ideologic” le-au părut, din 158 de texte (pe 17 ian. 2014), 20 de documente (dintre care ar fi de menționat lucrarea mea despre Cioran ca profet al adevăratei sfințenii, citită la Centenarul „Cioran” organizat de Universitatea L. Blaga din Sibiu în mai 2011, vezi înregistrarea https://www.youtube.com/watch?v=vabhvW-nU9U si https://www.youtube.com/watch?v=2BHknoJPFpg ), care n-a fost pe placul satrapilor de la ro.scribd nici în limba românească, nici în franceză (precum și studii despre exilul lui Horia Stamatu, literatura lui Mircea Eliade, personalitatea lui Alexandru Paleologu, gândirea lui Nae Ionescu, Părintele Arsenie Boca, etc.). Probabil semnalând astfel si altor paznici ai internetului românesc că textele mele ar fi „unele dintre cele mai periculoase materiale ideologice din țară”, cum scria Pavel Apostol despre manuscrisul pentru care Noica a făcut nevinovat șase ani detenție politică. Uimitor este că odată cu accesarea pe ro.scribd a volumului Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică (Slobozia, 1999, 360p.), apare „recomandată” de controlul din umbră al site-ului controversata (pe motiv de plagiat) teză de doctorat a lui Gabriel Liiceanu despre tragic în care, după filozoful Alexandru Dragomir, Liiceanu amestecă tragicul antic cu cel modern (vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Liiceanu și plagierea de tip „inadequate paraphrase” la Patapievici, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 7-8/2012, p. 19 ; sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Despre Liiceanu si plagierea la Patapievici de IVS.htm

2. vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Topica transcendentală din perspectiva arheologiei gîndirii kantiene, în rev. “Contemporanul Ideea-Europeană”, nr. 24(113) din 12 iunie 1992, p.5 ; precum și eseul intitulatLa connaissance sans objet din vol.: Atena lui Kefalos, Ed. Star Tipp, Slobozia, 1997, p. 120-135 ; sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/CAP12_1.html .
3. vezi Isabela Vasiliu-Scraba,Karl Jaspers: Credința filosofică – o modalitate de existență în lumea contemporaă, în rev. “Contemporanul Ideea-Europeană”, București, nr. 40(7), 4 oct. 1991, p. 5 (și în vol.:Isabela Vasiliu-Scraba, Inefabila metafizică, 1992, p. 168- 176, http://www.scribd.com/doc/153127443/INEFABILA-METAFIZIC%C4%82 ).
4. In 1929 Mircea Vulcănescu scrisese un text extrem de interesant despre Max Scheler (mort la 54 de ani), considerat „cel mai genial” discipol al lui Husserl.
5. Evenimentul major al primăverii anului 2013, dacă ne luăm după ziarul oficial „Evenimentul zilei”, ar fi fost acela că istoria religiilor coordonată de ex-ministrul Pleșu a produs primul masterat. Articolul postat pe 3 aprilie 2013 o citează pe conducătoarea masteratului-eveniment explicând că prin „studiul aplicat al religiei” asezonat (adică „în dialog”) cu „metodele de investigare cele mai recente din știință” s-ar ajunge la o… salată (ceva vizibil si descriptibil) mistică (indescriptibilă). In fapt, cea care conduce masteratele la minusculul Institut de Istoria Religiilor (înființat în 2008 „sub cupola Academiei”, adică prin sprijinul academicianului Dan Berindei, care i-a făcut loc în cadrul Secției de Istorie a Academiei) a denumit salata mistică prin termeni ceva mai impozanți : I-a zis „fenomenologie a minții”, fără să-i treacă prin cap că „mintea” e ceva care nu apare (ceva ce nu este „fenomen”). In plus, afirmația ei după care Mircea Eliade ar fi fost interesat de „fenomenologia minții” este, desigur, de o prostie fenomenală. I.D. Sârbu (fost deținut politic opt ani fără nici o vină, întâi student si apoi apropiat al filozofului Lucian Blaga) observase că „prostia cea mai modernă e legată de putere, de bibliografie la zi, de titluri și patalamale”(Adio Europa!). Anticii, cu doctrinele lor „impregnate de misticism” (Emil Cioran), făceau din mintea omenească un derivat al lumii inteligibile. Si nici măcar phiolosophia garrula (după expresia lui Anton Dumitriu) a vremurilor noastre n-a încercat să-i definească esența, să-i schițeze „fenomenologia”.
6. veziColocviile de la Paris (1971-1974) şi Dialogul omului cu ştiinţa( 29 ianuarie 1971), dezbatere organizată de filozoful Constantin Micu Stavila (fostul asistent al profesorului Ion Petrovici), publicată în rev. „Jurnalul literar”, ianuarie-februarie 2001, p. 24-25. In Homo universalis (București, 1990), denumirea dată de filozoful Anton Dimitriu „fenomenologiei/filozofiei” de azi a fost aceea de philosophia garrula având sensul de trăncăneală cu pretenție de filozofare (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La granița dintre philosophia perennis și philosophia garrula, în vol. Inefabila metafizică, Slobozia, 1993, p. 153-160). La cursurile sale de metafizică si de istoria metafizicii, Nae Ionescu tratase si el (e drept, tangențial) subiectul abandonării philosophiei perennis (vezi http://www.scribd.com/doc/132110995/Isabela-Vasiliu-Scraba-METAFIZICA-LUI-NAE-IONESCU-in-unica-%C8%99i-dubla-ei-inf%C4%83%C8%9Bi%C8%99are ).
7. veziIsabela Vasiliu-Scraba despreRolul scriitorului în formarea spiritualităţii de mâine ; interviu de la Bacău publicat în rev. “Vatra veche”, Târgu Mureș, nr. 2/2013, p.7-9 http://www.scribd.com/doc/192386827/Isabela-Vasiliu-Scraba-Interviu-Liceu-Bacau precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Școala trăiristă, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258/2013, pp. 4-5, sau

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Ceva%20despre%20scoala%20trairista%20de%20IVS.htm .

8. In 1967 Mircea Eliade a putut telefona mamei sale, dupa 25 de ani, care, inteleapta, l-a sfatuit sa nu revina spre a da gir terorii ideologice din țara aflată sub ocupatie bolșevică, cum scria pe ascuns Vasile Băncilă.  Marele istoric al religiilor a fost reintrodus in cultura română (cu o carte de nuvele prefatata de nepotul sau) in anul in care aparuse in America Myth and Symbol. Studies in Honor of Mircea Eliade (Univ. of Chicago Press, 1969, 460 p.) volum omagial pe care nici Leon Tismăneanu sau Walter Roman din fruntea Editurii Politice a PCR, si nici Gabriel Liiceanu în calitate de director al fostei Edituri „Politice” rebotezată „Humanitas” n-au dorit sa-l traducă si sa-l publice în țara comunistă (/cripto-comunistă) care l-a tot ademenit, in fel si chip, pe Eliade să se-ntoarcă (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din ţară şi visul premonitoriu al lui Mircea Eliade, în „Revista română” (Iaşi), Anul XV, nr. 1 (55), martie 2009, p. 16-17; on-line http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=626 , precum și înregistrarea video de la Simpozionul Național „M. Eliade”, martie 2010, Pitești https://www.youtube.com/watch?v=GUvdVrPmFbs ).
9. Pe 17 ian 2014 în fișa lui Vasile Voiculescu (1884-1963) din Wikipedia.ro (controlată de administratori cu interese ascunse, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-WIKIPEDIAro19.htm , pe hârtie o variantă a fost publicată în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.257/2013, pp. 8-9 sau http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Wikipedia-ro citita printre randuri de IVS.htm) era menționat numele proletcultistului Ov. Crohmălniceanu (din garda veche a Anei Pauker), fără a mai fi pomeniți și alți critici sau autori români care au scris pagini memorabile despre Vasile Voiculescu, precum Bazil Munteanu, Perpessicius, Vladimir Străinu, Dinu Pillat, Adrian Maniu, Ovidiu Papadima, C-tin Ciopraga, „italienistul” istoric literar Mircea Popescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eugen Simion, Serban Cioculescu, G. Călinescu, etc. „Uitată” era si categoria de martir al închisorilor comuniste (categorie pe care mafioții care controlează Wikipedia.ro o tot șterg, deconspirându-se astfel ca urmași ai celor care au masacrat timp de două decenii sute de mii de români nevinovați în închisorile comuniste), categorie în care a fost silit să intre dr.Vasile Voiculescu, arestat la 73 de ani (pe 5 august 1958) pentru „vina” de a fi scris poezie mistică.

Poetul, condamnat la 5 ani, a decedat după patru ani de temniță grea si încă un an de dureri atroce, după „mutarea” pe targă, la 30 aprilie 1962, din   închisoarea Aiudului la Dispensarul TBC-Turda, urmată de țidula de eliberare din închisoare pe 2 mai 1962. În textul meu despre WIKIPEDIA. Ro, semnalasem manipularea din umbră a acestei enciclopedii on-line, control asupra căruia atrăgea atenția însăși echipa care inițiase proiectul. Prin menționarea criticului stalinist din garda veche a Anei Pauker, transpare odată în plus cripto-comunismul mafiei din umbră care face ca Wikipedia.ro să nu fie „o sursă obiectivă de informare” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro citită printre rânduri, http://www.scribd.com/doc/171896306/Isabela-Vasiliu-Scraba-Wikipedia-ro-citit%C4%83-printre-randuri). Iată recunoașterea „vinovăției” scriitorului, smulsă de uneltele Securității condusă din umbră de Alexandru Nicolschi/Nicolau (general NKVD aflat până în 1962 în structurile de vârf ale instituției înființată în 1948 de Ana Pauker, vezi S. Rădulescu-Zoner, Poporul Român anti-semit? in rev. Căminul Românesc, an 30, nr.2 (117), iunie 2011): „Recunosc că am scris și difuzat poezii începând din anul 1947 și până în prezent. Eu am scris multe poezii cu conținut religios de îndemn la o viață duhovnicească (de rupere de viață) care, prin interpretare, pot părea a avea un caracter dușmănos față de regim, așa cum este poezia Noul arhitect [V. Voiculescu, Gânduri albe, Cartea Românească, București,1986, p.274] și altele, cum sînt poeziile Neagra labă , Cerșetorul și altele” (semnat: Vasile Voiculescu). Cât a fost arestat, biroul său de lucru a fost devastat, biblioteca distrusă si chiar acolo, în camera unde locuise dr. Vasile Voiculescu până la arestare, îi fuseseră instalați chiriași. Pe patul de moarte, înainte de a -și da duhul, i-a zis fiului său mai mic: „Ionică, eu mor! M-au omorât! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu.” (Vasile Voiculescu, 25 aprilie 1963, vezi dr. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu. Anii de detenție, Buzău, 1993).

10. Alexandru Dragomir îi spunea pe 15 iunie 2000 lui Fabian Anton că Noica nu a avut influență asupra lui Pleșu, Liiceanu, Vieru. etc., si că niciunul dintre acești vizitatori ai săi trimiși de Noica nu poate fi considerat un filozof autentic (vezi Interviul des-cenzurat si adnotat http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-adnotat3-Interviu-AlxDragomir.htm , precum și Isabela Vasiliu-Scraba,Himera Școlii de la Păltiniș ironizată de Noica, în rev. „Acolada”, nr 2(65), febr.2013, p.16 si 22 ;  http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20scolii%20de%20la%20Paltinis%20ironizata%20de%20Noica.htm ; si Himera disciopolatului de la Păltiniș, prilej de fină ironie din partea lui Noica, http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-himera2ScoalaPaltinis10.htm , pe hârtie în rev. „Acolada”, nr 3(66), martie 2013, p.16 si 23 ;

sau    http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Himera%20discipolatului%20de%20la%20Paltinis%20de%20IVS.htm ).

11. Chiar si în anul 2004, în calitatea sa de „discipol al lui Henry Wald” (apud. Noica), Gabriel Liiceanu s-a oțărât la filozoful „trăirist” Octavian Vuia în prefața unui volum catalogat drept „nord-corean” (Dan Petrescu despre vol. Crase banalități metafizice, Ed. Humanitas, București, 2004). El „uită” să-și argumenteze indispoziția pe care i-o crează excelenta lucrare despre presocratici a lui Octavian Vuia. Dar se poate bănui că pricina supărării lui G. Liiceanu ar fi o greșală a heideggerianului Octavian Vuia semnalată încă din 1967 de Henry Wald, omagiat de editorul G. Liiceanu după căderea comunismului, ca să nu uite nimeni că Humanitas a fost până în 1989 Editura Politică a PCR. Dogmaticul stalinist Wald notase într-o carte a sa (de necitit, maculatură tipică vremurilor de terorism ideologic) că în Remontee aux sources de la pensee occidentale (Paris, 1961, p.22) Octavian Vuia, fostul elev al lui Heidegger, a greșit întrucât nu a explicat condiționarea contrariilor așa cum o explicase Lenin (vezi Henry Wald, Elemente de epistemologie generală, Ed. Stiințifică, București, 1967, pp. 153-154). Despre Octavian Vuia, al cărui destin a fost „să se împlinească departe de Țară”, filozoful Alexandru Dragomir spunea în 1997 pe unde radio că „nu avea o spinare flexibilă, în stare să se încovoaie și nici nu era un om dispus la concesii” (Alexandru Dragomir, Portret al gânditorului [Octavian Vuia] la tinerețe, Radio, 2 iulie 1997). De unde se poate intui că însuși Alexandru Dragomir a preferat să aleagă exilul interior, întrucât nu era, asemenea lui Octavian Vuia, un om dispus la concesii (vezi vol. : Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. Alexandru Dragomir în singurătatea gândului, Editura Star Tipp, Slobozia, 2004, http://www.scribd.com/doc/130854967/Isabela-Vasiliu-Scraba-PROPEDEUTIC%C4%82-LA-ETERNITATE-Alexandru-Dragomir-in-singur%C4%83tatea-gandului).

Autoare: Isabela Vasiliu-Scraba (vezi fisa scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba din Wikipedia.ro înainte de vandalizarea fișei de către administratorul MyComp care înlătură din titlurile cărților scriitoarei și informațiile privitoare la studiile ei post-universitare de limbi străine în țară și de filozofie în occident ; https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf )

Cuvinte cheie: „istoria filozofiei” — „filozofie românească” – Platon — Lucian Blaga — Anton Dumitriu — Husserl — fenomenologie — Noica — Mircea Vulcănescu — „Martirii temnițelor comuniste”.

——————————–

Isabela VASILIU-SCRABA

Sursa : https://isabelavs2.wordpress.com/lucian-blaga/isabelavs-blagafenomenologie14/.