Irina Lucia MIHALCA: Poesis
În drumul spre lumină…
În drumul spre lumină,
punctul acela de intersecţie
al veşniciei cu timpul,
cu aripile tale albe
treci, în viteză,
prin abisul nopţii întinse,
tot mai adânc, tot mai departe.
De tine nu te poţi ascunde,
schimbarea
doar tu o faci, ştii bine!
Pătrunzi în ochiul taifunului,
aluneci în toate direcţiile,
tot mai adânc, tot mai departe,
prin toate fisurile existenţei.
Explorezi dureros, solitar,
chinuit prin furtunile deşertului
– chiar dacă ştii,
niciodată nu eşti singur -,
continui să treci
de uşi, praguri, trepte,
axe şi noduri,
mistuit în căderea în tine.
Nu te mai zbaţi, nu te agăţi de nimic,
elimini orice ancoră,
orice te reţine.
Cufundat în liniştea purificatoare,
priveşti atent, clar,
lucid,
cu înţelegere, cu acceptare,
proiecţiile nălucilor tale.
Dai deoparte umbrele,
himerele, temerile,
învelişurile moi, colorate.
Din miezul tău de lumină
pluteşti euforic, îţi asculţi vocea
şi-ţi reiei forţa uitată demult.
Deschizi ochii,
te înalţi spre tine, Acasă,
în urmă laşi
aluviunile adunate
să curgă,
să curgă, să curgă,
topite în strălucirea dimineţii.
Liniştea din cartea ei
Tot ce-ţi poţi imagina este real.
E o vreme să te îndrăgosteşti.
Lacrimi, dureri şi tu,
ca un copac în noiembrie,
galben-roşu şi trist.
Nici clipele nu mai cred că exişti.
Între pietrele măcinate de timp,
în curgerea
cuvintelor necântate
e liniştea din cartea ei ascunsă.
Iubirea şi focul nu se pot ascunde,
iar tot jocul lor
iau calea stelelor.
Călătorind, visăm
şi trăim o iubire interstelară
în care inimile vibrează la unison.
Litera aceasta îţi spune despre
dragostea ta adevărată,
nedecuplabilă,
chiar şi-n timpul furtunilor solare,
căci ea iubeşte totul la tine,
de la zâmbetul tău poznaş
la firea ta încrezătoare.
Ziua de ieri o regăseşti
pe ghemul
din fir de aur al iubirii,
acolo unde sunt toate înşirate.
– E prea devreme să devin o stea,
deschide-ţi poarta, Fericire!
Şi lasă-mă în lumea ta!
Mergea desculţă prin păduri,
boabe de rouă culegea
ca setea să-şi adape.
Zâmbetul ei
îţi capturează inima,
un zâmbet fără de margini
şi răsăritul în priviri.
Ochii ei, negre diamante,
abisul plin de focul iubirii!
Cerul oglindit în ochii ei frumoşi,
n-a cunoscut stele căzătoare.
Ai decupat poarta care te înconjura
şi totul se varsă
în tine pentru ea.
– Inima mea ţi-e dăruită, copilă
cu suflet hăruit, fără de prihană,
pur precum izbucnirea
cea albă
din omăt a ghioceilor
spre lumină şi căldură soarelui!
Sunt strivit de dorul nebun de tine,
eşti o minune de suflet,
de iubire, de lumină,
tu eşti via mea, tu eşti
ceea ce izvorăşte, viaţa mea de acum!
Ultimă, speranţa suspină.
Iubirea prin
îmbrăţişarea inimilor
va fi binecuvântarea finală!
O poartă de lumină
Aripi, înălţimi, copaci, dealuri, munţi,
lacuri cu luciri de-argint,
luminişuri de păduri
şi un văzduh,
uneori albastru,
alteori auriu,
prin care pluteşte
într-o linişte de lumină
desprinsă dintr-o reverie
fără de capăt.
În înalt a rămas
ca să poată să fie găsită.
E însăşi forţa iubirii,
gloria şi înţelepciunea ei.
O poartă de lumină
vezi spre Visul tău de nevisat…
Ai pătruns în vis,
nu te-ai oprit la marginea cuvintelor,
ţi-ai auzit inima,
ai ascultat muzica sufletelor,
braţele şi-a întins,
un zâmbet cald,
o strângere de mână,
o mângâiere şi un sărut ameţitor.
O contempli, e însăşi iubirea.
Un loc în care nu ajungi oricând.
Aproape sau departe,
uniţi sunteţi în lumină şi în căldură,
fiinţa vi se contopeşte în armonie,
esenţa vi se amestecă.
Ca nebunul alergi prin lume,
voinţa ţi-e luată,
doar memoria iubirii
ţi-a mai rămas.
Amintirea ei îţi urcă
şuvoi de lacrimi în ochi,
îţi aduce suspinul
şi-ţi incendiază inima.
Îmbrăcat în mantia iubirii,
pe cărări de spini te împiedici,
chiar dacă flori îţi par.
Bucurii, plăceri, abandon,
pasiune, extaz,
încercări, salbă de lacrimi,
tristeţi, chinuri, dureri,
de toate ai parte în dragoste.
În ea ţi-e suferinţa,
în ea ţi-e vindecarea.
Cu cât te vindeci,
cu atât suferinţa îţi creşte.
Bolnav de iubire,
dacă nu ai suferi din dragoste
cum ai mai iubi-o?
Odată cu iubirea
ţi s-a sporit şi chinul ei.
Ce e mai puternic în tine:
iubirea sau teama?
Recunoşti că, uneori,
te opreşti la graniţa cuvintelor,
blocându-te?
Stoluri de gânduri se rotesc deasupra ta.
Uiţi că poţi pătrunde în poemul iubirii,
în adânc, tot mai adânc,
doar cu inima?
Descoperă natura ta divină, omule!
Acum ştii, iubirea e viaţa,
iar neiubirea e moartea.
——————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
26 ianuarie 2018
