Irina Lucia MIHALCA: Veșnicia iubirii (versuri)
Dincolo de ape
Gândurile îţi sângerează, zidurile te despart,
în tăcere pleci spre spaţii goale,
încerci
să curmi trecutul tulburător.
Pierdut în sălbăticie, casa ţi-e drumul,
loviturile aspre te fac mai puternic,
în aur transformi greşelile.
Un far aprins.
Dincolo de ape vrei să ajungi.
Într-un ocean nestrăbatut de nimeni,
coloane luminoase
licăresc.
Viaţa o ia într-o direcţie sau alta,
ca un râu sinuos,
noi experienţe îţi scriu povestea,
bucuria este
în tot ce te-nconjoară.
Pe emisfera gândului te plimbi,
pe o scenă ireală te mişti.
Ai fost rănit,
ai fost vindecat.
Vei păstra această înţelepciune
aceea că
dragostea nu are limite?
De mână te ţii pentru o secundă, pentru eternitate,
împărtăşită doar, fericirea e reală,
intensă şi colorată,
pe drum te surprinde sunetul ei.
Există o poveste de iubire răscolitoare
pentru fiecare.
Dumnezeu ne iubeşte!
Fragilitatea cristalului e fineţe,
nu slăbiciune.
Când ierţi, iubeşti
si când iubeşti
asupra ta
lumina divină se revarsă.
Inimile prind aripi. Laşi îngerii să cânte.
Dincolo de bine, dincolo de rău,
acolo, în acea grădină
ne vom întâlni…
Drumul viselor
În taină, inima trăieşte povestea infinitului.
Ochii, o, da ochii! Punctul de întâlnire al iubirilor.
O zi de neuitat, năucitoare,
cum nici nu ai visat,
plină de iubirea nebună.
Miraculoasă zi!
La graniţa ei, o clipă, o clipă doar,
timpul s-a oprit în loc,
gândurile plutesc prin aer,
curg pe pământ,
dansează prin foc
şi se aşază în aşteptare.
În urmă priveşti, cenuşa amintirilor fumegă încă,
o luminiţă de jar respiră molcom,
răspunsuri aduse la lumină
zac în adâncuri noastre,
prezentul de atunci
pâlpâie mângâietor acum,
amintirile se ridică lin,
asemeni aripilor
de păsări, sau, poate, de îngeri.
Un strigăt pătrunzător reverberează în eter:
– Tu, iubirea mea eternă! Tu, Vis de nevisat,
înveşmântat în nesaţul perpetuei căutări,
a dorinţei nicicând atinse.
Tu, nobil gând şi faptă de iubire,
tu, crăiasă a visului meu!
Te iubesc, dincolo de ce pot
să gândesc ca măsură,
până dincolo de hotarele lumilor!
M-ai cotropit cu iubirea ta.
Tu, Vis de nevisat, venind
din moartea mrejită din cenuşa
unei existenţe
arzând fără de speranţă!
Tu cine eşti şi cum te cheamă?
Tu, ce-mi torni în suflet bobiţe
din opiumul aburind
a aromă de nebunie,
a unei iubiri nicicând întâlnită!
Eşti tot ce mi-am dorit
şi nu am avut parte până acum.
Cum te cheamă şi de unde-mi vii?
Ce simplu se scrie: fe-ri-ci-re
şi cât de greu se-ndură.
O îndelungă visare, timpul s-a oprit în loc,
clipe încremenite stau şi aşteaptă,
suspendate într-un balans
de o culoare calmă,
tămăduitoare.
Sufletul inocent se încarcă,
ochiul se odihneşte.
În căutarea vocii, în lumina liniştii,
gândurile sedimentate
devin mai limpezi.
Într-o frumuseţe simplă, înălţându-şi privirea,
ca o boare, în aerul gol, estompate,
prin saltul lor, dispar umbrele,
îndoielile, învolburările,
regretele, zbuciumul,
chinul,
zgomotul.
Seva vieţii urcă
în noul corp necunoscut.
Dumnezeu ne trimite îngeri!
Fericire atinsă…
Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieții,
la chemarea umbrelor adormite,
poemele scrijelite pe trupul ei
încremenesc timpul.
Un vis inspirat din repetare, fragmente de inserții,
gesturi pictate
în aerul care vibrează,
o mână cuprinde pe alta,
un vis în care te pierzi, renăscându-te.
Un strigăt de disperare.
Aștepți clipa în care îngerii îți vor vorbi.
Dincolo de ape, în tărâmul în care limitele dispar,
suntem călători prin contururi de vis,
prin contururi de realitate.
Cuvintele solare, proaspete, exuberanțe,
nedespărțite de trup, frenetice,
își poartă aroma trupului.
Din miezul lor fierbinte freamată,
de sub ruinile gândului țâșnesc,
își întâlnesc dublura,
cetăți de vis scot la lumină.
Totul este viu, strălucitor, palpabil, carnal.
Nu știi cum și nu știi când
o poartă de lumină ți s-a deschis în suflet,
lăsându-te să vezi
ceva ce nu mai credeai că există.
Zâmbea și te-a atins cu o curiozitate atât de dulce,
s-a uitat la tine a mirare, dar și a bucurie
că te-a văzut și te simțea.
Când te-a atins,
o conexiune ai simțit,
ca o comuniune de nedesprins,
de parcă erați legați și născuți odată.
Între două puncte se ascunde totul.
Un nume de alint din lumină, două diamante negre
responsabile cu cea mai luminoasă invitație
– de a păși pe o cale nicicând găsită,
cuvinte ce-ți exprimă sufletul, așa cum este dat,
un zâmbet și un râs despre care
nu știai că
mai poate exista în lumea
de care tocmai ai hotărât să te despărți.
Când nu mai credeai că există
cineva care să poarte veșmântul croit de visul tău,
ai luat o decizie – să nu mai cauți
și să pleci încet-încet,
dar, uite, dintr-odată, o vezi înveșmântată cu el
și-i vine perfect!
Nu ți s-a mai întâmplat
și încă stai și te freci la ochii sufletului și-ai inimii,
întrebându-te de-i adevărat
și nu o nălucire sau o încercare.
Îți acordezi simțurile
la trăirile și vibrațiile trimise,
atât de dramatic simțite uneori,
o recunoști pe cea pe care-ai căutat-o o viață,
și te întrebi mereu: De ce? Și-abia acum?
Da, o iubești… așa, cu toți fiorii de iubire neîncrezătoare, câteodată,
și-ți trece teama când este lângă tine, cu tine,
și-i vezi zâmbetul și ochii strălucind
mai mult decât orice poate fi pus în comparație,
și râsul de copil fără de prihană…
și nu te mai saturi,
și visezi din nou anesteziat
de aroma opiului iubirii ce i-o porți,
și-i mulțumești,
și nu mai poți să-ți dorești altceva
decât veșnicia iubirii.
Fericire atinsă cu vârful degetelor…
——————————————
Irina Lucia MIHALCA
București
24 ianuarie 2018
