Alexandru NEMOIANU: Despre săraci
Este cel mai bine știut lucru din lume că oamenii se împart în “bogați” și “săraci”. Sunt unii care stăpânesc și alții care sunt stăpâniți; sunt două categorii diferite. În același timp știm că oamenii sunt frați și sunt condamnați la un destin comun. Dacă această lume va trece printr-o catastrofă toți vom pieri. Iar starea de comunitate este dată de împrejurarea că lucrurile esențiale: aer, apă, cer ne sunt date fără plata. ”Ploaia cade peste drepți și peste nedrepți”. Deci care este semnificația despărțirii în “bogați” și “săraci”?
Pentru a putea înțelege este necesar să ne așezăm sub semnul unui limbaj comun, a unui sistem de gândire coerent. Iar în părerea mea acest sistem ideal este Creștinismul și învățătura Ortodoxă.
“Din început” oamenii nu trebuiau să fie separați de condiția economică, Raiul asigură fericirea relativă maximă. Dar alungarea oamenilor din Rai, căderea lor, a schimbat întreagă situație. Prin ruperea legăturii cu Dumnezeu omul a intrat într-o lume căzută și ea, iar această condiție căzută s-a transmis din generație în generație. În aceste circumstanțe în lume a înflorit păcatul și prin el boală, sărăcia, zavistia, ura, neputința, disperarea. Prin puterile sale omul nu se putea ridica. Dar Dumnezeu nu a lăsat lumea de El făcută. Dumnezeu s-a făcut din nou cunoscut oamenilor și la plinirea vremilor, Însuși s-a întrupat pentru a asigura oamenilor mântuirea. Dar această mântuire, care nu poate fi făcută decât prin harul divin, necesită și participarea oamenilor. Adică manifestarea opțiunii omenești între “bine” și “rău”. Prin infinită și de nepătrunsă Înțelepciune divină și prin preștiința lui Dumnezeu, s-a arătat calea în chiar lumea căzută și prin condițiile ei. Aici putem vorbi despre rolul sărăciei.
Sărăcia este o condiție și este una grea. Poate cel mai deslușit se arată această nu în nevoi sau lipsuri cât în chinul de a îți păstra demnitatea umană fiind sărac. Cauzele sărăciei sunt numeroase dar cauza prima este căderea omenească și înmulțirea păcatului. Iar una dintre consecințele esențiale ale păcatului este divizarea, dezbinarea. Sa nu uitam ca “satan” înseamna cel care dezbină. În acest chip s-au înmulțit lăcomia, furtul, pofta de a avea mai mult și mai mult, iar peste toate lipsa de milă. Se poate spune că sărăcia este grea și foarte grea pentru cei care o poartă dar atitudinea față de cei săraci este încercare, dătătoare de viață sau moarte sufletească pentru cei bogați. Sfântul Ioan Gură de Aur, poate cel mai înfocat predicator Ortodox și cu siguranță cel dintâi apărător al săracilor, spune, că pentru bogați cei săraci sunt poartă spre veșnicie. Prin felul cum cei bogați adresează sărăcia și tratează pe cei bogați lumea se poate apropia de starea ei ideală.
Trebuie să ne aducem aminte de un lucru esențial, de însăși natura omului.
Omul este “chip și asemănare” a lui Dumnezeu. Dar între “chip” și “asemănare” există o enormă diferență. ”Chipul” este natura spirituală dată: rațiune, voință, simțire. ”Asemănarea” este starea finală, starea atinsă de om prin harul divin și practicarea virtuților și urmarea învățăturilor Bisericii Ortodoxe. ”Chipul” este o stare potențială, ”asemănarea” este una actuală, care trebuie dobândită. După măsura “asemănării” vom fi aleși în veșnicie; spre viață sau spre moarte. Iar în cazul atitudinii față de cei săraci, mai exact a obligației către ei, exprimarea este încă mai lămurită.
Vorbind despre Judecata de Apoi, Iisus ne spune limpede cum vom fi aleși sau alungați. Nu după măsura “realizărilor” noastre, nu după cantitatea de învățătură; vom fi aleși după modul cum ne-am comportat cu semenul nostru aflat în nevoie…”căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și Mi-ați dat să beau, străin am fost și M-ați primit/Gol am fost și M-ați îmbrăcat, bolnav am fost și M-ați cercetat, în temniță am fost și ați venit la Mine” (Matei 25,35-36). Poate în întreaga Evanghelie nu există Cuvânt mai mișcător, mai înflăcărat și mai “personal” decât acesta. Aici Iisus nu vorbește despre ce AR TREBUI să facem, vorbește despre ceea ce TREBUIE să facem. Căci toți cei care nu fac cele spuse vor merge, după Cuvântul Lui, drept în Iad. În plus de aceasta cele spuse sunt personale, întâmplări prin care Iisus a trecut. Întâmplări în cursul cărora unii au venit la El și alții, foarte “corect politici” , au stat deoparte, au stat în expectativă, au stat “călduți”. Este iarăși bine să ne amintim că ideea după care Iisus ar fi fost un “blând predicator”, lacrimogen și “sentimental” este una dintre cele mai prostești și penibile credințe.
Iisus s-a comportat mereu ca un Cavaler în lupă, în armura, cu platoșa și sabie și purtând război. Un Cavaler înflăcărat, care știe să miluiască, știe să se răstească, știe să alunge, știe să plângă, știe să sufere și știe să se jertfească. Un Cavaler care luptă cu înverșunare, pe viață și pe moarte, și într-o luptă, întotdeauna, ești de partea cuiva și împotriva cuiva. Iar în acest context și cel al citatului Evanghelic amintit, esențial este să vedem că Iisus, pe Sine, s-a identificat cu cei săraci, cu cei nedreptăți, cu cei care, în lumea asta, ”pierd”. Lor li s-a proclamat apărător. Pe aceștia “mai mici” Cavalerul i-a așezat sub pavăza, sub scutul Său…Lor le-a ținut partea, pentru ei se lupta și după modul cum se comportă cei din jur, cu aceștia cu care El s-a identificat,va judeca lumea. Iisus ne cheamă sub stindardul lui și pentru a sta pentru ai Lui și pentru a îi milui pe ai Lui. De răspunsul la această chemare atârnă așezarea nostră în veci. După cum răspundem acestei chemări putem câștiga sau pierde și lumea asta și cea care va să fie.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
20 ianuarie 2018
