Ioan POPOIU: Afirmarea unei naţiuni – România 1866-1947 (2)
La 24 ianuarie 1859, s-a săvârşit o dublă alegere de domn, pentru a grăbi astfel unirea deplină. Dar, se poate spune, nu un domn, ci un simbol a fost ridicat pe tronul noului stat, Principatele Unite. Actul acesta, în care ,,apare în mod văzut mâna lui Dumnezeu” (arhimandritul Ioasafat), a ,,consfinţit un principiu”, spunea N. Golescu. În acelaşi mod se exprima şi C. A. Rosetti: ,,românii munteni au coronat în Măria Ta nu un individ, ci marile principii de viaţă ale naţionalităţii noastre”. Pentru V. Place era vorba despre ,,un principiu şi nu un individ care a fost aclamat” , iar Beclard arăta şi el că deputaţii valahi ,,au aclamat principiul Unirii”. D. A. Sturdza scria că domnul Cuza este ,,personificarea marei idei”, iar D. Bolintineanu sublinia: ceea ce contează este ,,principiul de care ţine alesul”, iar acesta este ,,simbolul unirii ţărilor”. V. Boerescu arată că nu asupra unui om, ci a unui principiu (,,al unirei”) s-au fixat valahii, iar Moldova, afirma M. Kogălniceanu, l-a ales ,,pe acela pe care l-a socotit mai capabil pentru a duce la sfârşit marele principiu al Unirei”. Bulwer, diplomat englez, scria că ,,nu alegerea lui Cuza, ci principiul care a dictat-o este important…, şi el înseamnă independenţă”!
Problema cea mai însemnată pentru Principate, după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri. Noul stat era confruntat cu mari probleme şi contradicţii, domnul trebuia să conducă Principatele, în primii trei ani, cu două Adunări şi două Guverne, pendulând între Bucureşti şi Iaşi. Dar ceea ce era urgent şi necesar, imediat după 24 ianuarie 1859, era recunoaşterea dublei alegeri de către Puterile Garante, care exercitau un control colectiv asupra acestora, după Tratatul din 18/30 martie 1856. Astfel, la 26 martie/7 aprilie 1859, se întrunea la Paris Conferinţa reprezentanţilor puterilor europene, care trebuiau să decidă asupra dublei alegeri a lui Cuza. La 1/13 aprilie, Franţa, Anglia, Prusia, Italia şi Rusia au recunoscut dubla alegere, dar Turcia şi Austria s-au opus, acestea au recunoscut actul de la 24 ianuarie numai în toamnă, prin Protocolul din 6 septembrie (st.n.) 1859, care sancţiona uniunea personală dintre cele două Principate.
După acest pas, Principatele au păşit pe calea închegării unei uniuni reale şi, în vara lui 1860, Cuza a pregătit un memoriu către puterile europene, prin care cerea desăvârşirea Unirii şi extinderea bazei electorale, prin creşterea numărului de alegători. Din cauza contextului extern nefavorabil, memoriul n-a putut fi prezentat decât în decembrie 1860, iar după remiterea lui a urmat un şir de tergiversări diplomatice. În cele din urmă, la 19 aprilie/1 mai 1861, o circulară emisă de Poartă invita puterile garante la o înţelegere diplomatică privitoare la unirea (desăvârşirea) instituţională a Principatelor. Proiectul otoman limita unirea politică şi administrativă la durata domniei lui Cuza. Exasperat de tergiversările Porţii, în două rânduri, în mai şi august 1860, Cuza a încercat proclamarea internă a unificării politice şi administrative, dar, în final, s-a renunţat la acest plan, aşteptându-se hotărârea puterilor europene. La 13/25 septembrie 1861, s-a deschis la Constantinopol, Conferinţa puterilor consacrată unirii administrative a celor două ţări. După lungi discuţii şi alte noi tergiversări diplomatice, guvernul otoman a prezentat un proiect de firman, care eluda în fapt unificarea administrativă: frontiera dintre cele două ţări era menţinută, în Moldova urma să fie numit un guvernator şi se instituiau consilii provinciale, care menţineau separaţia. Totuşi, până la urmă, aceste restricţii erau eliminate şi firmanul elaborat, la 4 decembrie 1861, consacra pe plan european Principatele Unite, iar la 11/23 decembrie, Cuza anunţa într-o Proclamaţie înfăptuirea României: ,,Unirea va fi aşa precum România o va simţi şi o va dori”.
Lupta pentru unificarea instituţională a început imediat după 24 ianuarie 1859, însă ea se va desăvârşi după 4 decembrie 1861. După ce, la 22 ianuarie, era instituit primul guvern al României, condus de conservatorul Barbu Catargiu, la 24 ianuarie 1862, Cuza deschidea lucrările Adunării României, parlamentul unicameral, alcătuit din deputaţi munteni şi moldoveni. Odată unită, România avea nevoie de reforme profunde pentru modernizarea ei, în primul rând reforma agrară şi cea electorală. Într-o atmosferă politică agitată, în mai 1862, guvernul Catargiu a adus în dezbaterea Adunării proiectul de lege rurală, prin care era respinsă împroprietărirea, fiind vizate doar vinderea şi închirierea către ţărani a unor loturi de pe moşiile statului, şi era acceptată numai desfiinţarea obligaţiilor de clacă. Dezbaterile din Adunare în jurul legii rurale au fost deosebit de aprige, la 25 mai/6 iunie, Kogălniceanu critica proiectul guvernamental şi arăta că îmbunătăţirea soartei ţăranilor şi împroprietărirea lor era ,,însăşi temelia naţionalităţii”. Dar, în şedinţa din 29 mai/10 iunie, primul-ministru Catargiu eticheta discursul lui Kogălniceanu drept ,,o chimeră ciudată, paradoxală”, împotrivindu-se împroprietăririi ţăranilor clăcaşi, deoarece ,,o naţie nu trăieşte prin milostenie”. Atmosfera politică era deosebit de încordată şi, în aceste împrejurări, la 8/20 iunie 1862, după ce-a părăsit Adunărea, primul-ministru Barbu Catargiu a fost ucis pe când trecea pe sub clopotniţa Mitropoliei. Cu toate acestea, ignorând avertismentul, majoritatea conservatoare a adoptat legea rurală cu majoritate de voturi, dar Cuza a refuzat să promulge legea de teama unei revolte ţărăneşti.
În noile condiţii, domnul a înlăturat de la putere guvernul conservator şi, la 23 iunie/5 iulie 1862, a numit un nou guvern condus de liberalul moderat N. Ketzulescu, între dreapta conservatoare şi stânga radicală, Cuza a ales ,,calea de mijloc”. Noul guvern a continuat desăvârşirea unificării administrative şi modernizarea instituţională, dar a evitat din raţiuni politice să mai abordeze cele două reforme fundamentale. În noul context politic intern, la începutul lui ianuarie 1863, Cuza declara că după moartea lui B. Catargiu, preluase el însuşi ,,cârma guvernului”, el urmărind să instituie o domnie personală, pentru a reuşi să impună ,,cu forţa” cele două reforme aşteptate de societatea românească. În cercurile politice şi diplomatice internaţionale se vorbea despre planurile domnitorului, iar presa radicală îl acuza de intenţii dictatoriale. După ce-a condus ţara în condiţii dificile, Cuza i-a cerut lui Kretzulescu să demisioneze şi, la 11/23 decembrie 1863, s-a constituit guvernul M. Kogălniceanu, care era decis, cu sprijinul domnitorului, să înfăptuiască reforma agrară şi cea electorală. Mai întâi, noul prim-ministru a reuşit să realizeze o unanimitate în jurul problemei secularizării şi, la 13/25 decembrie 1863, el a prezentat în Adunare legea secularizării averilor mănăstireşti, promulgată de domn peste două zile. Dar numirea lui Kogălniceanu ca şef al guvernului nu însemna renunţarea de către Cuza la planul domniei personale şi, la 16/28 martie 1864, primul-ministru depunea în Adunare proiectul de lege rurală, decis să-l treacă prin orice mijloace, proiect care prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor. În cursul lunii aprilie 1864, dezbaterile din sânulAdunării au fost de o rară înverşunare, majoritatea conservatoare căutând să se opună cu vehemenţă votării legii agrare. Decişi să nu cedeze, conservatorii au acordat un vot de blam guvernului, ceea ce atrăgea automat demisia cabinetului. Kogălniceanu şi-a înaintat demisia, însă Cuza a refuzat s-o primească şi, la 2/14 mai 1864, a fost dată lovitura de stat, Adunarea fiind dizolvată.
În aceeaşi zi, Cuza a adresat o Proclamaţie către ţară, în care aducea învinuiri ,,oligarhiei” din Adunare, reproşându-i că se împotrivea legii rurale, ,,lege de dreptate” şi discutării legii electorale. El prezenta apoi românilor textul Statutului (noua constituţie) şi al noii legi electorale. În zilele de 10/22-14/26 mai 1864, a fost organizat un plebiscit (referendum) care a aprobat cu mare majoritate aceste texte. Prin Statut, puterile domnului creşteau foarte mult, puterea fiind împărţită între Domn, Corpul ponderator (Senatul) şi Adunare, legile fiind elaborate de un Consiliu de Stat. Conform noii legi electorale, era mult mărit numărul alegărilor, care erau împărţiţi în alegători primari şi direcţi. Pe baza rezultatului referendumului, în iunie 1864, Cuza a mers la Constantinopol, pentru a obţine aprobarea Porţii pentru noile acte politice. A urmat elaborarea noii legi rurale de către Consiliul de Stat, iar la 14/26 august 1864, noua lege agrară era promulgată de domn. Printr-o Proclamaţie, Cuza anunţa desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor pe loturile legiuite, legea, care intra în vigoare la 23 aprilie/5 mai 1865, stabilea că peste junătate de milion de ţărani primeau 1,6 milioane ha.
Pe lângă aceste reforme fundmentale, impuse de progresul societăţii româneşti, au fost adoptate şi alte măsuri: reforma învăţământului (1864), înfiinţarea celor două universităţi (Iaşi şi Bucureşti), Codul civil (1865), codul penal ş.a
———————————
Prof. Ioan POPOIU,
licențiat în Istorie-Filosofie și Teologie
Câmpulung Moldovenesc
18 ianuarie 2018
