Cuvânt și iubire

Un Cuvânt înainte și o Postfață mai puțin cunoscute ale lui Mircea Eliade la o “ediție de pribegie” a Poesiilor lui Mihai Eminescu. Parte a Proiectului de recuperare a gânditorului național MIHAI EMINESCU – ROMANUL ABSOLUT

Cuvânt Înainte la Mihai Eminescu – Poesii – “ediție de pribegie” îngrijita de Mircea Eliade

După rezistențele pe care le-a întâmpinat în timpul scurtei și chinuitei lui vieți, opera lui Mihai Eminescu s’a impus fulgerător neamului întreg, iar nu numai păturei culte. Nu știu dacă s’a făcut vreodată socoteala exemplatelor tipărite din Poeziile lui Eminescu. Dar, în mai puțin de o jumătate de veac, poeziile acestea au fost reproduse în multe zeci de ediții, de la modestele tipărituri populare până la admirabila ediție critică a Fundațiilor Regale, îngrijită de Perpessicius. Astăzi, dupa ce-au cunoscut atâtea culmi și atâtea onoruri Poeziile lui Eminescu, cenzurate în țară, apar, așa cum le vedeți, în haina sfioasă a pribegiei. Gloria lui Mihai Eminescu ar fi poate mai puțin semnificativă, daca n’ar fi luat și el parte, de peste veac, la tragedia neamului românesc.

II

Ce înseamna, pentru noi toți, poezia, literatura și gândirea politică a lui Eminescu, o știm, și ar fi zadarnic s’o reamintim încă o dată. Tot ce s’a creiat dupa el, de la Niculae Iorga și Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu și Lucian Blaga, poartă pecetia geniului, cugetului sau măcar a limbei eminesciene. Rareori un neam întreg s’a regăsit într’un poet cu atâta spontanitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s’a regăsit în opera lui Mihail Eminescu.

Îl iubim cu toții pe Creangă, îl admirăm pe Hașdeu, învătăm să scrim de la Odobescu, îl respectăm pe Titu Maiorescu și anevoie putem lăsa să treacă mult timp fără să îl recitim pe Caragiale. Dar Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zări și ne-a făcut să cunoaștem altfel de lacrimi. El, și numai el, ne-a ajutat să ne înțelegem bătaia inimei. El ne-a luminat înțelesul și bucuria nenorocului de a fi român.

III

Pentru noi, Eminescu nu e numai cel mai mare poet al nostru și cel mai strălucit geniu pe care l-a zămislit pământul, apele și cerul românesc. El este într-un anumit fel, întruparea însăși a acestui cer și a acestui pământ, cu toate frumusețile, durerile și nădejdile crescute din ele. Noi, cei de aici, rupți de pământ și de neam regăsim în el tot ce-am lăsat în urmă, de la văzduhul munților noștri și de la melancolia mării noastre, până la cerul nopții românești și teiul înflorit al copilăriilor noastre. Recitindu-l pe Eminescu, ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă. Întreg Universul nostru îl avem în aceste zeci de pagini, pe care o mână harnică le-a tipărit și le împarte astăzi în cele patru colțuri ale lumii peste tot unde ne-a împrăștiat pribegia. Păstrați-le bine; este tot ce ne-a rămas neîntinat din apele, din cerul și din pămantul nostru românesc.

Mircea Eliade, Paris, Septembrie 1949

Postfaţă

Eminescu

La 15 Ianuarie s’au implinit o suta douazeci și cinci de ani de la nașterea lui Mihail Eminescu. Romanii din exil au comemorat acest eveniment după puterile lor, pretutindeni unde i-a aruncat soarta: în Argentina, în Statele Unite, în Franta, sau în Germania și Austria.

Nu e deloc de mirare solidaritatea întregei emigrații romanești în jurul lui Mihail Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere și deșertăciunilor legate de patimile noastre omenești, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorica: geniul. Vechea Helada a pierit demult, dar geniul lui Homer, al lui Eschil sau al lui Platon a supraviețuit tuturor naufragiilor și va supraviețui chiar dacă ultimul descendent al Greciei clasice va fi șters de pe suprafața pământului. Lumea medievală a dispărut demult din istorie, dar opera lui Dante continuă să nutrească viata spirituală a milioane de cetitori, din toate colțurile pământului. Dramele lui Shakespeare vor fi tot atât de proaspete și tot atât de “adevărate” chiar când istoria Angliei va fi uitată până și de ultimii descendenți. Orice s’ar întampla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge Luceafărul lui Eminescu din mintea și din sufletul Românilor.

În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se deslușește setea de nemurirea a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile sale. Daca vechea Helada n’ar fi avut decât istoria sa, si n’ar fi avut geniile ei dela Homer si pana la Plotin, astazi am fi stiut despre Heleni cam tot atata cat stim despre Sciti, Elamiti sau Iliri; adica atata cat suntem obligati sa invatam la scoala (evident, presupunand ca, fara patrimoniul spiritual Helen, ar mai fi fost posibil sistemul european de educatie, ceeace e cu totul improbabil). Istoria este prin definitie devenire, transformare continua, in cele din urma desertaciune. Zadarnic incearca un rege sau un despot sa-si cladeasca Statul pentru eternitate. O forma istorica, chiar daca ar fi perfecta, este totdeauna precara: dureaza un anumit numar de ani, sau de decenii, si apoi lasa locul unei alte forme istorice. Nici un fel de “eternitate” nu este ingaduita organismelor politice si sociale. Singura “eternitate” acceptata de istorie este aceea a creatiilor spirituale. Care, bine inteles, reflecteaza si specificul national al gintei creatorului si momentul istoric in care a vietuit acesta; le reflecteaza si, am spune, le proiecteaza in “eternitate”. Patetica lupta a Heladei cu Persii este actuala pentru lumea moderna, pentru ca a cantat-o Eschil. Au mai fost si alte invazii, de o parte si de alta a Marii Egee, dar despre ele stim foarte putin, pentru ca n’a existat un Eschil care sa le scoata din istorie si sa le fixeze in “eternitate”.

Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creația lui Mihail Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot într’o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Si s’ar putea ca într’o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s’ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Si cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost “proiectata în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toata viața de săracie, uneori chiar și de foame, și a murit, omorât de un nebun, într’un ospiciu…Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o da, nouă tuturor…

Mircea Eliade

15 Ianuarie 1975 – Ziarul America – an 69, nr. 11

Detroit, Michigan

Mihai Eminescu, Poesii, Norcross – Criterion Publishing, Editie anastatica republicata in 2000, 114 p. – Volumul reproduce ediţia multigrafiată apărută în 1949, sub egida Bibliotecii Române din Freiburg, la care s-a adăugat Postfaţă de mai sus. Sursa: MĂRTURISITORII