Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Oul național
Deunăzi mi-au picat ochii pe un citat grozav de sugestiv. Nu-i cunosc autorul, din păcate. Iată-l: „Spart din afară, oul marchează sfârşitul vieţii; spart din interior, tot el anunţă începutul. În concluzie, impulsul dinăuntru spre în afară este cel care ne aduce progresul.”
Brusc mi-a venit în gând România şi, legat de emigraţia minţilor tinere şi a forţei calificate de muncă, mi-am amintit de polemica pe tema atragerii lor înapoi la vatră. Deşi sunt convinsă că, teoretic, experienţa şi cunoştinţele acumulate de indivizii itineranţi ar putea veni în beneficiul întregii societăţi româneşti, recunosc că nu prea cred în soluţia aceasta, ca model practic. Nu cred în metoda sanării din afară; pentru mine contrariul e un fapt dovedit! Şi nu se aplică doar la cazul României; principiul este valabil peste tot în lume.
Dar ce legătură are asta cu oul? Ei bine, eu m-am obişnuit să accept cumva că energia care ţine lucrurile laolaltă în interiorul unui sistem e un fel de principiu de bază al legităţilor fizicii, o forţă a naturii, subtilă energie gravitaţională. Analog tensiunii capilare, ce-mpiedică lichidele să se reverse peste marginile recipienţilor lor, forţa aceasta menţine picăturile în forma lor globulară, îndesată până la refuz, în stadiul de pre-explozie. Sistemul este similar unui ou, autosuficient în rotunjimea lui imperfectă. Pentru că, aşa cum starea de agregare a unui popor, parţial stătător între graniţele unei ţări, este imperfectă, dar stabilă, la rândul său oul rămâne fidel formei sale vag eliptice, fără a tinde să se adapteze formei geometrice ideale, sferice.
Polemica bazată pe clasificarea strictă a românilor în „plecaţi” şi „neplecaţi” porneşte din start de la o premiză falsă, considerându-i cumva statici şi vrăjmaşi unul altuia. E o abstracţie neconformă cu realitatea. Situaţia e mult mai complexă şi în continuă mişcare, precum românii, care adesea pleacă şi vin. Să nu ne limităm la a da astfel de verdicte de suprafaţă! Nici atragerea înapoi a celor din afară nu e o simplă ecuaţie, bazată pe mijloace de cointeresare materială. Nu numai salariul oferit unui inginer sau medic contează!
Aşa cum membrana invizibilă, care împiedică un lichid să se reverse, se datorează unei tensiuni artificiale, de suprafaţă, şi problema pusă sub forma rămânerii sau părăsirii ţării este una de natură superficială. Cei plecaţi nu sunt excluşi din tot, ei doar asigură un fel de echilibru cu exteriorul, contribuind la acea subtilă „pojghiţă”.
Ţara, analog modelului-ou, are nevoie de minimale impulsuri atât din interior, cât şi din afară. Atât de-o parte, cât şi de celalată a cojii ţării avem români animaţi de dorinţa de a progresa, separat sau împreună. Numai ei pot decide dacă şi când îşi perforează „pereţii” înconjurători. Cu alte cuvinte, dacă România ar avea nevoie să se „îmbunătăţeacă”, s-ar autoajusta. Dacă soluţia de ajustare e situată însă în afara ţării, înseamnă că nu ţine de ţară, deci nu îi este necesară.
Evident că acesta e un sofism fals, dar l-am formulat intenţionat în scrisă, tocmai pentru a zgâria percepţia cititorului vigilent. Fireşte că, dacă românii de pretutindeni s-ar uni şi ar pune umăr la umăr la edificarea ţării, s-ar crea un efect de potenţare care, matematic vorbind, nu doar ar suma energiile lor, ci le-ar multiplica, ridicându-le probabil la pătrat. Dar asta ar presupune să acţioneze toţi la unison, într-o singură direcţie! Ori aşa ceva nu s-a mai văzut decât la comuniştii care pretindeau că planifică totul de la nivel centralizat. De fapt, ei nu făceau altceva decât să ne priveze de libertatea de a decide singuri încotro ne îndreptăm. Libera circulaţie şi libertatea de a decide fiecare ce anume preia şi ce ignoră din totalul valorilor vehiculate pe linia de demarcaţie dintre „înăuntru” şi „afară” e mai importantă, acţionând ca un filtru de selecţie, natural.
Şi apoi, cum ar arăta un ou ridicat la pătrat? Nu cumva cubic? Cine-a mai văzut aşa ceva?! Vin eu acum şi susţin contrariul tezei readucerii românilor în ţară, riscând prin optimismul meu temperat, să contrazic mainstreamul indignat. Unii se vor repezi să mă atace, amendându-mi naivitatea. Dar ce să fac dacă întâlnesc din ce în ce mai mulţi idealişti când vizitez România? Să-i omit din ecuaţie? Ar însemna să falsific tabloul! N-am niciun motiv să-i ţin sub tăcere.
Văd tineri care se încăpăţânează să rămână la vatră, în ciuda presiunilor din partea părinţilor, care-i încurajează să-şi caute viitorul prin occident. S-a întors lumea pe dos! Mai sunt şi saşi care n-au plecat din Ardeal, preoţi care slujesc în continuare prin biserici goale, medici care fac vizite la domiciliu etc. Despre ei prea puţin se vorbeşte!
Ca să nu mai vorbim despre acei din ce în ce mai mulţi funcţionari şi medici, care nu neapărat din respect faţă de legea anticorupţie (auzi frate, s-a ajuns la români să se respecte legea!), ci şi din pietate şi bun simţ îşi fac datoria fără să aştepte favoruri adiţionale, refuzând „mici atenţii” şi motivând că există alţii, mai nevoiaşi decât ei. Să fie asta doar o cacealma regizată la nivel naţional? N-aş crede.
Ei toţi induc schimbarea din interior, cea cu adevărat valoroasă. Numărul lor e în creştere, incontestabil. Ei sunt factorul prim de progres, ei sparg oul dinspre interior. Puiul care vegetează în stadiu embrionar sparge coaja oului în care îi e bine momentan şi nu mai vrea să rămână în stadiul de ou ştampliat, cum zicea Domnul Patapievici (cred). Albuşul amiotic-matern nu ţine de foame decât până la-nţărcat.
Parafrazând răutăcioasa expresie „proşti, dar mulţi”, zic şi eu „puţini, dar cu scaun la cap” şi-mi pun speranţa în ei. În fond, nici puiul din ou nu e decât o mogâldeaţă, dar, dacă apucă la lumină, se poate face vultur. Nu-nseamnă că nu mai are cuib. E deopotrivă călător şi statornic, şi în mod paradoxal, face asta concomitent.
————————————————
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG
Benissa, Spania
4 ianuarie 2018
