Nicolae DINA: Noblețe, rafinament și spirit românesc
Fiecare nouă carte scrisă de Elena Buică-Buni, octogenara noastră compatrioată originară din Ţigăneştii Teleormanului şi trăitoare, alături de fiica, nepoata şi ginerele său, în primitoarea Canadă de peste mări şi ţări, surprinde în modul cel mai plăcut, devenind un adevărat regal de lectură pentru cititorii săi statornici, ca şi pentru cei care au norocul să le cadă în mână, întâmplător sau la recomandarea vreunuia dintre cei dintâi.
Mă număr printre cei dintâi şi recunosc că, prin fiecare carte a sa, sufletul meu a vibrat la căldura, simţirea şi afecţiunea descoperite în rândurile scrise de Elena Buică, atentă şi ataşată de persoanele şi de locurile prezentate în eseurile sale cu talent şi cu măiestrie artistică indeniabile. Aceleaşi trăiri afective sunt transmise şi de ultimul său volum, „Sensul giratoriu al vieţii”, al cărui subtitlu, „Scrieri publicate în diverse reviste”, ne avertizează că este o culegere de articole, eseuri, cronici, note de lectură, interviuri, note de călătorie publicate în ultimul an.
Publicarea volumului la Editura „Armonii culturale” din Adjud (2017) s-a datorat editorului Gheorghe A. Stroia, marele şi inimosul prieten al literaţilor români de pretutindeni, semnatar al prefeţei (Sensul giratoriu al vieţii sau Calea pe care ai vrea s-o parcurgi împreună cu Lumina), care reliefează comprehensiunea şi condescendenţa sa, atât pentru personalitatea, cât şi pentru scrierile Elenei Buică, şi sesizează nobleţea unui suflet trăind profund spiritul românesc, exprimându-l cu rafinament, cu afecţiune, cu sensibilitate, cu talent.
Cartea Elenei Buică reprezintă o adevărată lecţie de viaţă pentru cititor, deoarece, aşa cum spune editorul, „Buni asemuieşte viaţa cu un imens sens giratoriu, cu multe căi de ieşire”, fiecare dintre acestea putând fi cea către lumină, către frumuseţile vieţii, către bunătate şi înţelepciune, sau cea către întuneric, caracterizată printr-o atitudine nocivă şi prin lipsa de cumpătare. Autoarea cunoaşte cele două căi, dar, în lunga sa existenţă în care a avut parte de multe vicisitudini, a descoperit că cea din urmă poate fi surmontată prin voinţă, prin ambiţia de a alege Lumina, reprezentând Binele, în dauna Întunericului, a Răului, aflat în calea fiecărui om. În concepţia autoarei există o a treia cale, numită terapia prin scris, „ce-i denotă optimismul incurabil, calitate ce a susţinut-o şi ajutat-o să depăşească obstacolele vieţii, cu zâmbetul pe buze, chiar dacă sufletul i s-a călit în focul suferinţelor”.
Terapia prin scris s-a concretizat la Elena Buică prin cele 15 cărţi şi aproape 30 de volume colective şi antologii în care şi-a publicat scrierile într-un timp de doar 12 ani, activitatea sa literară fiind subiectul unei monografii a Cezarinei Adamescu şi menţionată în cinci dicţionare şi istorii literare, fiind şi autoarea prefeţelor a 20 de volume ale unor autori români, contribuind astfel, fie la lansarea, fie la promovarea cărţilor respective.
Volumul de faţă este structurat în trei capitole, precedate nu numai de prefaţa editorului, ci şi de un Cuvânt-înainte, adevărată profesiune de credinţă a autoarei, care vede în scris „căutarea de sine, liniştea şi împăcarea cu lumea”, cu sine însăşi, „o eliberare de angoase, o posibilitate de a construi poduri spre libertatea mea interioară şi spre împlinire”, pledând pentru frumuseţea vieţii, pentru iubirea văzută ca un ideal spre care se poate înălţa omul, deoarece este acel „sentiment atotbiruitor, cu forţă ziditoare şi de eliberare a unor energii nebănuite”.
În tot ceea ce scrie de peste un deceniu, scriitoarea are, ca far călăuzitor, sinceritatea, frumuseţea sufletească şi artistică, verticalitatea, respectul pentru adevăr, bine şi dreptate, ca valori morale fundamentale respectate cu sfinţenie, sperând ca scrisul său, izvorât dintr-un suflet încărcat cu cele mai nobile intenţii, să devină un mijloc de îndreptare a răului, a nedreptăţilor, a perfidiei, a urii şi a mizeriei umane întâlnite de-a lungul existenţei sale, când a cunoscut, deopotrivă, cele două căi ale „sensului giratoriu”, Binele şi Răul, Lumina şi Întunericul.
Acestea sunt principalele idei asupra cărora reflectează autoarea în aproape toate eseurile din primul capitol al cărţii. Meditaţiile sale despre „sensul giratoriu al vieţii”, pe care orice pământean nu-l poate cunoaşte decât pe întregul parcurs al existenţei sale, o fac pe autoare să constate, la o vârstă venerabilă, că, în viaţă, rostul său a fost „evoluţia şi împlinirea spirituală”, concretizată în activitatea didactică de peste 30 de ani, în familie, în calitate de mamă şi bunică, mai apoi în cea de scriitoare dornică a dăinui prin scrierile sale.
De-a lungul vieţii, omul Elena Buică a constatat prezenţa unui factor malefic, o „moară de măcinat”, care toacă „timpul, obiceiurile, rosturile, tradiţiile, mentalităţile”, astfel încât oamenii slabi de înger uită „esenţa lucrurilor, a trăirilor, a vieţii înseşi”. Există, totuşi, un remediu, acela al retragerii omului în „universul interior”, în care „setea de frumos, de bine[…], de dragoste, de împlinire” îşi manifestă, în mod neîndoios, prezenţa şi „diminuează devastările exterioare”, făcându-l să-şi trăiască viaţa cu „speranţa răsăritului unei noi lumi”, pentru că „omul este ca o stea care se naşte şi va arde atât câtă lumină a acumulat”.
Reîntâlnirea, în fiecare an, cu satul natal, Ţigăneştii Teleormanului, este un prilej de retrăire a amintirilor din copilărie şi adolescenţă, a senzaţiilor produse de perceperea aceleiaşi naturi luxuriante cu toate manifestările ei, rămase definitiv în toate simţurile copilului de altădată şi renăscute mereu, devenind adevărate „clipe de fericire”. Revederea casei părinteşti este însoţită de imaginea părinţilor care i-au dat viaţă şi i-au asigurat educaţia, de imaginea fraţilor, a prietenilor, a vecinilor, pe care i-a iubit şi a căror amintire o răscoleşte de fiecare dată. Chiar şi astăzi, după atâţia ani, pentru Elena Buică satul a rămas aceeaşi „vatră de moralitate şi corectitudine”, cu „oameni simpli ca aerul şi pământul sau ca smerenia” şi „trăitori pe meleaguri pline de tradiţie şi frumuseţi”.
În judeţul natal, a cunoscut un Om ale cărui devoţiune şi grijă pentru oameni, hărnicie şi spirit umanitar, spirit de luptător şi în lupta cu inerţia au impresionat-o, medicul Nicolae Bulumac, fost director al spitalului din Cervenia, ctitorul unui cămin pentru persoane vârstnice, „o persoană deschisă, energică, optimistă, exteriorizată, obiectivă, sociabilă şi încrezătoare”.
Rememorând momente mai puţin faste din existenţa sa, autoarea reflectează profund asupra esenţei vieţii, ajungând la concluzia că aceasta are, ca scop, „evoluţia spirituală (izvorul ce deschide drumul spre nobleţea sentimentelor, spre lumină, cultură, civilizaţie)”, iar, ca armă, „forţa gândului”, acea putere a omului de a realiza propria personalitate. Gândurile pozitive asigură omului capacitatea de a cultiva binele, frumosul, adevărul, generozitatea.
Un adevărat „testament spiritual” („Cum aş dori să rămân pentru posteritate”) revelează ardoarea cu care autoarea a dorit să cunoască „spiritualitatea neamului românesc” şi a cultivat „frumuseţea de negrăit a graiului” românesc, să surprindă „inefabilul vieţii”, cultivând arta cuvântului şi pe cei „înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri” omeneşti.
Două interviuri evidenţiază parcursul vieţii, debutul publicistic şi editorial, evoluţia scrisului şi crezul său artistic, dragostea necondiţionată pentru ţara natală, pentru limba română.
Al doilea capitol („Prietenii mei, scriitorii”) cuprinde evocări, cronici, note de lectură, opinii personale despre unele personalităţi şi cărţile lor (Paul Polidor, Francisc Pal, Gheorghe A. Stroia, Virginia Vini Popescu, Francisc şi Manuela Cerasela Jerlăianu, Marin Traşcă, Herman Victorov, Mihaela Victoria Ignat), din care se desprind respectul cititorului pentru textul scris, responsabilitatea criticului literar al cărui suflet vibrează la frumosul liric şi la talentul fiecăruia.
Capitolul al treilea („Comentarii critice despre cărţile Elenei Buică”) este dedicat cronicilor de care s-au bucurat scrierile sale din ultimul an, datorate unor exegeţi ca Ştefan Dumitrescu, Nicolae Dina, Elisabeta Iosif, Domniţa Neaga, Gheorghe Olteanu, care constată, unanim, că autoarea este dedicată cuvântului scris, oferit din iubire, înţelegere şi dăruire.
Prin sensibilitatea, afectivitatea şi rafinamentul scrierilor sale, Elena Buică se bucură, în rândul cititorilor de întreaga lor admiraţie, datorită pasiunii, talentului şi dăruirii sale în slujba cuvântului, fiind o învingătoare, nu numai în lupta cu verbul, ci, mai ales, în cea cu timpul.
—————–
Nicolae DINA
Alexandria, Teleorman
decembrie 2017
