Anna-Nora ROTARU: Poesis
UNDE E UMBRĂ, E ŞI LUMINĂ…
Singură, adesea rătăcesc printre apusuri,
Ca o nălucă, mă strecor printre albele năluci…
Vântule, la ureche-mi vii viclean şi-mi susuri,
C-ai să mă furi, pe aripi departe să mă duci…
Îmi dai târcoale, te simt cum mă priveşti avid,
Sorbindu-mi, de pe crăpate buze, tânguirea…
Te joci cu mine şi îmi zâmbeşti perfid,
Spunându-mi, că la colţ, găsi-voi mântuirea!
Doar paşii-mi văd, cum lasă-n colb urmă
Şi-o umbră-n drum se târâie pe lângă mine…
Îmi înghit speranţa şi strigătu-n eter se curmă,
Întunericul acoperind cerul şi zilele senine!
Şi-oricât aş vrea, curaj să-mi fac şi să mă cert,
Şi-oricât să mă crucesc, la zei cerând iertare,
Colbul, mai mult parcă se ridică şi-un deşert,
Mă-nghite, cât ochii-mi văd în depărtare!
Doar păianjenii şi scorpionii-mi sunt de strajă,
Şi şerpii, de glezne se-mpleticesc grămadă,
Că-mi pare totul parcă un coşmar, o vrajă…
Doar vântul îmi suflă să merg fără tăgadă,
Să uit de durerea rănilor din tălpi, de moliciune,
În inimă, frâu liber să dau la iubire şi credinţă…
Încredere să am în umbră, să spun o rugăciune,
Că, oază răsări-va în deşerturi din sămânţă!
DOAMNE, MAI LASĂ-NE SĂ FIM…
Sune-mi, Doamne, cum Tu ai putut,
Aşa deodată, parcă neavând ce face,
Punând stropi de ploaie şi suflând în lut,
Jucării, ca mine, o ciurdă ai făcut,
Cu mâinile Tale sfinte şi dibace?
Şi-o inimă ne-ai pus, să ne bată în torace,
Viaţă ne-ai dat, culoare cărnurilor livide…
Prin livezi ne-ai pus să colindăm, în pace,
Neînţelegând, vai, că ni-i lumea o carapace
Şi-i interzis să-ţi satisfaci curiozităţi avide!
Dar, îndrăznirăm să ridicăm mai sus privirea,
S-aflăm, ce cunoaşte mai mult Marele Mag…
Din carapace, vrând s-aflăm nemărginirea,
Veşnicia am pierdut şi ne-a rămas pieirea,
Cu capu-acum plecat, sub înverşunat baltag!
Prizonieri suntem aici, păşind parcă pe lavă,
În lumea asta tristă şi fără de culoare…
Până şi umbra ni-i legată de picior, ca sclavă,
Ne sângerează mintea şi inima bolnavă,
Neştiind… la răscruci, care-i drumul, oare?
Doamne, întoarce-Te spre noi cu-a Ta bunăvoinţă,
Dă-ne sporul de speranţă, culcuş să-şi facă-n palme,
Că-l vom stropi cu-aghiazma lacrimilor de credinţă…
Pe seva noastră-nveninată de-atâta suferinţă,
Lasă-ne, Tu, Doamne, oceanul iubirii Tale calme!
PLOUĂ CU IUBIRE
Plouă afară, din cer, cu lacrimi şi flori
De gheaţă, spălând în drum curcubeie…
Surâs port pe buze şi-n suflet fiori,
Sărutând rătăcitele frunze pe-alee…
Plouă cu dor, cu vise şi sentimente
Arzânde, stârnind în mine vălvătaie,
De gânduri, ce mă-ncolţesc, demente,
Mă înfăşoară în ele şi iar mă despoaie…
Plouă, ca nebună îmi zic că-i iubire,
Mâinile-ntind să prind stropii în zbor…
Ca nectarul mi-i dulce, dulcea-nrobire,
S-o mai sorb cu nesaţ, înainte să mor!
Că ce poţi numi întradevăr fericire?
Doar să-ţi picure-n tine iubire din cer…
Ochii să-i saturi cu-acea strălucire,
În suflet prelinsă ca o vrajă, mister!
Doamne, cu dorinţă te rog şi sfială,
Dă-mi ploi pe trup şi-n mine inundă…
Din crinul cel alb dăruieşte-mi petală,
Cu iubire, sufletul avid, mi-l fecundă!
ÎMI TRIMIT SUFLETUL DEPARTE
Îmi trimit sufletul să călătorească-n cer,
Acolo poate-o să-mi primească alinare,
C-aicea-n mine-mi stă cuibărit, stingher,
Sângerând la fiecare pas, în căutare
A ceva ce nu pare-ncă să știe,
De-atâta timp incercând norocul,
Întrebându-se de ce lumea-i cenușie
Și unde se va duce când i-o veni sorocul?
Cum poți o viață-ntreagă să tot scormonești,
Căutând adevărurile-ascunse-n epilog,
Cu cât te-nfunzi, mai mult te păcălești,
Devenind, mai ciunt, mai orb și mai olog?
Cu cât ar crede, el, că totu-i deja rânduit,
Pe drumurile astea, scurte sau mai lungi,
Cu-atât mai mult orizontul pare colbuit,
De nu-i vezi capătul pe-undeva s-ajungi!
De-asta mi-i sufletu-necat in gânduri triste,
Negăsind răspunsuri la-ntrebări pe dată,
Neștiind cât timp îi este dat să mai existe,
Sau de-o veni să mai trăiască și-altădată!
———————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
6 decembrie, 2017
