Cuvânt și iubire

Marilena Istrati
ŞI EU AM FOST LA TÂRGU OCNA

Peste capetele noastre,
îngerii scutură pomii de zăpadă.
Clopotul măsoară pacea din noi.
Cădelniţa ritmează bătaia inimilor noastre.

Stindardul pur
se continuă în braţul vânjos
al tânărului care cântă: „Aliluia!”,
lângă turnul de pază al închisorii.

Zăpadă în pace de-o clipă.
Cruce vie în noi.
Stejarul sub care
fraţii şi-au luat rămas bun
de la Valeriu
ne-a aşteptat şi pe noi.

 

 

Nicolae Dascălu
DAMNATUL

Coboară sângele în spini,
Neantul vine să existe,
Se-ntorc în burgul acherontic
Soldaţi cu tropotele triste.

Eu stau de mii de ani şi-aştept,
Însângerat pe cruce,
Un heruvim din înălţimi
Blestemul să-mi ridice.

O, Doamne, Tu erai aici
Şi pătimeai cu mine,
Venit-a timpul să plecăm
Spre alte zări, senine.

 

 

Eugenia Ţarălungă
APARIŢII CARE TE FAC FERICIT

îţi iei pustia cu tine
negreşit
pentru orice eventualitate

şi glosarul de termeni
şi ceasurile prielnice rugăciunii
şi simţurile toate (cumpătate au ba
o cumpătare mereu under construction)

şi mai ales războiul la scară redusă
războiul nevăzut
şi demarajul
şi râvna
elanul
constanţa
de la o Noapte de Sânziene la alta
de la o deschidere a cerurilor la alta
care mai de care mai prielnice teofaniilor
sau altor apariţii care te fac fericit

Sfântul Macarie e cel mai fericit sfânt
(du-mă, fericire, ‘n sus
şi izbeşte-mi tâmpla de stele)
fericirea e o macara
un troliu
o metodă frumoasă de elevare
care nu dă greş niciodată
nici în pustie
nici în chilie
nici la căsuţa cu zorele
nici în apartamentul stabil
în care îţi tot aclimatizezi
pustia estivală
rabatabilă
între cele două onomastici
ale Mariei.

 

 

Liliana Ursu
FIECE CUVÂNT DIN EVANGHELII

Fiece cuvânt din Evanghelii
e păzit de câte un înger.

Precum ceara strecurată,
precum mierea de rază
luminează acest gând
şi zariştea cosmică
de la Văratec.

Sfios, sufletul înoată printre stele.

 

 

Daniela Şontică 
COPILUL BUN

 

 

M-au lăsat acolo
să privesc de departe
cum se bucură împreună
de artificiile domestice –
n-am plâns,
am inspirat adânc.

Văzduhul
mi-a dezlegat oasele,
eram uşoară ca un lampion,
aş fi vrut să întreb de sus:
cine pluteşte acum
într-un contre-jour perfect al fericirii,
cine?
dar ştiam că nu mă mai aude
şi nu mă mai vede nimeni.
Au venit iubirile din trecut,
s-au vindecat una câte una,
din toate la un loc
s-a născut o piatră cu privirea blândă,
un copil
cu gust de pâine şi vin:

l-am mâncat,
l-am băut,
şi era bun.
Şi a rămas cu mine până la sfârşit.

 

 

Cătălin Stanciu
DELIRURI – 4

 

Vreau ca Dumnezeu
să fie doar al meu
să nu se mai risipească
pentru oameni care nu au nevoie
de El.
Dar
Dumnezeu a început
să nu-mi mai înţeleagă limba
iar eu
să nu-i mai recunosc vocea,
aşa-i vorbesc în gând,
ca unei iubiri trecute.

 

 

Gabriela Tănase
GÂND

Nimeni nu face drumul la cer
călăuzit de-o umbră.

Într-o biserică veche
am văzut un sfânt
el nu m-a văzut pe mine
i-am pictat un ochi
apoi pe celălalt
acum mă vede
şi plânge.

 

 

Elena Dulgheru
IERUSALIM (ORAŞUL VIITORULUI) 

Tu fă doar un pas,
cel mai mic,
Şi Oraşul singur va veni către tine
îmbrăţişându-te, colinele arse de vânt
şi albite de soare
se ridică vertical, ondulându-se
ca nişte mari suprafeţe de apă,
ca talazurile verzi ale mării.
Iată-le cum vin către tine, să te îmbrăţişeze,
Cum petalele mari de floare
Se înfăşoară în jurul pistilului,
să îl protejeze
de noapte.
Tu eşti pistilul! Eşti centrul.
Eşti pelerinul nerătăcitor
străbătând noaptea drumurilor
spre lumină
Căci dorind ai venit.
Nu te teme! Iubeşte-le!
Aceste peisaje uscate care se ridică vertical,

vălurindu-se ca nişte cortine
pe scena cerului
Când autocarul aleargă în goană
Pe panglica perfectă a şoselei
de la Tel-Aviv la Ierusalim
Nici nu ai timp să te uiţi în telefon,
să verifici fusul stelar şi imaginile,
Peisajul te fură cu totul,
deşi parcă nu ar avea nimic de spus
Dealurile tocite cu blocuri de piatră albă,
răsărite în vârful lor
aleargă înapoi pe orizontul stâng
şi cel drept al şoselei, care se unesc
cu orizontul din faţă, în care intri,
despicându-l cu săgeata şoselei
ce nu ştie să se oprească.
Dorind,
Cu turbioanele dragostei intri
În această ţară a viitorului.
Dintre ură şi dragoste
mai mare e dragostea.
Dragostea poate converti până şi profeţiile,
decantând fiecare
silabă a Domnului prin filtrul iubirii,
neschimbând nici un cuvânt,
dar decantând fiecare silabă a Domnului.
Luminaţi fiecare cuvânt cu inima voastră,
ca pe un diamant!
Purtaţi cărţile profeţiilor pe braţele deschise

ale dragostei şi ale iertării
şi limpede va fi viitorul!
agape
Ochii copiilor vor şti să citească.
Şoseaua virilă mă poartă
pe acest pământ prea bătrân

încrustat de cuvinte
către un oraş al viitorului
unind pietrele albe ale trecutului
cu braţele fierbinţi ale oamenilor

şi cu voinţa lor dârză.
Sfânta Cruce răsărind
Din steaua lui David,
udată de braţele fierbinţi ale Elenei
şi de inima ei dârză şi iubitoare.
Luminaţi, luminaţi
Oraşul viitorului!
pietrele albe ale trecutului, încrustate cu grijă,
şi inimile dârze ale oamenilor

au nevoie de dragostea voastră.
Ie-Ru-Sa-Lim!

 

 

Victoria Milescu
PLOILE SUNT LACRIMILE POEŢILOR

Ploile sunt lacrimile poeţilor
curg în râuri vijelioase ori calme
pietrele cântă sub versurile
şlefuite de perseide
poeţii nu se nasc oriunde, oricând
nu-i recunoşti uşor, nici repede
seamănă oarecum cu noi
dar ochii lor văd mereu altceva
glasul lor sună altcumva
ei râd şi cântă şi privesc moartea în ochi
beau cu ea o cafea, un şpriţ
zilnic fac o tură dincolo de orizont
din teribilismul lor vicios şi fermecător
cine să-i creadă când povestesc
cum e dincolo şi dincoace de lumină
cine să înţeleagă că versurile lor
sunt strigătele noastre de ajutor
sunt scrisorile noastre de adio
lansate-n infinit
dar infinitului nu-i pasă de noi
infinitul nu are timp nici răbdare
infinitul nu îşi cere iertare…

 

 

Florentina Loredana Dalian
PETRU SUNT EU

Şi eu m-am speriat, crezându-Te nălucă,
Ţi-am cerut cu îndrăzneală, îndoindu-mă:
„Doamne, dacă Tu eşti,
fă să vin la Tine pe ape!”
m-am avântat, am mers, apoi,
puţin credincioasă, m-am îndoit, gata să mă scufund;
dar Tu vegheai.
„Doamne, scapă-mă!” – Ţi-am strigat.

Şi eu, ca şi el, m-oi fi lepădat de Tine,
la ceas de seară,
poate nu doar de trei, ci de mai multe ori;
de câte ori vor fi cântat cocoşii?
Dar, Doamne, Tu ştii că iubirea-mi bucăţi
e astfel din pricina neputinţei.
Tu singur înţelegi păcătosul ce n-are curaj
să iubească până la capăt
iar la urmă-şi plânge neiubirea.

Întreabă-mă ca pe el, atunci
„Mă iubeşti tu pe Mine?”
şi-Ţi voi răspunde la fel
de trei ori,
căci, Doamne, Tu ştii, Tu toate le ştii!

 

 

Puşa Roth
UMBRA

Peste primăverile mele
s-a aşezat o altă primăvară
cu spaimele ei, cu durerile ei,
cu verdele ei, cu bucuriile ei.
Primăvara mea, cea din urmă speranţă,
S-a frânt sub greutatea gândului obosit
Am rămas cu visul de primăvară,
Am rămas în urma mea, am rămas umbră.

 

 

Liliana Popa
BUNICULUI, STRĂBUNICULUI, 

stră-străbunicului meu…
Prin faţa casei mele şiruri de străbuni
Mărşăluiesc cu mine, trădaţi spre alte lumi.
La Cumidava în ziduri au păstrat
Onoarea şi mândria veac de veac.
În vârf de stâncă cartuşe au scuturat.
În fiecare zi, în fiecare noapte
Se odihnesc o clipă pe filele din carte.
Pe crucile din cimitir
Ce-au prins a mirosi a mir.
E ceaţă în România, în Balcani,
Confuze drumuri, cărările spre bani.
Am atâta mărunţiş prin buzunare,
Că pot să îmbogăţesc pe fiecare.
Dar nu mai pot să intru în cetate.
Ci doar să arunc monede în fântânile sacre.
Se înalţă fluturi din altar
În catedrala mea cu mir şi har.

 

 

Alexandru V. Dan
UN OM ÎŞI TÂRA ANII PE STRADĂ 

şi povestea sa îl strivea tot mai mult
în dreapta, în stânga se prăbuşea câte-o casă
de-atâtea suflete la sânul ei căzând
Ceasurile nu ar fi trebuit nicicând
să părăsească
turlele şi clopotniţele
îşi spuse bătrâna de-o vârstă cu lumea
ce împletea mătăniile
tuturora

 

 

Nicuşor Stroe
ÎNTOMNARE…

 

În fiecare toamna plânge într-alt fel…
şi drumul peste umăr într-alt chip şi-l
măsoară.
Caleidoscopic, lacrimi uscate peste vară
dau buzna, nevăzute, prin farduri şi rimel…

De vină nu e frigul, de vină nu-i nici ploaia
ce biciuie obrajii nesărutaţi în vis,
nici palma de rugină jilavă şi nici claia
de rugi rostogolită din abis.

E-un timp de desfrunzire şi aspre judecăţi,
neocolind hambarul de desfrunzite-acorduri.
E-un timp în care Timpul se macină-n bucăţi
şi pleava vremii zburdă prin tainice
fiorduri…

Şi nici măcar timp nu e în oasele ce cântă
în dealul dinspre vie însămânţat cu grauri…
E-un fel de Liturghie bocită printre plauri,
un nenufar în care amintirea zorile-şi-mplântă.

 

 

Monica Pillat
TE VĂD PLUTIND…

Te văd plutind în fresce şi icoane,
Cu mantia fluturând asupra lumii,
În jurul Tău se-adună-n stoluri sfinţii,
Ochilor mei le cresc sfioase aripi
Şi-o iau aievea-n sus către cupolă.

Iar dincolo de ziduri, porumbeii,
Ca în ghirlandele de mult pictate,
Se-apropie în rotiri fâlfâitoare
De mâna care-aduce-ndestularea,
Şi într-o clipă, cu un pumn de boabe,
Pot înălţa un dom numai din păsări.

 

 

Ignatie Grecu
DOXOLOGIE

Părăsit, ca o pasăre,
singuratic în Altar
preotul plânse.

Dintr-un arbore înalt
îi răspunse
de la strană
privighetoarea
vioară
cântăreţul.
Pe deasupra
plutea
ca la început
luminos
Duhul lui Dumnezeu.

 

 

Paula Romanescu
ADU-MI AMINTE SĂ TE UIT!

Lui
Când a-nflorit din nou caisul,
Alb liliacul a crescut
Până-n tării s-atingă visul
În care dorul m-a durut.

Adu-mi aminte să te uit!

Când în lan grâul e de-argint
Şi macul sângeră tăcut,
Privighetorile mă mint
Că noaptea-i raiul cunoscut.

Adu-mi aminte să te uit!

Frunzişul auru-şi destramă
În zbor-cădere; pe pământ
Cine mă poartă spre o vamă
De val la ţărm necunoscut?

Adu-mi aminte să te uit!

Văzduhul cerne stele albe
Peste adânc tăcutul lut,
Râd în colind florile dalbe,
Dar magii noştri unde sunt?

Adu-mi aminte să te uit!

Adu-mi aminte să te uit
Că de o vreme uit de toate,
Creşte tăcere în cuvinte,
Nu mai ştiu cine ne desparte,
Să te uit nu-mi aduc aminte…

 

 

Passionaria Stoicescu
SOMNUL

El izvorăşte ciudat
din muntele ce creşte
vrăjitoreşte
înapoia ochiului minţii –
se bucură demonii,
se întristează sfinţii
când prin prundişul de vată
incolor şi mut saltă…

De fapt se albăstreşte fără să ştii,
se-nvolburează în vinete câmpii,
trece în roşu aprins
de la sângele unui monstru ucis
sau al unui duşman neprins
ce patrulează pe maluri…

Duce în valuri morţi şi vii,
îmbrăcaţi sau nuzi –
strigi, strigi, dar nu te auzi,
ba chiar zboară propria ta făptură
plutind
la picior cu pietre de moară…

La acest zănatic zbor
nu ştiu cum eşti propriul tău
spectator,
cazi şi te ridici din valuri
plin de cea mai îndurerată iubire
sau de cea mai izbăvitoare ură,
de fapt patinezi pe un gheţar
negru de zgură
şi dârdâi în jăraticul unui rug,
cineva te culcă în casa năruită
a copilăriei
şi te trezeşte în viitorul tău coşciug…

Somnul (cu visul) le poate
pe toate
şi se face că apa lui seacă
de la un miros, un sunet,
o pernă căzută pe jos,
o bruscă rază:
halei-hap, lumea se reaşază,
realul s-a instalat,
s-a răsucit „acolo” în „aici”…
Te freci la ochi
rămas în aşteptare
prizonierul unor somnuri mici
până la somnul cel mare…

 

 

Dorina Stoica
NU COMPUN POEZIE DE DRAGOSTE

În carnea mea iarna
desenează flori de gheaţă, vara grindină.
Sunt un fir de iederă.
Rădăcini, amintiri, doruri, lacrimi
înfipte în crăpăturile din zidurile oraşului meu.
Frunzele au acoperit totul.
Plec sau rămân?

Privesc în jur nici o inimă
în care să-mi înfig rădăcinile
singurătăţii.
Nu mă uit/
la filme de dragoste.
Nu compun/
poezie de dragoste.
Nu citesc/
romane de dragoste.
Nu primesc/
flori.
Nu trimit/
scrisori de dragoste.

Hrănesc un poet sărac
alungat de la toate iarmaroacele
unde omenia se vinde pentru un vot.

 

 

Nicolae-Florentin Streche
PUER DOLOROSUS

 

Eram mic şi mă rugam
să nu-l mai lovească,
eram mic şi nu voiam
să tacă atât de îndurerat,
eram mic şi plângeam
cu lumea pentru Nevinovat.

Eram mic şi l-am văzut
mergând pe acelaşi drum,
eram mic printre cei mari,
jurând că nu voi plânge iar,
dar am izbucnit şi mai tare
când i-am văzut spatele
căzut pe asfalt,
cu spinii pe cap,
scuipat şi neajutorat.

de ce-am plâns toţi atunci,
iar acum ne-am făcut mari,
osteniţi în voluptăţi amare,
aruncându-ne vieţile relative
ca nişte jucării dezmembrate?

eram mic de tot şi plângeam cu foc
nopţi şi zile, neştiut, ca să fiu om!

 

 

Lidia Popiţa Stoicescu
PREGUSTARE

Când m-am trezit dimineaţă,
am întins mâna
spre pata de soare
de pe măsuţa de noapte…
Am muşcat din ea –
cu foame şi sete!
M-am îndestulat
cu aroma şi gustul
Luminii!..

 

 

Monica Patriche 

***
De acum, nimeni şi nimic nu ne poate sta
împotrivă. Trăim o unică viaţă, şi viaţa creşte
în noi, ne creşte şi ne amestecă,
amestecându-ne
cu ceea ce e afară, cu ploaia, cu frunzele, cu tot.
O pagină de ziar e o pagină de ziar,
un filtru
al unui timp care e în întregime al nostru.
Clipele sunt vii, sunt clipele noastre.
Nu mă poţi vedea decât trăgând după mine
covoare de litere negre, pe care păşeşti.
Seara, am încercat să îţi spun că se
repetă un vis.
Te-a surprins frica mea. Lucrurile despre care
vorbeam îţi păreau scoase din cărţi vechi,
despre un popor primitiv.
– Numele este clar. Nu-i aşa?
Mă apropiam cu teamă de propriul vis. Avea să fie
sfârşitul. Mă urmăreai uluit:
– Totul e clar, ai spus şi ai deschis
fereastra
ce dă înspre parc. Priveşte viaţa!
Copiii sunt în grupuri. O fetiţă desface haina de staniol
galben a unei bomboane de ciocolată.
Mâini respiră pe trupuri care dimineaţă
vor purta o altă lumină.

 

 

Emil-Iulian Sude
ARE UN ÎNCEPUT ŞI ÎNCEARCĂ

să pună peste început şi în
continuarea începutului continuarea
şi ia din ce se poate lua din ce nu
se poate lua ca începutul să aibă o
direcţie
încearcă să remedieze
ce i-a mai rămas din partea lui
de suflet din partea lui de trup
zona de circumstanţă să-i devină
zonă definitivă

până la creierul mare sunt atâtea creiere
mici ale imediatului.

când te-ai pliat prea mult în viziunile
lor nu mai poţi ieşi cum eşti
doar cu părţi care de multe ori nu îţi sunt asimilabile

 

 

Dumitru Manolache

***
M-am dus în dimineaţa aceea, ca un tâlhar, să-I fur din mormânt încălţările. Dar am găsit mormântul gol şi m-am înfricoşat. Apoi, am auzit o voce care-mi spunea: „De ce cauţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat”.

M-am spăimântat tare şi am fugit strigând din rărunchi: „A înviat! Hristos a înviat!”.

Unii m-au acuzat că am vrut să-L fur chiar pe El, să pot spune apoi prietenilor că S-a sculat din morţi. Alţii au zis că nu aveam cum să mai descopăr eu mormântul gol, deoarece o femeie mironosiţă, pe nume Maria Magdalena, o făcuse cu mult timp înaintea mea.

Dar eu vă spun încă o dată: credeţi-mă, eu sunt acela care a descoperit mormântul gol şi a strigat „Hristos a înviat!”. Pedepsiţi-mă pentru adevărul meu. Şi vă mai fac o mărturisire: de când m-am întors din Athos, am devenit tâlhar.
(Fragment din volumul „Locuit de Athos”, Editura Episcopiei Giurgiului, 2012)

Catia Maxim

***

În faţa carcerei, gardianul îl izbeşte de zidul din dreptul uşii, silindu-l să rămână în picioare, cât îi citeşte ordinul prin care îi aduce la cunoştinţă pentru ce primeşte o nouă pedeapsă: Ai făcut gălăgie şi te-ai luat la bătaie cu banditul Capotă Iancu. Pentru indisciplină, primeşti şapte zile de izolare. Fără apă, fără hrană. Marş, ­înăuntru! (…) Brusc, covârşitor, timpul se fărâmiţează în sute şi mii de aşchii. (…)

Îl zăreşte îmbrăcat în zeghe, cum se apropie. I se alătură. Simte miresme de mir, în timp ce retina îi nemureşte zâmbetul de o nemaivăzută bunătate ce străpunge cu dese şi puternice flash-uri întunericul din „Carcera Oarbă”. Se prinde de zâmbetul Lui. O lacrimă cât chipul său livid îi alină buzele uscate şi o căldură puternică îi însufleţeşte trupul. Reuşeşte să evadeze din prezentul bezmetic. Înmărmurit, în adoraţia clipei, lacrimile vindecătoare îi curăţă ochii şi totul se transformă în Jertfelnic. Brusc şi înălţător, căldura unui mănunchi de raze radiind dinspre fruntea bălaie şi mătăsoasă, aplecată asupra lui, sărman pedepsit, îi alină suferinţa. Uită durerea. Sufletul i se umple de bucurie. Iar îngerul său străveziu îi curăţă cu mir rănile. (Fragment din romanul „Altarul din Carcera Oarbă”, Ed. Tracus Arte, 2017)

————————————————–

Felicitari!

Sanatate si creativitate!

Prof.univ.dr. Niculae MIHĂIŢĂ

Bucureşti, 26 noiembrie 2017