Cuvânt și iubire

MITOLOGICĂ

 

În fiecare zi ne spunem cuvinte
se lipesc de corpul meu ca nişte perne de satin
în inima coapselor
unde începe acel paradis sălbatic al tău
în tăcerea căruia te cufunzi bezmetic
cuvinte banale de azi
mi-au astupat gura cu silabele lor
s-au prelins între munţii
pe care i-ai străbătut căutându-mă cald
acolo e lumea ta îţi spun nu te teme
între mine şi tine
mări şi ţări de cuvinte
trupul meu hartă mută
geografie nelumită
să nu mă uiţi când mi se sting luminile
şi mă voi pierde la poli
în seara în care orbit de dor
pământul îşi va trage cu sete
răsuflarea din urmă…

 

 

RĂMAS BUN

 

Nici măcar nu ne-am spus la revedere
cuvintele ni s-au oprit în gât
ca un accelerat de seară într-o gară pustie
pe un peron lipsit de umbre
străfulgerat doar de iluzia paşilor pierduţi…
eterice şoapte
şi-au lăsat gustul amar pe buzele mele
pe buzele tale
nepecetluite
într-un ultim sărut
dintr-o dimineaţă de luni –
cea mai tristă poveste
scrisă vreodată…

 

 

ATÂTA IUBIRE

 

Mi-ai spus: „E atâta iubire în mine că te-ai putea îneca

dacă în inima mea deschisă ai pătrunde

cu toate ale tale –

cu sânii tăi fragezi, ascunşi de ruşine în palmele mele

şi coapsa ta dreaptă în mâna mea amforă m-a zămislit

privirea de copilă în ochii mei găsindu-şi reazem în singurătate

şi buzele, ah, buzele tale, cu care scrii în carnea mea Sonata lunii

când cauţi voluptuoasă urme neatinse de păcat

cu mâinile tale dedate ispitei preludiul de veacuri ai început

pe note nestinsă, frenetică tulburare a pielii când simte apropierea…

Mi-ai spus: „Atâta iubire în mine te află întreagă

cu nebunia ta şi lacătele tale toate

pe care vreau să le desfac şi să le gem scrâşnirea

cu degete înfiorate şi albite de aşteptare…”

În mine răspunsuri se divizau ca tăcute celule

şi începeau să vibreze, ca fluturi tăcuţi la început,

iar mai apoi ca atingeri uşoare de îngeri

creşteau, creşteau necrezut, până la cer

şi până la marginea albă a lunii

născând, din adâncuri, cuvintele tale, „Atâta iubire…”

 

 

TĂCEREA TA

 

În tăcerea ta doar dezbrăcată pot să mă scald

am încercat altădată, în pielea de urs sângerândă, să te ating

în punctul în care cuvintele tale gătite de nuntă muţesc în straie de mire

julindu-mi fără scăpare genunchii şi coastele pe care le simt rătăcite

în geografia ta abstractă, natura e plină de stânci şi prăpăstii

de maluri abrupte, dezvirginate păduri iscodite

cu mâinile reci şi  uitarea de sine

în  punctul acela fix, coloana mea vertebrală te ştie

şi naşte în oasele mele albite de dor versuri albe

dezmărginite în prezenţa ta

ca nişte orizonturi de emoţie

ca nişte fericiri adânc pătrunse de-o noapte şi profund

ca un fluviu al căldurii

ca ultimul frison eliberat al cărnii

în punctul acela al mirării în care doar dezbrăcată pot să mă scald

ca să nu mă rănesc…

 

 

STARE

 

Iubitul meu e nefericit

La ferestrele lui poartă un fel de doliu pe care îl văd de la poli

când dispare aurora boreală

pielea mea împrumută culori străvezii ca nişte ochi de peşte

străfulgerând adâncul neclintit al mării la zenit

coapsele mele împovărate de amintirea pierdută a mâinilor

lacrimile fac solzi de argint lucitori în colţuri de pleoapă

atinsă de un veşnic crud nesomn

privirea naşte ore searbede şi înfrigurate

 

Iubitul meu e nefericit

oglinzile mele îl poartă spre nordice zodii tăcerea să-ngheţe

au obosit căutările toate şi anii toţi zac într-un colţ, prăfuiţi

ca nişte elefanţi în vitrina cu porţelanuri

stau toate senzaţiile pe care să le vând la amanet aş vrea

pentru un secol, o zi şi o stea din acelea în care visam fericiri iluzorii

pe aceeaşi banchiză mută şi albă ca o lebădă

 

Iubitul meu e nefericit

în loc de inimă şi-a construit un fel de cazemată

pe care sufletul lui o păzeşte cu mâinile goale,

semn că pe aici nu se trece şi am înţeles

absenţa lui naşte în mine pui vii pe care îi hrănesc cu liniştea mea

şi-i ţin să-mi adoarmă în poală.

 

 

NEBUNI DE DOR

 

Nebuni de dor,

în jurul nostru lumea roieşte curioasă

văzându-ne cum căutăm înfometaţi seva din urmă

a rădăcinilor din care am crescut ca un altoi ciudat;

mâinile noastre au căpătat forma tăioasă a daltei cu care sap

în cremenea tăcută a amintirilor,

în timp ce tu mă priveşti peste umărul lor

ca un copil mirat văzându-şi prima oară chipul…

 

Nebuni de dor,

atât să ne mai zbatem în nefericirea noastră

secunde până când sărutul va îngheţa pe buze,

pierdut printre acele umbre fine ale cuvintelor fatale

„rămâi cu bine” sau „adio”

pe care le ştiam atât de bine deşi cu totul le-am uitat

în noaptea începutului sfârşit mult prea devreme…

 

 

DIFERENŢA DINTRE MINE ŞI TINE

 

Diferenţa dintre mine şi tine

stă în numărul de la poartă, niciodată şapte, mai rar doi, unu de cele mai multe ori

sau chiar zero, atunci când ajungem în punctul în care dreptele se întâlnesc

la întretăierea dintre spaţiu şi timp –

în paşii pe care îi faci înaintea mea atunci când fug de tine

acolo unde nefastele zodii mâna îşi strâng în tratatul de pace,

roşind încurcate de graba tăcerii –

în felul în care numele tău se aude prin venele mele stârnind represalii

cu arme de foc şi gigantice flinte

„să mă săruţi dulce, dulce, până la sânge”

Căci diferenţa dintre mine şi tine n-o poate nimeni vedea cu ochii deschişi

fără să-mi pipăie coloana vertebrală

să guste din cupa de aramă coclită a vinului negru

în care Pillat din Pont şi-a spălat fără de grijă mâinile

uitând că roşul pătează…

Ea stă mereu acolo în faţa luminii, să nu vedem înserarea

ca un câine fugit de-acasă de frică

nimic n-o opreşte

Această diferenţă dintre mine şi tine, perpetuu vocală, mereu abătută

nu ştie niciodată nici ceasul, nici locul

pentru că ne cunoaşte prea bine

aşa cum nici noi măcar nu ne mai ştim de-o vreme

mai rar doi, unu de cele mai multe ori

sau chiar zero când eu fără de tine, tu fără de mine

ajungem în acelaşi punct.

 

 

TRECUT

 

Era o dimineaţă frumoasă ca iluzia unei revederi.

Agonizând, le-am spus:

„Daţi-mi, vă rog, o bucată de gheaţă să-mi pun pe suflet”,

gândindu-mă la locul acela în care întâlnirea mea cu tine

a rămas dureroasă ca o contuzie uriaşă, ca o fractură deschisă

prin care se văd monstruos, ca într-o ciudată clepsidră

scurgându-se din pielea şi din rana cărnii mele, fatale,

orele în care ne-am iubit.

Mi-au spus distraţi, cam pe la ora prânzului, cu glas domol:

„Orice întâmplare a destinului are gustul ei de sânge,

uneori mai dulce, alteori amestecat cu fiere

ca la orice naştere, trebuie să sângerezi

până când vei scoate tu din tine răul

fără să ceri ajutor”.

Privindu-mă cuminţi cu ochii albi, şi-au amintit uitată-n soarele amiezii

iubirea mea lehuză,

profund preocupată de acel cordon ombilical atât de încăpăţânat

şi imposibil de tăiat cu dinţii sau cu orice alt instrument de tortură

din muzeul războinicilor medievali încorsetaţi în fier

cu care îmi sfârteca liniştită aorta rămasă deschisă

prin care sufletul meu creştea atât de ameninţător,

ca o contuzie uriaşă…

„Daţi-mi, vă rog, o bucată de gheaţă să-mi pun pe suflet”, le-am spus cu ultima suflare.

„La ce-ţi mai foloseşte? Am lăsat vorbă chiar acum să stingă jarul,

rezervele de gheaţă s-au cam epuizat …”

 

 

MODĂ

 

Bărbaţilor le iese de minune nodul la cravată,

căci mâna lor netemătoare mătăsii curmă netezimea

precum o mângâiere îngenuncheată de căldura palmelor

la marginea de sus a sânului până la glezne

„degeaba încerci, totul e să ştii o lege fizică prin care două corpuri se atrag ireversibil

ameninţând cu gravitate nefasta rupere de ritm cu anularea”.

Precis au un secret al lor venit din vremi imemoriale

odată cu pescuitul şi cu vânătoarea, ochitul cerbilor şi pânda

care încinge-n valuri umede şi calde trupul neatins

fecioarelor ofrandă să aducă…

Iubitului i-am spus: „Întinde mâinile să cauţi nodul tainic

nedesfăcut de nimeni înaintea ta

în locurile ascunse, viermi harnici de mătase ţesut-au rodul cărnii în fâşii –

dezleagă drumurile toate şi lasă în culoarea lor pe pielea ta să nască

aprins fior gemând al căutării…”,

încolăcindu-mi braţele şi  respiraţia strivită între coaste

în dreptul inimii, în jurul gâtului

nod de cravată cel mai dezordonat şi mai nebun

nepăsător la cele trecătoare,

nod de cravată al tuturor şi al nimănui

iscat de nicăieri, uitat de fericire,

din ţesătură simplă cu margini netivite

crescută şui din steaua lui descântec

eu, acest nod îndărătnic de cravată cel mai frumos din lume.

La gâtul lui.

 

 

APOCALIPSĂ

 

Să aşteptăm sfârşitul de lume ca doi creştini fericiţi

veacuri numărând în linişte unul după altul ca într-o litanie

cu toate rănile la vedere

pe marginea lor hai să mai aruncăm din când în când câte un pumn de sare

am auzit că am putea avea o şansă la o mie

ca să nu mai doară.

Bisericile mele s-au transformat de ieri în staul fără de prooroci

ca nişte abatoare triste cu geamuri năclăite

„care e drumul, unde-i minunea” – întreb aiurând, cu palmele goale

ziua de azi, de zi cu zi, cedând ispita clipei neîntrecută de nicio durere.

Să aşteptăm acest sfârşit de lume cu credinţa că în pântecele ei

creştem încă de pe-acum ca nişte seminţe –

prunci sănătoşi, maturizaţi înainte de vreme în aceeaşi rodnică piele cu unic contur

un ochi tu, unul eu, să împărţim şi moartea pe din două

un singur cuvânt la polul tăcerii mai naşte fiorul de gheaţă pe buze topite

mâna ta dreaptă în pieptul meu a rămas ca o aripă ruptă

iar tălpile mele încins-au nisipul,  vederea prăpastia,

ca doi creştini fericiţi creştem cuminte în vintrele mele

ştiind de pe-acum adunarea de la minus la plus infinit

silabele lui zero n-o să facă niciodată doi

ora aceasta din mine se zbate frenetic din lanţuri scăpată.

Finalul de lume se scrie cu greu.

 

 

GHICITOARE ÎN CAFEA

 

În cafeaua aceasta, drumurile – ce paradox!

Ne-am înnodat în valuri de umbre uscate amintirile toate

până la buza prăpastiei, în creierul lumii  iscodit-am sfârşitul

născut între punctele cardinale, crescut până mai dincolo de ele.

La drumul de seară cineva mă aşteaptă

să-mi cutreiere arcanele vremii fără odihnă, fără suflet, fără grai:

cine sunt, pentru mine ai venit, cine să ştie răspunsul?

ţigancă de inimă neagră, ghiceşte în care palmă s-a oprit respiraţia

ultima bătaie, fiorul din urmă,

îngenunchez lângă tine cu fruntea fierbinte –

în ochii mei zaţul aceasta crescut din întuneric precum florile răului

dimineţile au gustul abia râşnit al cojii de copac

nu veni, nu veni, nu mai veni

m-am dat pe mâini străine şi-aştept să dau în foc

ghiocul ţigăncii fierbe în smoala din mâna ei largă

jar înteţeşte cuminte sub poarta din lună cu iască din visele mele

spune-înainte, ci văd de departe că moartea-poveste mă duce şi mă întoarce,

respiraţia mea zace undeva pe fundul cănii, sleită de vlagă,

toarta încinsă pe pielea mea azi desenează cu umbre numele tău

silaba ultimă se pierde în auz, nemaivăzută de nimeni

în aiurare strig că mă frige, mă frige, să treacă de la mine şi cafeaua aceasta

urmele ei rămân în mine ca drumuri înnodate de gânduri – ce paradox!

buzele tale îmi alină arsura, răceala umileşte suferinţa

n-aţi văzut cumva un drum de seară, am nevoie de el ca de bătaia inimii,

respiraţia, vederea, auzul, pipăitul, unde-mi sunt, rătăcite prin venele tale

curg negru, încurcate de celulele tale necunoscute

care scriu în cartea firelor albe nopţile mele bolnave de febră

ne-am amestecat în alb negru, de-o parte tu, dincolo eu

ca nişte muguri de zaţ aruncaţi în zăpada-fecioară a Sfântului Graal

să aşteptăm, îţi spun, în curând vor veni cavalerii rătăcitori

să ne soarbă cu totul, uite mâna mea, ţine-te de ea fără frică

în povestea lor ne va fi mult mai bine

când vor descoperi această cană  sorbi-vor din ea vinul

în beţia lor cu toţii fi-vom fericiţi, cânta-ne-vor aprins domniţelor virgine

cu glas pătruns de dor sublim şi acorduri de chitară

ne-or îngropa definitiv în carnea lor să ne iubim frenetic

haide să fim copiii tuturor, născuţi din legiuită dragoste

din fericirea lor să creştem până la extaz, orgasmul suprem fie-ne tată

vino, îţi spun iată, ţi-am pregătit o cupă în care păcatul să-neci cu gustul amar

acelaşi zaţ cu smalţ tărcat va spune şi istoria noastră

pe drumuri de seară în crucea durerii

se vor mira de perfecţiunea noastră ţigăncile cu ochii negri

şi ne-or zvârli în apa râului cu trupul gol în raza lunii

rostind descântece de vrajă.

 

 

AUTUMNALĂ

 

Ştii, toamna asta pare o repetiţie inutilă a unui dor mai vechi

uscat într-un butoi de fag, preocupat să dea savoare acelui vin incendiat

de aşteptare, pe buzele tale fără cuvinte.

Lumea se pregăteşte să intre în iarnă,

crezând că polul nord a rămas exact acolo l-au descoperit…

În naivitatea lor, confundă banchiza desprinsă din noi

odată cu retragerea apelor vii ale iubirii noastre

cu un peisaj hibernal autentic.

În curând, vor da drumul instalaţiilor de zăpadă artificială

îngropând cu ele sufletele noastre rătăcind confuze în căutarea soarelui-răsare.

Numele tău a stârnit avalanşe în plexul meu solar

şi i-am zărit grăbiţi să-şi ducă la urechi mâinile îngheţate de frica

urşilor polari aflaţi, din neştiinţă, în bătaia puştii.

Voiam să vezi o auroră boreală  din carnea mea crescută

ca o fiinţă în mii de culori răsfirate de-a valma

pe locul din care te-ai rupt

şi te-am strigat.

În inima de piatră albă a visului meu, de-o parte şi de alta a timpului,

rămăsese doar umbra ta, şi-am înţeles să tac, să nu stârnesc catastrofe.

 

 

ÎNDOIALA

 

Şi dacă vreodată de dragostea mea să te îndoieşti ai putea

Aş pune să bată la fix orele-ntruna, cu toate secundele şi veciile lor.

Aş coborî pe pământ Everestul şi mare cu mare ţi-aş aduna, să le străbaţi tu cu picioarele goale.

Aş ridica până la cer paharul meu, în el să-ţi cuprind frumuseţea.

Aş da foc lumii într-o zi de luni, să nu-ţi întunece privirea,

Iar corpul tău l-aş încarna în piatra din care Pygmalion sculptase pe-a lui Galatee, şoptindu-i divina iubirii cântare.

Cu lyra pe care Orfeu şi-a strunit amarnicul dor pe zei să-i vrăjească pe tine te-aş smulge din tainicul tău adăpost

Cu tine iubirea s-o-nvăţ pe de rost.

 

Şi dacă vreodată de dragostea mea să te îndoieşti ai putea

Ia inima aceasta în palma ta caldă

Ascultă-i bătaia de dor clocotind, ascultă-i suflarea de jar întrupată

Ascultă-i chemarea şi glasul de muzică sacră

A minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt…

Apleacă-te grav peste umbra mea albă de dor la picioarele tale răpusă

Şi-alungă îndoiala în suflet ascunsă…

În mine ca-ntr-o biserică veche altar ai crescut – la tine vin să mă-nchin…

……………………………

Acum, m-ai crezut?

 

 

AMNEZIE

 

Nu mai ştiu numele tău.

Din el au rămas câteva sonuri

care îmi aduc aminte de timpul în care am vieţuit în afara ta.

Le-am întors pe toate părţile, încercând să mi le reaşez în minte

ca un călugăr miniaturist, Psaltirea.

Nu mai ştiu din veacul tău decât un tunet

cu care dimineaţa aceasta ai răzvrătit-o împotriva mea,

a celor ce sunt în mine dinaintea ta

aşa de frumos aranjate ca în grădina Raiului

numai bune de străbătut cu picioarele

cărări întortocheate ducând mereu în locul

din care izvorăşte un organ vital.

Şi nu mai ştiu dacă e vorba ta

care îmi face rău sau doar iluzia că ai fi putut să fii

fragmente din durerea mea căzuseră pe jos însângerate

privirea lor urzea în mine catedrale

când te-am strigat cu glasul de litanie

„Aici n-a mai rămas nimic, doar puţin praf de pe altare –

e numai bun să reîncepi să dori

cu fiecare trup pe care l-ai jertfit

de dragul cui?”

Ca dincolo de pânza prea subţire a plăcerilor

să prinzi cu ochii pielea străvezie a secundei

aşteaptă

otrava secolelor se încheagă greu în cordul stalactitei

bătaia ei naşte în mine acorduri

în cântecul acesta matinal, numele tău

se iscă din sudoarea mea neîmpietrită şi vie ca o linişte de sonuri

care îmi aduc aminte de timpul în care am vieţuit în afara ta.

 

 

POEM FINAL

 

ne-ar trebui o despărţire

în care cuvintele tale crescute în lumina de ceară a înserării

să bată ca un clopot cu vocea de sticlă

în inima pieptului meu

o despărţire în care pietrele colorate ale destinului

să se vândă la poarta Raiului

precum bucăţile din Zidul Berlinului, o marcă 20 bucata

să facem schimb de iubire ultima oară ca doi pierduţi cavaleri

ca doi atlanţi pierzând ultima treaptă

de sub picioarele noastre scăpată e lumea

să ne încapă în geamătul ei, am pierdut,

„să nu te temi, dragostea mea”, ţi-am spus,

în ultima respiraţie au încăput şi ochii tăi şi inima mea

laolaltă definitiv ca ultima iertare, ca o împărtăşanie,

ne-am pierdut la ultimul sărut

în ultima gară fără trezire

– de aceea îţi spun –

Ne-ar trebui o despărţire ca ultima îmbrăţişare

atacul de cord

„ia trupul meu, urzeşte-l din nou în celulele tale”

du-mă în palmele tale căuş la gura încinsă de dor

soarbe din mine tăcerea ultimei vieţi de nesomn

ascunde-mă bine

nu vreau ca despărţirea aceasta să ne găsească nepregătiţi

ne-ar trebui fiorul adânc, uimirea şi furia cărnii, scrâşnitul din dinţi,

câteva secole să ne ştim pe de rost geometria

paharul de vin neînchinat rămas la capul patului rece

ne-ar trebui iubirea

ne-ar trebui chinul

perplexitatea

atât de multe lucruri nefolositoare de care ceilalţi au uitat

nu facem rău nimănui cu pretenţia noastră la despărţirea decentă

ne-ar trebui o secundă cât o vecie

neavând nimic, mai putem visa la o despărţire cât o iubire

cât nu facem rău nimănui

cu iluziile noastre.

———————–

Andra TISCHER

Sibiu, noiembrie 2017