Cuvânt și iubire

DOINA BORICEANU

VRĂJITUL NOIEMBRIE

în seara sta chiar te ador, ador,

în veghea nopţii trec tăcutele cohorte

de frunzele ce toamnei mor, cum mor,

iar marea drum îşi face-ncoace…

…………………………………………………

aprinsă-i candela cea mare,

în colţ bătrân stă-n umbre ameţită

şi tu ferestrei dai târcoale,

domniţă neaflată plaidă şi tristă.

se zbate zadarnic un mălin sălbatic,

tu mâinile stinghere ţi le frângi în poală,

în jur copacii cu sufletul tomnatic

şi ziduri stinse ce nu ştiu să surâdă.

şi ce regat foşnit de toamnă e acesta

de se poate străbate a cunoaştere?!

doar moliile toacă vieţii voalurile

şi melcii umezi apatici îşi scot coarnele.

golaşe crengi se zvârcolesc la geam

când crivăţul îţi dă urlând târcoale,

de nu mai ştiu nici sfinţii din icoane –

totu-i împrejur ori în candelă ard ele!

venise de pe mare tristă şoaptă

că drumuri tot se-ncurcă înde ele,

că ultima fereastră străluce luminată

se căţărase-n vis pe-un maldăr de stele.

în vârf inimii-ţi porţi gânduri, gânduri,

lasă-n acasă porţile din apăsare smulse,

atunci zărind desţelenit pământ din doruri

şi chipuri dai să vezi din calde întrupate.

singurătatea se plimba nestingherită,

tu moţăiai în scaunul cam şchiopătat şi ros,

azi nici un copac la dans nu te invită,

în seaca-acum grădină s-au întors…

o slujnică neantică pe-aici s-ar arăta

dar nu e nimeni în nouă ivire,

şi scândura ce-o calci ţipă în ea,

şi lemnul giurgiuvelei se zbate de-o pustie.

se încâlcesc în noduri dând fuga fugile,

le vrei la piept înfrigurat purtate

dar îndărătnice, în felu-ţi, picioarele

stau locului în reci botine de mătase.

doar frunzele se bulucesc spre moarte

şi gândurile tale se-nzăvoresc în moară,

te-ntrebi cum ele sub pietroase ape?!

în spaime roată, şi moara-n hău se ferecă…

o nenăscută-n glas îndurare murmurată…

încerci să împreuni tremurate albe palme,

o rugă ai rosti, de iubire! te pierzi îndărătnică

şi ruga se coboară în neştiute-ţi lumieştile.

pe undeva prin lume ar rătăci buimac întruna

golul din trupul tău frumos dorinţelor drapat,

poate-ar ţâşni la geam înflorindă iar grădina

cu-acel copac care la dans te-a invitat…

Mereudoina

Zilele Bibliotecii „Aurel Iordache” Găeşti.

Reuniunea literară a scriitorilor găeşteni (născuţi sau trăitori aici ori legaţi de oraş în diferite perioade ale vieţii lor), anunţată zilele trecute, a avut loc vineri, 17 noiembrie, în cadrul celei de-a doua Zile a Bibliotecii „Aurel Iordache” (prima fiind rezervată unei întâlniri metodice a bibliotecarilor din zonă).

Ca în fiecare an, în luna noiembrie,autorii găeşteni îşi prezintă cărţile apărute peste an. Iar producţia a fost bogată şi, în acelaşi timp, interesantă, inclusiv sub aspect valoric.

Trebuie menţionat că majoritatea scriitorilor găeşteni sunt grupaţi, împreună cu cei dâmboviţeni (dar şi cu autori din alte spaţii – Bucureşti, Prahova, Teleorman, Ialomiţa etc., alături de mai mulţi scriitori de peste Prut, în special din Chişinău) în jurul revistei „Litere” şi în cadrul Societăţii Scriitorilor Târgovişteni şi, în acelaşi timp, alături de Editura Bibliotheca din Târgovişte, al cărei director-proprietar este profesorul, prozatorul şi publicistul Mihai Stan, fost găeştean născut aici, redactor-şef al revistei (al cărei fondator şi director este Tudor Cristea; revista aflându-se în al şaptesprezecelea an de apariţie).

Faţă de programul anunţat au existat diferenţe privind prezenţa autorilor (dar nu şi prezentarea cărţilor). Astfel, venerabilul autor piteştean Marin Ioniţă (n. 1929, în Jugureni-Ulieşti, fost geştean multă vreme) n-a putut veni, dar şi-a trimis emisari, care au adus exemplare din ultimul său roman („Călare pe vânt”, Editura Tiparg, Piteşti, 2017). Despre roman a vorbit Daniela Iordache (şi a punctat Tudor Cristea), iar un prieten-actor piteştean al autorului a citit foarte expresiv câteva pagini.

Au lipsit de la apel şi câţiva găeşteano-târgovişteni: Mihai Stan, Victor Petrescu şi proaspăt octogenarul George Coandă. Nu însă şi cărţile lor apărute anul acesta, despre care a vorbit mai ales scriitoarea şi eseista Daniela Olguţa Iordache, fiica lui Aurel Iordache, patronul spiritual al Bibliotecii. A fost prezent, în schimb, bucureşteanul George Anca, prozator şi eseist, fost elev al Colegiului Naţional „Vladimir Streinu” (pe atunci – 1958- 1962 – Şcoala Medie Mixtă Găeşti), fost ataşat cultural în India, care a vorbit despre Eminescu şi cărţile sale. George Anca fiind implicat în popularizarea poetului nostru naţional în ţara lui Rabindranath Tagore.

Pus (pentru că aşa am învăţat că e frumos) sub semnul Centenarului Unirii, un punct din program a inclus prezentarea unei foarte interesante antologii de poezie, apărută din iniţiativa Editurii Bibliotheca şi cu sprijinul grupului-prieten de scriitori basarabeni, în frunte cu acad. Mihai Cimpoi, intitulată „Târgovişte – Chişinău – Cernăuţi, o triada a liricii româneşti” ( Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2017). În Antologie sunt incluşi şi poeţii efectiv găeşteni: Tudor Cristea, Daniela Olguţa Iordache, Ion Mărculescu şi Corin Bianu. Un grup de recitatoare din clasa a VIII-a de la Colegiul „Vladimir Streinu”, îndrumat de bibliotecara Laura Păun, a prezentat o selecţie din antologie.

Un alt punct a vizat „Evenimente, consemnări si aniversări în Societatea Scriitorilor Târgovişteni”. S-a vorbit, între altele, despre cel de-al doilea volum de interviuri cu autori afiliaţi S.S.T., publicat de Mihai Stan sub titlul „Confreria. Convorbiri şi confesiuni”. O carte interesantă (ambele volume), în cadrul căreia mulţi autori furnizează date importante despre ei şi activitatea lor literară, în timp ce alţii halucinează, închipuindu-se altceva decât sunt.

Întrucât jurnalistul, poetul, eseistul, prozatorul şi omul de cultură dâmboviţean George Coandă, care şi-a petrecut câţiva ani ai copilăriei în oraşul nostru şi a rămas ataşat de el, a împlinit de curând 80 de ani, bibliotecara Elena Mazilesu i-a dedicat un medalion biobibliografic, iar biblioteca a realizat o mică expoziţie de carte a autorului. din ce motive…

Faţă de programul anunţat, a apărut ceva în plus: placheta de versuri a lui Ion Mărculescu intitulată „Exil la Tomis” (Ed. Pandora, Bucureşti, 2017). Este a treia cartede versuri (remarcabilă!) a ioneşteanului actualmente târgoviştean, fost elev al Şcolii Medii Mixte Găeşti, cunoscut şi apreciat mai ales pentr cărţile sale de proză.

În sala de lectură a Bibliotecii – un public receptiv, alcătuit din elevi ai Colegiului „Vladimir Streinu” (de subliniat implicarea profesoarei Florina Loredana Streinu), ca şi din iubitori de cultură din oraş.

În tot, o zi bogată spiritualiceşte, pe care primarul oraşului, dl Grigore Gheorghe, şi viceprimarul Ion Untărescu au onorat-o de la început până la sfîrşit.

E un semn bun pentru cultură!

(OBSERVATOR)

 Acasă » 2017 » Noiembrie » 18 » Zilele Bibliotecii „Aurel Iordache” Găeşti. 

SĂ SE ȘTIE !  Date istorice

Prof. Ion Coja

Foarte adevărat, cu un amendament: ultimul rege din dinastia arpadiană, a decedat la 300 ani după regele Ștefan (la 1300). Din 1300, până în 1527, au fost numai regi străini, ce nu aveau nici o legătura cu ungurii.

Numele de  “Ungaria” derivă din turcă și înseamnă “10 săgeți”, adică numarul triburilor turcice venite în Panonia: 3 triburi de turci Cabari (proveniți din Khazari – popoare turcice care au adoptat iudaismul), 6 triburi de populații turcice, care au format baza ungurilor (dintre care cel mai puternic era tribul maghiarilor) și un trib de Baschiri, de la care derivă și cuvântul “Bozgor”(baschir, boschir, boscor) din care s-a format în română verbul “a boscorodi – a vorbi neînțeles”.

  SĂ  SE  ŞTIE !!

Ungaria Mare nu a existat! Să afle şi TOKES!!!

Este scornită de minţile înfierbântate care confundă realitatea cu visurile deşarte de mărire!

Ungaria aşa zis Mare a fost un artificiu administrativ, o găselniţă birocratică, a unui funcţionar oarecare, numit Buest, decizie luată în 1867, de azi pe mâine, într-un birou, în urma unor intrigi şi aranjamente de culise.

Ungaria aşa zis Mare nu a fost o realitate istorică, împlinită printr-un eveniment de anvergură. Nici vorbă să se compare cu procesul prin care s-a ajuns la constituirea României Mari, proces care are la temelia sa jertfa a sute de mii de români ! Prin jertfă se consolidează tot ce este trainic în istorie. Unde este jertfa ungurească la 1867?! Unde a fost jertfa ungurească atunci când, după un veac şi jumătate de ocupaţie turcească totală, Budapesta este eliberată de armatele imperiale austriece?

Să le aducem aminte celor care calomniază România cu atâta pasiune, faptul ruşinos, penibil, jenant, de care ne-am ferit să facem caz, că în armata care i-a alungat pe otomani din Budapesta şi din Ungaria, nu a existat niciun combatant ungur !

Repet: când turcii, care transformaseră Ungaria în paşalâc, au fost alungaţi de armatele unei puteri europene, creştine, în acea armată nu a fost niciun ungur care să fi ridicat sabia pentru gloria, liberatea sau demnitatea maghiară! Nici unul! La fel cum, în cele aproape două secole de ocupaţie turcească, nu s-a înregistrat niciun moment de rezistenţă, de opoziţie ungurească la ocupaţia musulmană.

Nota bene: principatul medieval ungar, creaţie a Bisericii Catolice, nu a avut o omogenitate etnică comparabilă cu a principatelor româneşti, între care includ şi Transilvania. Nu întâmplător regii Ungariei de origine maghiară îi numeri pe degete, într-o jumătate de mileniu!  Asta până la Mohaci, în 1527, când statul ungar dispare. Dispare Ungaria, dar nu şi Transilvania, care continuă să existe!

De ce nu dispare şi principatul Transilvania odată cu Ungaria, la 1527? Simplu de ce: pentru toată lumea, pentru toate cancelariile din acea vreme, Ungaria şi Transilvania erau lucruri diferite, entităţi complet separate, care nu puteau fi gândite împreună! Dimpotrivă, în linii mari, Transilvania se afla în aceeaşi situaţie cu Moldova şi Ţara Românească, fiind toate trei părtaşe în mod firesc la aceeaşi istorie, la acelaşi model de organizare politică.

Insistenţa cu care ne atacă detractorii maghiari ne obligă la gestul cel mai firesc: comparaţia între cel calomniat şi calomniator!  Foarte uşor şi la îndemâna oricui este să constate că oportunismul şi lipsa de demnitate este mult mai prezentă la liderii maghiari, decât la cei care ne-au condus şi reprezentat pe noi !  S-o spunem pe şleau şi pe înţelesul omului de rând: momentele în care să-ţi fie ruşine de tine că eşti maghiar sunt mult mai numeroase şi mai jenante decât cele care i-ar îndreptăţi cât de cât pe români să trăiască acest sentiment dureros.

Nu mai intrăm acum în detalii, dar aceste detalii de urgenţă trebuie adunate de istoricii specialişti şi puse pe tapet, căci numai aşa vom închide gura celor care şi-au făcut o meserie din a calomnia tot ce este românesc !

Ţinem totuşi să punem o întrebare pentru bravii noştri detractori maghiari, mai activi ca de obicei în preajma zilei de 1 Decembrie: câţi sunt românii care au făcut istorie pentru Budapesta, şi câţi sunt maghiarii care au marcat istoria pentru români? Câţi sunt românii al căror nume a fost maghiarizat şi se fălesc azi cu ei toţi maghiarii, şi câţi sunt maghiarii cu nume românizat?.

Să mi se ierte simplicitatea, aproape penibilă, a demersului pe care îl propun!  Dar nu avem încotro şi trebuie să ne coborâm la nivelul cerebral al celor care ne agresează, agasanţi şi insistenţi cu orice ocazie!

Să vorbim aşadar pe înţelesul minţii lor, împuţinată de ură şi năluciri deşarte!

Avem nevoie, zic, de aceste două liste, riguros alcătuite, ca să le facem publice şi să tranşăm o dată şi pentru totdeauna disputa artificială, nefirească, la care suntem obligaţi să participăm, oricât de neserioasă ni se pare nouă, românilor. Pentru cei ce vor face această operaţiune, de listare a românilor care împodobesc Pantheonul unguresc, le recomandăm să verifice situaţia din satul Buia, unde s-au născut cei doi mari matematicieni Farkas şi Janos Bolyai.  Am prieten un  istoric din Sibiu, care mi-a demonstrat că tatăl, Farkas din Buia, scris Bolyai, era român, că tot satul Buia era românesc pe la 1800, iar numele de botez Farkas, adică Lupu, este un bine cunoscut nume de botez tipic românesc, larg răspândit la românii din Ardeal, din Maramureș!  Din păcate acel coleg se teme pentru persoana lui şi pentru familie să-şi susţină ipoteza, adevărul! Să-l ajutăm noi, dacă nu pe domnul istoric, atunci măcar pe domnul Adevăr să iasă în lume teafăr, întreg, nemăsluit!

Acelaşi exerciţiu nu ar strica să-l facem şi cu ceilalţi vecini, întrebându-ne câţi ucrainieni, ruşi, bulgari, sârbi sau greci au scris pagini de istorie românească, şi câţi români i-au fericit pe vecinii noştri şi ar binemerita nu numai un cuvânt de recunoştinţă din partea acestora!. Dar ar merita ca în toate aceste ţări, în Grecia, în Bulgaria, în Serbia, în Ucraina, în Ungaria, să înceteze prigoana împotriva celor ce simt româneşte şi se consideră români.Oare cât vom mai tolera persecutarea şi marginalizarea românilor fără a face auzit măcar protestul nostru, al românilor din România, care nu riscăm nimic demascând nerușinarea guvernanţilor vecini, a guvernanţilor noştri, complet surzi la suferinţa românilor din ţările vecine?!

Pentru acei unguri care nu mai ostenesc blamându-i pe români în toate felurile, să le reamintim: la Trianon, în 1920, s-a decis crearea statului Ungaria! Budapesta nu mai fusese capitala unui stat adevărat, suveran, încă din 1527, după dezastrul de la Mohaci. Abia după 400 de ani, la Trianon, a apărut din nou un stat ungar. De data asta, pentru prima oară în istoria lor, ungurii erau majoritari în propria ţară. Iar statul ungar era, pentru prima oară, un stat naţional! Comunitatea  internaţională le-a făcut ungurilor acest dar, iar ei, maghiarii, consideră că atunci, la Trianon, s-a produs cel mai mare dezastru din istoria lor!

Care e logica acestor resentimente?

Cum puteţi deplânge la  nesfârşit dispariţia graniţelor care aparţineau altora, adică habsburgilor?!

Nicidecum maghiarimii! Nu vă deranjează ridicolul situaţiei?!

Până la Trianon, vreme de 400 de ani, ungurii au trăit sub guvernarea şi administrarea altora, ba a turcilor, ba a austriecilor. Abia după Trianon, ungurii s-au trezit fără stăpân, liberi să se guverneze cum vor! Şi ştiţi dumneavoastră, fraţi maghiari, care a fost prima iniţiativă a politicienilor dumneavoastră de atunci, a liderilor de la Budapesta? Care a fost primul lor gând de autoguvernare maghiară, suverană şi independentă pentru prima oară după 400 de ani ? Nu ştiţi, căci este tare jenant ce a decis, de capul ei, clasa politică din Ungaria ! Au decis să trimită şi au şi trimis la Bucureşti o delegaţie, de trei conţi maghiari, care i-au propus regelui Ferdinand şi lui Ionel Brătianu ca Ungaria să se lipească la România, într-un stat dualist, după modelul dualismului austro-ungar instituit în1867!. Nici mai mult, nici mai puţin!

Aşa dar instituirea unui dualism româno-ungar a fost proiectul politic cel mai dorit, speranţa cea mare a politicienilor maghiari!.  Lipsiţi de exercițiul guvernării, al libertăţii, fruntaşilor unguri le-a fost teamă de riscurile şi provocările la care te supune suveranitatea. S-au simţit singuri şi neajutoraţi, neasistaţi! Nu ştiau încotro s-o apuce ! Cam la fel cum au reacţionat ţiganii noştri când au fost eliberaţi din aşa zisa robie: s-au trezit şi ei dintr-odată neasistaţi şi s-au întors pe capul boierului român să afle cu ce l-au supărat şi să ceară să rămână mai departe sub pulpana sa!

Unde era dispreţul politicienilor maghiari faţă de tot ce este românesc atunci când au venit la Bucureşti cu căciula în mână cerşindu-ne întovărăşirea ?!  Unde era dorul de libertate şi neatârnare care animă, se zice, întreaga istorie a cavalerilor maghiari?!.  Prin ce impuneau românii în faţa vecinilor maghiari ? Prin faptul evident că în această parte a Europei, a lumii, statul cel mai vechi şi mai stabil, cu o continuitate neîntreruptă de peste 600 de ani, era statul român.  Nici în toată Europa nu găseşti multe popoare care s-au învrednicit de o asemena performanţă politică!  Semn de cuminţenie şi de înţelepciune atât la nivelul domnilor, cât şi la nivelul omului de rând de la talpa Ţării!

Nu întâmplător românii se numără şi printre cele numai câteva popoare din Europa care au fost în stare să elaboreze un cod juridic propriu, vestitul Jus Valachicum.

Da, oameni buni, aşa s-au petrecut lucrurile după Trianon!   A fost un moment jenant pentru bieţii unguri, iar guvernanţii şi mai apoi istoricii români, ca niște veritabili domni, ca nişte adevăraţi boieri, ca nişte buni vecini, ca nişte oameni adevăraţi, ne-am abţinut să-l popularizăm, să-l mediatizăm şi să-l comentăm! Să facem caz, ori, ferit-a Sfântul, să facem haz! Căci comentariul, oricare ar fi fost, nu putea fi decât unul complet defavorabil ne-prietenilor noştri! Şi poate că aşa ar trebui să procedăm şi în continuare! Să facem uitate asemenea momente de slăbiciune ale Celuilalt!  Din păcate, abnegaţia ungurească sistematică, instituţionalizată, de a lovi şi calomnia tot ce este românesc, ne obligă să părăsim îndătinata noastră atitudine de a-i lăsa pe neprieteni în plata Domnului. Bunătatea noastră şi bunul nostru simţ sunt considerate slăbiciune, prostie chiar!  E timpul ca această impertinenţă să capete răspunsul cuvenit, iar cei fără ruşine să fie obrăzniciţi şi puşi cu nasul la perete, să nu şi-l mai ridice aşa de sus fără niciun temei!  Dacă nu se găsesc maghiarii de bun simţ care să-i tragă de mânecă pe conaţionalii lor mai zănateci sau nu îndrăznesc, să ne ocupăm noi, românii, de această trebuşoara. Avem nevoie, aşadar, de o strategie bine pusă la punct prin care să contracarăm eforturile sistematice ale celor care, cu fel şi fel de minciuni, ne calomniază şi ne sabotează cu orice ocazie!

Noi nu avem nevoie de minciuni, de alte calomnii ca să le răspundem, ci avem de partea noastră adevărul şi nu mai putem întârzia cu punerea în funcţiune a acestei arme teribile: ADEVĂRUL!

Şi adevărul este de partea noastră în cele mai multe cazuri. Numai detractorii noştri au motive să se teamă de adevăr!

Numai că trebuie să avem grijă mare: Dumnezeu, oricât ne-ar iubi, nu ne bagă şi în traistă!. Ne-a iubit Dumnezeu atunci, la Alba Iulia, şi a vegheat Sfântul Duh la opera care se finaliza în acea zi de neuitat.  Dar acel final fericit se împlinea prin fapte de vitejie şi de dăruire apostolică a cărturarilor noştri, şi datorită jertfei româneşti din acei ani teribili ai Marelui Război.

   1 Decembrie s-a împlinit prin voia Domnului, dar nu ne-a picat din cer!

   Tuturor românilor aşadar, pentru fiecare român în parte şi pentru întreg Neamul nostru cel românesc, inima şi fruntea sus! Avem de ce!

Prof. univ. dr. ION COJA