Alin Radu: Capricii la început de iarnă (stihuri)
AM VEŞTI…
Am veşti că iarna asta
Pe-aici nu va veni.
A eşuat la poluri,
Sau poate-n altă ţară,
Ne vor rămâne câmpuri şi gânduri încă gri,
Ne va ploua-n crescendo, până spre primăvară.
Iubito, încă o toamnă
Nu cred că mai suport
Atâtea vrăbii ude,
Câte-am văzut pe stradă,
Atâţia oameni sumbri, iubind sub foi de cort…
Hai să ne cerem dreptul la datini şi zăpadă !
Să bulucim spre poluri
Ca doi nebuni desculţi,
Să ne topim în iarna
Ce-a nins în aşteptare,
Să readucem albul zăpezilor pe munţi,
Ţinând la piept zăpada, ce-ar fi căzut în mare.
FEMEIA MEA, JIVINĂ…
Întinde-ţi mâna moale şi dă a nepăsare,
Deschide gestul tandru ce n-a mai fost deschis,
Închide-ţi ochii grei sătui de aşteptare,
Lascivă mă cuprinde şi mă cufundă-n vis.
Mă împresoară-ncet, mă-nvăluie, mă vinde,
Mă curăţeşte blând, ca limbile de foc
Ce lasă zguri în suflet şi-n inimă aprinde
Dureri de pătimire şi doruri, la un loc.
La patul plin de nopţi mă-ndrumă, mă îndreaptă,
Timid ca sângerarea năuc să-i caut rod,
De-ar fi să fie moartea limanul ce m-aşteaptă,
Flămând, cu însetare m-aş arunca-n prăpăd.
Pe pulpa ta, mustind de râuri alcaline,
Sălbăticit îmi sting scânteia cea divină
Şi îmi blestem norocul ce mă închide-n tine
Când te hrănesc cu sevuri, femeia mea, felină.
Femeie carnasieră cu dinţii vii de sare
Mă muşti în zvârcolirea amară, ca o vină.
Cu ochi crăpaţi de lacrimi, dar plini de încântare
Văd coama ta cum arde, femeia mea, jivină…
FETIŢA CU CHIBRITURI
Fetiţa cu chibrituri se stinge în zăpadă
Şi în trista-i prăbuşire visează flori de mac,
Când fulgii cad pe ochii ce nu mai pot să-i vadă
Pe undeva prin lume se coace cozonac.
De unde vii, fetiţo, cu iz de medievală ?
Din ce Sodomă stinsă ai rătăcit la noi ?
Să fii un semn de bine, să fie semn de boală ?
Când marginea cetăţii stă scursă în noroi…
Noi încă, până azi nu ne-am scăzut păcate,
Punând monezi de cupru în alte palme mici,
Căci s-au speriat de vântul cel rece din cetate,
Cam toţi săracii lumii ce-ar fi rămas pe-aici.
Cum de-ai văzut lumini prin geamurile sparte ?
Căci noi le-am stins demult cu mână de sărac,
De când am strâns biserici şi le-am vândut departe,
Nu ne-a mai dat pământul nici plantele de leac.
Cu unghiile crăpate de crivăţ şi de ger,
Ne-am oblojit cu gheaţă piciorul rău muşcat.
Mai crezi că pe aici ne mai rugăm la cer ?
Sau că ne este milă de încă-un degerat ?
N-ai tu acum chibrituri pentru atâta foc…
Ce ne lipseşte nouă de când ne-am îniernat.
Scântei au mai căzut, dar n-au aprins deloc,
Nici cea de la Adam în noi n-a luminat…
Mai vino tu, cândva, să fie de Crăciun…
Vom spune la nepoţi că poate au noroc,
Să strângă doi bănuţi pentru un suflet bun
Ce s-o-ndura cetăţii, plângând să-i pună foc.
Fetiţa cu chibrituri stă stinsă în zăpadă,
Dar trista-i prăbuşire e început de veac
Prin casele prin care e cineva s-o vadă,
Prin casele pe unde se coace cozonac…
FRIG ÎN LUME
Frig în suflet,
Frig în lume,
Printre vorbe umblă frig,
Ţurţuri mari încep să-mi sune
Printre coaste când te strig.
Peste gene promoroacă
Şi pe umeri mari ninsori.
Sloiuri reci au prins să-mi zacă,
Îmbuibate şi perene,
Odihnindu-se alene,
După gât şi-n subsuori.
Frig în lume,
Frig sub pleoape.
Ger din cel împărătesc…
Trage sudul mai aproape,
C-am să vin să te iubesc.
Şi pe pulpa ta, femeie,
Rânduieşte-un dram de soare,
Să nu-ntârzii, să nu-mi steie
Sufletu-înrobit cu anii,
Pe la alte pulpe stranii,
Dezgolite de ninsoare
IUBITO, LA REFREN AM SĂ TE VÂND
Iubito, la refren să ştii c-am să te vând,
Demult, la prima strofă eu te-am iubit cumva
Şi recunosc acum, că m-ai găsit plângând,
Plângeam atunci vânduta ce-a fost ’naintea ta.
Îmi vând acum căldura din patul nostru strâmt,
Te vând la primul semn că m-ai putea iubi,
Îmi eşti aureola ce-mi dă porniri de sfânt,
Şi nici măcar iertarea nu m-ar putea opri.
Prin târgurile lumii, te-oi duce în curând,
Ne-om furişa în noapte de legea care vrea
Corect să fie trocul acelora ce vând,
Căci n-am dovezi concrete c-ai fost numai a mea.
Şi negustori şireţi cu suflete de vată,
Sau hoţomani fluizi la tine s-or opri,
Cu degete flămânde mai vor încă o dată,
Să înfioare sânii fecioarei ce-i uimi.
Vom cântări cinstit şi ne-om tocmi sălbatic,
Pe pulpele fierbinţi ce nu mai au stăpâni,
Când am să-ţi laud viaţa din ochii tăi apatici,
Simt mângâieri aceia ce văd a tale mâini.
Veniţi săraci ai lumii, poftiţi de daţi năvală !
Cu gleznele subţiri se pare că-i de neam,
Sunt negustorul care pe sine se înşală,
Căci azi se vinde Eva ce l-a vândut pe-Adam.
Şi culmea voluptăţii găseşti că preţu-i bun,
C-am negociat cinstit şi atât ai fi primit,
Sardonic râde Hermes, un râs de zeu nebun,
Când îmi clădesc averi pe cele ce-au iubit.
În punga cu noroc, acum te regăsesc,
Prin gologanii reci ce iar îmi dau fiori,
Sunt sigur că vreodată eu am să te plătesc,
Căci te-am vândut femeie, de-aşa de multe ori…
Iubito, la refren cu dor am să te vând,
Că-n cea din urmă strofă, tu n-ai mai fost a mea,
Plâng amintiri din ochii ce i-am văzut plecând
Şi deja vând iubita ce vine-n urma ta.
MUZEI MELE
Cu rochia pătată de iarbă şi de vin,
Cu sânii sărutaţi de un tânăr derbedeu,
Cu buzele crăpate de ploi şi de senin,
A piei de marinari miroşi,
Miroşi a sare,
Iar când te întorci râzând,
Târziu în patul meu,
Sunt obosit şi dorm de atâta aşteptare.
Pe unde ai fost, pe unde ai dus păcate ?
Şi câte mâini fierbinţi la pulpe ai îndemnat ?
Ţi-s umerii muşcaţi de sărutări furate,
Porţi frunze în păr şi patimi,
Desfrâu dionisiac…
Cum de-ai găsit cărarea,
Cum de te-ai îndurat?
Să vii târziu în noapte la patul meu sărac ?
Şi cât te-am aşteptat cu îmbrăţişarea goală !
Şi câte-am îndurat, privind la depărtări,
Mi-am pus pe umeri săruri şi cicatrici şi boală,
Să fiu în rând cu plebea
Ce te-a avut mereu.
Mi-am cumpărat păcate
Şi le-am strigat prin zări,
Că poate vii mai des, să bei din vinul meu.
…
O, muză nemiloasă, amantă de poet,
Bacantă risipită prin sălile de bal,
Tresar înfiorat când te întorci discret,
Şi-mi umpli visul tânăr cu măşti de carnaval !
PRIN TOAMNE ARĂMITE
Prin toamne arămite,
Cu largi priviri spre sud,
Se-agaţă blând de soare cârceii languroşi,
Din pulberi urcă sevuri, se decantează-în crud,
Ce-a fost pământ prăfos se vrea cândva şabrat,
Lichefiază bruma
Tot ce-a găsit uscat,
Cresc muguri mari de viaţă în strugurii cărnoşi.
Se-adună de prin văi
Chemări de podgoreni,
Eterni părtaşi la nunta dintre pământ şi soare,
Cu mâini desţelenite, cu drepturi de mireni,
Apucă via mamă de sânii plini de gust,
În bărbi li se-mpreună
Cald sângele de must
Şi în vojuri mari se zbat vii pulpe de fecioare.
În hrube-ntunecoase,
În beciuri fără glas
Te-ntorci licoare sfântă în tihna de demult.
Din sublimări de sevuri te rotunjeşti în vas,
Sub cărnuri de stejar vei aduna tării
Şi-n sânul viei mame,
Când toamna va veni,
Te vei renaşte iarăşi, ca-ntr-un destin ocult.
REŢETA DE GĂTIT STUFATUL BLÂND DE MIEL
Cu două linguri mari bucătăreasa grasă
Amestecă în taina stufatului de miel,
Mai pune de la el, tot ce-a găsit pe-acasă,
Bărbosul bucătar, atins de pelinel.
Cu rozmarin în ploaie căzut pe măghiran
Şi peste vinul alb turnat mai de la sud,
Bucătăreasa stinge grăsimea de cârlan
Cu un parfum de ţuică învăluită-n dud.
Şi nu se lasă-acum, căci nu s-a mai văzut…
Nici bucătarul scund, mai bea un păhărel,
Reinventează-n grabă cam tot ce a ştiut
Şi prinde în arome stufatul crud de miel.
– E sigur că a muşcat măcriş din ăl frunzos !
Strigă bucătăreasa, şi puse flori de tei,
– Al meu s-a cumpătat şi a trăit frumos.
– Priviţi, strigă burtosul, e parcă dintr-ai mei !
Aceleaşi focuri ard, arome se pătrund
Şi iarba s-a bătut pe lângă a lor ceaun,
Mai pune dară unul, câte un lemn rotund,
Să fie moale focul, să fie numai bun.
Mai toarnă unul vin, iar celălalt mai bea,
Bucătăreasa sfarmă ardeiul lung, grăsos,
Învins de mila cepei, bărbosu-a plâns pe ea,
Curată să ajungă în carne, pân’ la os.
E-o încleştare grea, dar cauza e dreaptă,
Stufatul ce câştigă se vinde la cei goi
Ce au adus păduri şi-acuma stau pe-o treaptă,
Miraţi că mielu-nghite căţei de… usturoi.
Reţetele s-au scurs, cumva s-au sublimat,
În fiecare oală, iar mielul a răspuns…
Bucătăreasa noastră a pus ce i s-a dat,
Iar’ pelinelu’ beat s-a dat, dar n-a ajuns .
Speriată de final, bucătăreasa grasă,
Pe lângă mei de mături, pe lângă pătrunjel,
Aruncă în ceaunul ce deja-i dus la masă
Pe ultimul urmaş al lui Pantagruel.
SĂ FIE IARNĂ !
Să fie iarnă precum vrei şi tu,
Să fie aspre geruri,
Alb, crivăţul să doară
Şi-n pauza eternă
Ce-i între Da şi Nu
Să te ascut în focul ce naşte o vioară.
Să-mi cânţi apoi, să-mi cânţi,
Să-mi picuri în visare
Subtile voluptăţi, plăcute amăgiri
Şi cât va ţine noaptea
Zăpezilor polare,
În jurul meu cu trupul cântând să te deşiri…
Să fie iarnă cruntă ca între Da şi Nu,
Din câmpuri îngheţate,
Doar ţurţuri să răsară
Şi-n pauza eternă
Ce-i între Eu şi Tu
Să ne iubim la focul ce arde o vioară.
VIUL VIEŢII, ÎNTRUPAT
Sunt plin de lumea asta,
Din rană pân’ la nimb,
Pragmatic pân’ la nume, ateu până-n grumaz.
Ades fiorul mistic îl scapăr şi îl schimb,
Pe palma ce aşteaptă şi celălalt obraz.
Trăiesc în aşteptarea
Ospeţelor ce vin,
La mesele-mbuibării m-atârn în fruntea lor,
Pândesc a viei muguri şi dezlegări la vin,
Mă ştiu toţi lăutarii şi-mi scurmă câte-un dor.
Şi când la rugăciune
Mă scoală câte-un vis,
Sau când o faimă goală mă-ndeamnă să Ţi-o cer,
Mă-ntorc la tine, Doamne, zic tare ce-i de zis,
Amestec Psalmi şi Stihuri. Alege-i Tu în cer !
Dar tot mai greu mi-e somnul
Şi glasul mai străin…
De bube şi de carii mă arde rău spinarea
Şi plâng şi râd deodată, mă-ndepărtez şi vin,
Mă sfarm izbind în noapte, nemaigăsind cărarea.
Vitralii scorojite
Din ochii tulburaţi,
Mi-aruncă umbre stranii şi ceaţă-n trupul gol,
Din toţi pereţii fiinţei mahmuri şi-ntunecaţi
Icoane afumate se strâng şi pleacă-n stol.
Şi umblu scurs prin lume
Cu pasul meu dogit,
Tresar şi-ncep să tremur de parcă ochi de fiară
Mă ţintuie şi-mi toarnă prin oase plumb topit.
Aş vrea să fug, să nărui, să-ncep a doua oară…
Dă-mi, Doamne, Viul Vietii, pe-acel Adevărat,
Nu colcăirea vană prin patimi şi prin tină!
Dă-mi, Doamne, Viul Vieţii de Tine Întrupat
Şi-mi umple fiinţa goală cu pace şi lumină!
—————
Alin RADU
Cluj-Napoca
15 noiembrie 2017
