Traian Ience: Începuturile învățământului sălăjean
Ca și la alte națiuni începuturile școlii la români trebuie căutate în preajma bisericilor și a mănăstirilor. Dincolo de Carpați acest lucru s-a întâmplat mult mai devreme, prin secolele XVI și XVII, așa cum reliefează A.D.Xenopol care spune că ,,un dascăl sau un preot mai cărturar” învățau pe copii cititul și scrisul cu slove chirilice, tipicul și cântările bisericești, spre a deveni preoți sau chiar slujbași la stat.
În Transilvania situația stătea cu totul altfel. Populația românească era exclusă de la toate libertățile: cultură, avere, viața politică, etc. Era o națiune tolerată. Acest lucru data din 16 septembrie 1437 când la Căpâlna se semnează celebrul pact Unio Trium Natiorum (în latină ,,uniunea celor trei națiuni”). Acest act a fost semnat în timpul răscoalei de la Bobâlna între nobilii maghiari, sași și secui prin care aceștia se angajau pe termen scurt să înăbușe răscoala iobagilor români și maghiari dar și în cazul unui pericol extern. Această înțelegere a fost periodic reînnoită și a dus treptat la excluderea populației românești din viața politică chiar dacă aceasta era populația majoritară a Transilvaniei. Acei români care încercau să învețe în școlile străine din apusul Europei erau aduși de nobili înapoi, în lanțuri.
O rază de speranță apare la sfârșitul secolului al XVII lea, când Ardealul ajunge sub ocupație austriacă. Acest lucru a avut un preț însă. În anul 1698 parte a românilor ardeleni ortodocși își schimbă religia și trec la cea greco-catolică unită cu Roma. Prin jurământul de unire autoritățile austriece promit că vor ridica o școală română-latină la Alba Iulia, promisiune întărită prin a doua diplomă leopoldină din 19 martie 1701 când s-a poruncit ridicarea a încă două școli: în Hațeg și Făgăraș. Aceste promisiuni nu s-au înfăptuit, totuși românilor li s-au deschis porțile vestitelor școli din apusul Europei: Roma, Viena, Pesta, etc., lucru care, așa cum am arătat mai înainte, sub stăpânirea maghiară nu a fost posibil.
Începutul învățământului românesc din Sălaj poate fi asociat cu școlile din mănăstiri. Aici se pregăteau noii preoți și preoți caligrafi care scriau și tipăreau cărți bisericești și le vindeau pe sate. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este cel al mănăstirii Treznea de unde provine un Mineu (carte bisericească) scris în ,,Văleat 1735” de ,,popa Ștefan di Buciumi” și vândut Jorocutanilor cu ,,18 vici de mălaiu”. Transcriptul Prologului și Epilogului acestui Mineu ce era scris în limba română dar cu litere slavone a fost făcut de către Ioan Ardeleanu Senior în revista ,,Școala Noastră”, Zalău, Nr.4/1935:
,,Prologul Mineiului 1735
Începutam cu vrere și cu ajutorul lui Dumnezeu: praznicile dumnezăești. Și la sfinți mari după cum umblă și din paucenie. Începând din luna lui răpciuni întâe zi: și ține până în luna lui Agust în 29 de zile: Acest meneiu uzbran pre limba rumânească cu slujbe la vecernia toată, și slujbe din adaozi: Cu canonile luna lui răpciuni cinstitul indictulu ce să zice anul nou și părintele Simion stâlpnicu: și săborul pre toți mucenici.
Epilogul Mineiului dela 1735
Sfârșit și lui Dumnezeu laudă că mau învrednicit de am putut isprăvi această sfântă carte anume mineiu: așezat pe nouăsprezece praznice: Pintracea rog pe voi cetitori cari vă veți întâmpla a ceti preaceastă carte sftu Mineiu: Unde veți găsi vreun cuvânt lipsit să nu blăstămați sau să suduiți. Ce să (…)duiți și să tocmiți. Pintru să vă cruțe și pre voi Domnul Xs. Spre mulți ani cu sănătate. Pintru că și eu om tânăr și păcătos și ușoru de minte am fostu când am scris această sfântă carte. Da știu că îndestule locuri vor fi lipsit Slove și cuvinte. Și eu amu pus plumbu și aramă: Iară cine știe mai bine pue aur și argint. Iară eu rog pre Dumnezeu să erte din păcate pre voi pre toți și să erte și pre mine păcătosul amin.
Scrisam eu omu păcătos popa Ștefan di Buciumi,
Văleat: 1735 ”
Din păcate, acestă activitate a călugărilor de a lumina poporul a atras atenția autorităților austriece care prin comandantul trupelor din Transilvania, baronul Bucow, au recurs la măsuri extreme. Astfel că, în anul 1761 s-a dat ordin ca să fie arse toate mănăstirile din Ardeal. Prin intervenția episcopului Petru Aron s-au salvat câteva de pojar dar și așa au fost arse 45 de mănăstiri dintre care două erau din Sălaj: mănăstirile Trăznea și Santău.
Împărăteasa Austriei Maria Tereza (1740-1780) a fost cea care a dispus ridicarea de școli în fiecare comună și constrângerea sătenilor să-și trimită copiii la școală. Nicolae Firu în lucrarea sa ”Date și documente cu privire la istoricul școalelor române din Bihor, Arad” (Ed. Diacezana, 1910, pag. 9) subliniază de ce împărăteasa a pus accent pe ridicarea culturală a popoarelor din monarhia habsburgică. Acestea au fost două. În primul rând, era vorba de îngrijorarea stârnită de decadența și neștiința la care ajunseseră popoarele în timpul stăpânirii turcești. Un al doilea motiv a fost dorința împărătesei de a avea soldați bine pregătiți dar și meșteșugari și comercianți instruiți.
Cel care s-a luptat foarte mult pentru ca românii din Transilvania să aibă o școală a lor a fost episcopul Inocentiu Klein. Acela care va deschide însă la 18 octombrie 1754 la Blaj prima școală românească din Ardeal a fost urmașul acestuia, Petru Pavel Aron. Primul dascăl al acestei școli a fost sălăjeanul Gavril Maior (1715-1785), feciorul preotului din Sărăuad (localitatea este actualmente în jud. Satu Mare) care prin călugărie își ia numele de Grigoriu. Acesta a fost trimis de către episcopul Klein să studieze timp de 7 ani la Roma. Întors la Blaj el însuși el mărturisea că ,,aici apoi de loc am început eu întâiu a învăța copilașii în școală buchiile și frica Domnului ” (Cuvântarea Ep. Grig. Maior la sinodul din 12 aug. 1782, Acte sinodali, I.M.Moldovanu, tom. I, pag. 119). Ajuns episcop, Grigorie Maior a întors la ,,unire” cea mai mare parte a Sălajului, pentru aceasta făcând aici numeroase vizite canonice.
Un alt sălăjean din acele vremuri care și-a adus contribuția la ridicarea școlilor românești din Transilvania a fost Ignatie Darabant. Originar din satul Mânău (actualmente în jud. Maramureș), pe numele său laic Isai Darabant, acesta a ajuns vicar general la trei episcopi și în cele din urmă episcop de Oradea, după ce candidase de două ori la scaunul episcopal al Albei Iulii și Făgărașului de care ținea și Sălajul. Acești doi înalți prelați, adevărați stâlpi ai românismului, fii ai Sălajului, au atras mulți tineri de pe aceste meleaguri ca să învețe popia sau cantoria la Blaj pentru că la mănăstirile de aici (Santău și Trăznea) nu se mai făcea școală, unele fiind părăsite datorită prigoanei la care au fost supuse. Aceși preoți și cantori întorși acasă de la Blaj au deschis școli poporale naționale în satele Sălajului fiind astfel îndeplinite chiar ordinele împărătesei Maria Tereza .
Marele învățat Gheorghe Șincai (1754-1816) a fost timp de 12 ani ,,director al școlilor naționale în toată țara Ardealului ”. Din această funcție a înființat peste 300 de școli, a publicat manuale, a ținut cursuri de pedagogie la Blaj. A cutreierat țara de mai multe ori pentru a întocmi rapoarte despre starea școlilor așa cum i s-a cerut de către impăratul Austriei, Iosif al II lea, fiul Mariei Tereza. De Sălaj îl lega și faptul că avea aici o soră măritată după Pop Gligor, preot în Sudurău, sat ce actualmente se află în jud. Satu Mare (Ioan Ardeleanu Senior, revista Școala Noastră, Zalău,1935 , pag. 171).
Sălăjenii nu au fost atrași spre Blaj numai pe baza legăturilor de prietenie sau rudenie ce le aveau cu oamenii mari ai Blajului și ai românismului de pretutindeni ci au fost trimiși și prin ordine mai înalte venite, așa cum am arătat mai sus, prin cunoscutele decrete ale împărătesei Maria Tereza și ale fiului ei Iosif al II lea cu privire la începerea instrucțiunii publice. Existau ordine clare pentru autorități, în speță cele din comitate, ca instrucțiunea poporului să înceapă cât mai repede. Iată ce scrie arhidiaconul Ladislau Andreica din Noțig către ,,varmeghie”(comitat): ,,Onorat Oficiu! Referitor la înaltul ordin dat sub No. 6809 din anul 1785, ca să se ridice școli naționale în cari copiii atât în cele divine, cât și cele politice(lumești), să învețe elementele de credință, că anumiți dascăli aleși să fie trimiși la Blaj să-și însușească metoda școalei primare, de unde conduși de dl. G.Șincai directorul celei dintâiu școli naționale din acest mare principat… ” (Ioan Ardeleanu Senior, revista Școala Noastră, Zalău, 1935, pag. 294).
Un alt exemplu referitor la implicarea autorităților în deschiderea de școli este cuprins in dispoziția dată de Oficialitatea județului Solnocul de Mijloc în ședința sa ținută la Jibou în 16 septembrie 1808. Aceasta avea următorul conținut: ,, Guberniul (guvernul, n.a.) împărătesc cu data de 1 August 1808 și cu numărul 5398 dispune preagrațios, ca toți locuitorii, fără deosebire de naționalitate și religie, să fie constrânși ca pe copiii lor, cari nu sunt încă desvoltați trupește să lucreze la câmp sau în ceva atelier de meserie, să-i poarte la școală. Aceste dispoziții ne silind copiii să frecventeze școala, aceștia se cresc nu numai în duriția lor naturală, dar devin oameni periculoși pentru ordinea publică, crescând ca vitele. Domnul pretor se face răspunzător ca în plasa sa să se grijească ca acei copii cari sunt nevrâstnici încă pentru lucruri mai grele să frecventeze școala cu sârguință și să învețe carte”. ”(Ion Rusu Chelințanu, Școala Noastră, 1935, pag. 328). Documentul la care se referă oficialitatea județeană este următorul: ,,5398-1808. Cunoscând că, s᾽au arădicat în patria aceasta în multe sate și localități edificii școlare, iar aceste prin râvna poporului funghează învățători și rectori, cu toate-aceste mulți sunt din popor ca în loc să-și deie copiii la școală unde să fie instruiți în scris și cetit, cu deosebire să fie instruiți în Religia lor și în alte științe morale, nu-și trimit copiii la școală nici în comunele acele unde sunt școli și învățători, dar lasă să crească în duriția lor naturală, a aflat de lipsă acest Guberniu ca să vă pună de datorință sub răspundere grea ca în toate acele sate unde se află școli și învățători, pe toți locuitorii acelor comune să-i constrângeți fără deosebire de naționalitate și religie, și sub pedeapsă, ca să-și trimită copiii la școala unde se propune dup᾽a lor religie. D. Voastră veți raporta din timp în timp funcționarilor mai mari ai D-Voastre despre starea învățământului, iar pe părinții cari nu-și vor trimite copiii la școală îi veți pedepsi. De la Gubernatorul Marelui Principat al Ardealului, Cluj, la 1 August 1808, Conte Bánfi Guvernator. ”(Ion Rusu Chelințanu, Școala Noastră, Zalău, 1935, pag. 328-329).
Date concrete despre școli care să fi fost înființate în satele comunei Creaca în perioada mai sus amintită nu am identificat, ceea ce nu înseamnă însă că n-ar fi putut exista. Acest lucru îl poate confirma sau infirma doar cel care s-ar încumeta să studieze arhivele metropolitane de la Blaj și care să aibă acces la fondurile arhivistice care fac referire la acele liste de școli naționale ce s-au înființat în acea perioadă.
Tot la ordinul Mariei Tereza (Ratio Educationis totiusque Rei Litteriae per Regnum Hungariae et Provincias eidem adnexas din 1776) se stabilește modul cum se înfăptuia instrucția în școli. Metoda de instrucție era a lui Flebiger, pedagog german, numit în 1774 director suprem al tuturor școlilor din Austria. Această metodă se numea metoda literală sau sistem tabelar. Ca obiecte de învățământ au fost impuse citirea, scrierea și calcularea la care s-a adăugat și religia. Aceste obiecte au intrat și în programa școlilor naționale din Sălaj.
Datorită faptului că întreținerea școlilor precum și plata învățătorilor cădea în sarcina comunelor, au existat numeroase greutăți în punerea în aplicare a ordinelor privind înființarea și funcționarea lor. Greutățile erau de ordin material din cauza sărăciei care era prezentă în majoritatea satelor locuite de români.
Ca orice început prea frumos, această perioadă de reînviere ce luase avânt se temperează după moartea împăratului Iosif al II lea în anul 1790. Anii care au urmat au fost marcați de lupta nobilimii maghiare ce urmărea restabilirea constituției lor feudale pe care împăratul aproape că a reușit să o sfărâme prin reformele sale. Au reușit în bună măsură. Gheorghe Șincai este întemnițat chiar timp de un an după care este obligat să plece pentru totdeauna în exil. Pe rând, multe școli se desființează, altele intră într-un fel de amorțire. Drepturile feudale sunt restabilite iar politica de deznaționalizare și de maghiarizare forțată devine politică de stat. Doctrinarii maghiarismului, Széchenyi Stefan, Wesselényi Nicolau, Kemény Zsigmond, Kossuth Ludovic, etc, se întrec în a face tot ce le stă în putință pentru a-și atinge scopul, așa cum declamă poeții lor: ,,Tot omul să fie om și ungur, pe care-l poartă pământul și-l acoperă cerul ”(,,Minden ember legyen ember / És Magyar / A kit e föld hord ᾽s egével / Be takar.” ˂Vörösmarti ˃ ).
Totuși, nu au putut fi desființate toate școlile, au mai rămas câteva care au făcut trecerea de la acestea la cele ce vor reînvia sau se vor naște după 1848, anul revoluțiilor din Europa. Cele care au rămas învățau doar pentru biserică, adică rugăciuni, citirea, ceaslovul, psaltirea și glasurile. Aceste școli funcționau în comunele nemeșești, adică cele de proprietari de pământ, comune puține la număr față de majoritatea care erau locuite de iobagi. În Sălaj astfel de comune au fost, de exemplu, Supuru de Sus (acum în jud. Satu Mare) și Băsești ( acum în Maramureș). Acestor școli li s-au alăturat alte câteva (ex. Jurtelecul Șimleului și Sici ) ce s-au ridicat în urma dispoziției imperiale Nr. 2289 din 1824. În aceste școli simțul național nu a pierit de tot ba chiar pe alocuri acestea erau puse în slujba interesului național.
Aspirațiile naționale ale neamului românesc nu au putut fi anihilate cu toate încercările autorităților maghiare. Dorințele și aspirațiile poporului român au fost recunoscute chiar și de Wesselényi Nicolau, autorul cărții ,,Szózat”, considerată de mulți drept evanghelia maghiarismului. El face în această carte afirmația: ,,Acest popor care-și trage începutul și limba, parte mare, de la ginta cea mare a Romanilor, în cursul de mai multe secole nu și-a uitat nicidecum de acest început măreț oricât s-a dejosit prin apărare și bucățire; ci acum simte cu ardoare, că un popor de aproape șapte milioane, care are aceiași origine, aceiași limbă, ba aceiași însușire și celelalte datini și care locuiește o parte de pământ a Europei, care deși e împărțit în respect politic în mai multe părți, dară în respect geografic este compact și de întindere mare și prevăzut cu cele mai mari avuții ale naturii : un popor ca acesta poate avea viitor, și este chemat la o viață națională.”
Acesta a fost scopul școlilor naționale sălăjene în vremea începutului lor, chemarea la o viață națională iar cel mai înverșunat naționalist ungur ne spune, cum am citat mai sus, că acest scop a fost atins. Evenimentele anului 1848 ne-o confirmă cu prisosință. Idealurile naționale ale românilor din Transilvania au fost cele care au făcut ca revoluția de la 1848 de aici să fie cea care a durat mai mult și care a fost înfrântă cel mai greu. Semnalul a fost dat iar autoritățile vremii, vrând – nevrând, au fost nevoite să acorde unele privilegii și libertăți națiunii române.
—————————
Traian Ience
Jibău
15 noiembrie, 2017
