Alexandru Nemoianu: Qui tacet consentit
QUI TACET CONSENTIT
(Cel care tace este de acord)
Existenta umană poate fi rezumată că fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei, cu suișurile și coborasurile ei, cu perioadele ei de plictiseală.Totuși nevoia de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate injghebarile omanești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm la răul zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău, este formă de vitejie și fermitate morala.
Complexitatea acestei situații este încă mai mare dat fiind faptul că întâmplările vieții omenești nu se pterec în vid sau “în principiu”; aceste întâmplări sunt concrete și întotdeauna personale și, datorită acestor împrejurări, obligația de a face opțiuni este încă mai imediată. Prin urmare ar trebui să fie limpede că responsabilitatea celor aflați în poziția de a lua decizii care afectează un număr mare de persoane, cei care se fălesc a fi “cei ce tunăși fulgeră”, responsabilitatea lor este covârșitoare. Dar totodată această nu înseamnăcă responsabilitatea celor “de jos” nu există și mai vârtos în clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.
Istoria are propria ei direcție și nimeni nu îi poate schimbă curgerea. Conducătorii și cei aflați “la putere” vor fi pomeniți ca “buni” numai în măsură în care simt și urmează cursul isoriei. Conducătorii sau instituțiile care își închipuie că pot manipula “poporul” sau direcția istorică sunt sortiți ca iute să afle că ei gândesc anapoda…În fapt conducătorii și instituțiile care încearcă să se opună direcției istorice întotdeauna dispar că un vis urat. Ceea ce trebuie însă reținut este că în momentele de criză, în momentele de “definiție” toți cei care au o părere trebuie să o rosteasc, măcar sub forma alăturării afective la ceea ce este bun și la refuzul de a sta complice răului. Nu există iertare pentru tăcere!
Nu există iertare pentru tăcere mai ales azi când miza luptei este identitatea persoanei și “locului” sau anonimatul degradant al “individului”, simplu număr socio-economic, sau prostul gust al “globalismului”. Este opțiunea între Tradiție, Credință, Neam și Familie și între « globalism », »sorosism », »familia alternativă », și « demonism ». Fiecare și toți trebuie să facem această alegere și pentru ea vom da sama și în lumea asta și în cea care va să fie. Atitudinea de așteptare, de stat pe gard, și în două luntre, deci lașitatea morală, starea « căldicică » sunt jalnice, mai ales când o singură vorba, rostită bine și la vreme, poate schimbă stari. Iar a te exprima înseamnă și curajul de a înfrunta « moda ». Curajul de a afirma că o acțiune ordonată prin «pronunciamentum » al unor Organizatii, asa zis, »ne guvernamentale, nu este ceva careia trebuie sa te supui. Mai degrabă este ceva căruia trebuie să te opui. Am în gând apelul strident lansat în ultimele zile la proteste pentru a « apăra justiția ». Oare « apărarea justiției » înseamnă subminarea « statului de drept », atâta cât va fi fiind el ? Acele apeluri conțin invenții și minciuni sfruntate. Ele « avertizeaza » în chip mecanic despre « pericolul » : »putinismului, orbanismului și erdoganismului ». Dar nu spun o vorba despre represaliile din Catalunia, despre felul în care « democratica » Spanie, cu binecuvântarea Bruxelles-ului a arestat pe toți cei pe care Catalunia i-a ales în mod liber. OGN-urile nu sunt o soluție, ele sunt o cursă și una care lucrează pentru oricine și mai puțin interesele Neamului Românesc. Să nu cădem în această cursă și să spunem lucrurilor pe nume.
Cei care au o părere și opțiune ar trebui să le exprime, repet, măcar prin sentimente și refuz de a se alătura raului, care în cazul de față este subminarea « statului de drept », și ar trebui să nu uite că, întotdeauna , “qui tacet consentit”, cel care tace este de acord.
———————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
5 noiembrie 2017
