Monica Ilaș: Poesis
s e î n t â m p l ă
Voi sta alături de gândul tău
în g e r u l i m p e r i a l.
Pierde-mă – ecou de sticla –
și sculptează-mi – ca pe o zveltă
coloana dorica – b a t a i a inimii.
Încoroneaza-mă, odată cu
e r o a r e a plânsului altora
sub greutatea străbună a cerului;
nu stârni sufletul fluturilor
ca să-mi amenințe p l e c a r e a.
Intinde brațul și arată-mi
ce ascunde
petala cenușie a ziguratului…
A d i c ă –
î n ț e l e p t u l d e ș e r t
și furtunile nisipurilor din clepsidre…
și misterul de piatră al templului
în care odihnește – mumia incendiatã
a ultimului fulg de zapadă.
a l b a s t r u
Dinspre mare, spre cuvânt,
mai trimit un sol albastru.
Iarăși ard și iarăși plouă…
Mă împarte în silabe, gerul blând,
înalță mare care doare,
care doare…
Voi fi și mâine, voi fi și ieri
și voi apune în răsărit !
Va pierde marea – jocul ei !
Pereți de marmoră vor spune,
că voi fi ger, deci o m i r a r e,
în gândul care stă sa-apună …
Reazem tâmpla mea deprinsă
cu vocala cea velină.
Voi primi solemna viață ?
C e s p u i D o a m n e ?
S u n t d e v i n ă ?
Iarăși ard și iarăși plouă …
și mă-mpart pe mai departe…
l a c u r i
Peste sufletul grăunțelor
se auzeau firele de iarbă învolburate
din miezul cuvintelor verticale.
Nimeni și nimic nu se mai zărea,
numai jumătatea din conturul
i n t r e b ă r i i
ne aștepta tot mai aproape
de l o c u l n i n f e l o r…
A r d e a u castanii
sub pleoapa abătută a cerului
și numai eram…
Răsunam precum întunericul
î n z o r i !
a l b a
Cu mâna senină și mai puternică
decât semnul de întrebare
cercul își va trece mirările
dincolo de crivățul minții
și va arde sonor peste sufletele de
l u m â n a r e.
Cu durerea de gheață în pântec
sfântă precum păcatul
el va stinge candele cu lacrimi
d e f u m
și prin arterele noastre înțelepte
el va topi ambrozia din miezul
întâmplării.
Apoi, sub zidurile înălțate din trup,
vom recunoaște liniștea despletită
mai aspră decât marea,
și atât de rară
și v o m î n f l o r i !
—————————————-
Monica Ilaș
Italia
21 octombrie 2017
