Alexandru Nemoianu: Despre depresiunea nervoasă
Depresiunea nervoasă este o condiţie medicală foarte răspândită, tot mai răspândită în societatea contemporană. Manifestările acestei condiţii sunt numeroase, mergând de la plictiseală şi lipsa de interes pentru cele din jur, până la retragerea în sine, la izolare totală. Neîngrijită depresiunea nervoasă poate duce la stări de spaima, stări de panică şi chiar la sinucidere. În ce priveşte cauzele acestei condiţii s-au avansat felurite opinii.
Au fost mulţi cei care au spus că depresiunea nervoasă are cauze genetic moştenite, deci o maladie ereditară; alţii au spus că ea are cauze socio-anatomice, că un anume mediu şi condiţii pot genera starea de depresie, etc. Mai nou s-a spus că depresiunea nervoasă ar fi consecinţă unui dezechilibru chimic la nivel nervos. Dar de fapt mai toţi s-au referit nu la “cauza” stării despre care vorbim ci la simptomele ei. Este un fenomen interesant şi care denotă a anume mentalitate, un fenomen început în USA: tratarea simptomelor şi nu a cauzei. Oricum în momentul de faţă numărul celor care suferă de depresiune nervoasă a crescut exploziv. Este apreciat că circa trei sute de milioane de oameni suferă de depresie nervoasă într-o formă ori altă. Pentru o vreme s-a crezut că această stare de boală poate fi ameliorată sau direct vindecată prin medicaţie. Astefel s-a ajuns la o adevărată “modă” a folosirii medicamentului “Prozac”. Utilizarea lui ajunsese să fie considerate o condiţie de “status”. Dar din “Prozac” s-a ajuns la folosirea de opioide şi la rândul ei această folosire a ajuns o adevărată epidemie. În această situaţie o explicaţie socio-psihologică ar putea fi utilă.
Societatea modernă şi de fapt ideologia “globalistă” caută să promoveze un ideal hedonist, o lume în care fiecare va face tot ce îi place, unde nu vor mai fi “vinovaţi (căci toate relele vor fi explicate “genetic”, condiţii înnăscute, deci pentru care nu poţi fi vinovat). În cel mai bun caz această ideologie va crea, pentru o minoritate a lumii, un soi de “colivii de aur” care vor ţine captive sufletul omenesc condamandu-l la fioroasă singurătate cibernetică. Omul modern, încătuşat cibernetic, cade în “depresie” care, de fapt nu este altceva decât lipsa de nădejde, cauzată de lipsa libertăţii spirituale. Iar acest lucru ne obligă să aflăm un răspuns şi o ieşire. Pentru semnatarul acestor rânduri răspunsul a fost dat de neo-martira “matușca” Maria din Gatchina.
Cam la patruzeci de kilometrii de St. Petersburg se află orăşelul Gatchina, cunoscut, mai ales înainte de revoluţia bolşevică, pentru parcurile, casele sale şi că un loc de vacanță. În acest orăşel a trăit până în anii treizeci ai veacului XX, o călugăriţă, Maria. În cursul anului 1914 ea a suferit de encefalită care s-a dezvoltat în Parkinson şi a generat o condiţie dramatic. Boală a ţintuit-o patului pe “matușca” Maria, ea fiind în totală imposibilitate de a se mişcă, putea doar mişcă buzele şi vorbi. În această condiţie a trăit ea până în 1930, îngrijită de fratele ei, un bătrânel blând şi sfios. În 1930 autorităţile bolşevice i-au arestat pe amândoi (ea a fost efectiv aruncată în dubă “miliţiei”) pentru “complot împotriva siguranţei statului”. Motivul real fiind faptul că cei doi erau de origine socială “dvoreni” (nobili) şi creştini Ortodocşi. După doar câteva luni, în urmă brutalităţilor şi lipsei de îngrijire “matușca” Maria a murit. Fratele ei a murit câţiva ani mai târziu în infernul “gulag”-ului sovietic. ”Matușca” Maria a fost îngropată în cimitirul din Smolensk nu departe de capela unde se aflau moaştele Sfintei Xenia. La începutul anilor 90 ai veacului trecut, ”matușca” Maria a fost recunoscută de Patriarhia tuturor Rusiilor ca “neo-martiră” şi calendarul a aşezat prăznuirea ei în 26 Ianuarie. Nouă martiră, Maria din Gatchina, a fost recunoscută ca ajutătoare a celor loviţi de depresiune nervoasă.
În mod obişnuit aceia care suferă de Parkinson în forme severe, aşa cum a fost cazul cu “matușca” Maria, trec printr-un acut proces de preschimbare psihologică; ei devin extrem de iritabili, obositor de încăpăţânaţi în a repeta stereotipuri verbale, exacerbat de egoişti şi egocentrici, senili. Cel mai adesea asemenea bolnavi sfârşesc în aziluri pentru lunatic. Dar “matușca” Maria nu numai că nu a trecut prin acest proces de degradare a personalităţii, dar a căpătat trăsături de caracter cu totul neobişnuite. Ea a devenit extrem de smerită, autentic umilă, fără pretenţii, senină, adâncită în rugăciune continuă şi acceptând fără murmur condiţia dramatică în care se afla. Mai mult, ea a captat darul de a tămădui pe cei căzuţi în depresie, fără nădejde, disperaţi. Din 1917, cu vorbele ei, ”matușca” Maria a reuşit să tămăduiască mii şi mii de necăjiţi căzuţi în disperare. După ce o vedeau şi îi auzeau vorbele, cei necăjiţi, plecau calmi, senini, încrezători şi cu fermitate morală.
Unul dintre cei vindecaţi a lăsat o relatare care are mare importantă pentru pentru problema depresiunii nervoase, o condiţie endemică a lumii în care trăim.
Acel vizitator i-a spus “matușcăi” Maria că adesea este lovit de atacuri de spaima şi mai ales de depresie nervoasă, că nu are nădejde şi în general nu ştie ce să facă. Iată răspunsul pe care, cu umilinţă, în şoaptă, l-a dat “matușca” Maria;”…Depresia este o cruce sufletească. Ea este dată acelor pentitenți care nu ştiu cum să se pocăiască, adică acelora care, după ce îşi mărturisesc păcatul, cad din nou în greșala săvârşită anterior. De aceea, doar în două chipuri poate fi cineva vindecat de această grea suferinţă. Fie că cel în cauza va învaţa să se pocăiască şi să arate roadele pocăinţei, să nu mai repete greșala, fie să poarte crucea duhovnicească, care este depresiunea nervoasă, cu smerenie, umilinţă, răbdare şi recunostiință către Domnul, tinând minte că purtarea crucii este socotită de Domnul ca roadă a pocăinţei. Iar apoi, ce mare mângâiere este să ştii că depresiunea nervoasă este roadă neștiiută a pocăinţei, un canon neştiut făcut în lipsa cunoaşterii căi de a renunța la greşeală. Din acest gând poţi ajunge la adevărată părere de rău pentru păcatul săvârşit şi la zdrobirea inimii, iar prin acestea, depresiunea, încet, încet, se topeşte şi roadele pocăinţei, încep să fie văzute…”
Pustiul duhovnicesc în care atâta de mulţi oameni, ştiut sau neştiut, de voie sau fără de voie, trăiesc în lume, este cauza răspândirii endemice a depresiunii nervoase. În acest context exemplul şi sfatul smerit al noii martire Maria din Gatchina ne arată calea de a birui această stare. Să nu uităm că “pocăinţa” înseamnă “întoarcere”, ”metanoia”, de la căile rele, ale noastre şi ale lumii în care trăim. Doar întoarcerea de la aceste căi rele ne poate dărui linişte în suflet şi, poate, bucurie.
———————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
20 octombrie 2017
