Cuvânt și iubire

În ultima vreme au apărut numeroase luări de poziţie şi exprimări în spaţiul mediatic, foarte critice în privinţa practicii Bisericii de a cinsti, de a venera, icoanele şi încă mai vârtos, Sfintele relicve, moaşte. Aceste exprimări i-au numit, pe ceia care practică cinstirea pomenită, ”pupători de oase putrede”,  pupători de cadavre” şi oricum, oameni foarte înapoiaţi. Desigur, unuia ca mine care evit exprimările violente şi sunt adept al rezolvării problemelor cu “duhul blândeţii”, aceste exprimări i-au părut excesive. Ulterior, analizând mai atent, am văzut că de fapt în acest fenomen, al contestării icoanelor şi cinstirii relicvelor, ne întâlnim cu un process recurent în istorie. Un process foarte vechi şi care continuă şi în zilele noastre. Este vorba de Iconoclasm. Istoric, în mod constant, aceste mișcari iconoclaste au fost promovate de elemente extremiste al căror principal “argument” era violența. Acest lucru a fost dovedit în chiar zilele noastre de către mișcarea Taliban, care a bătut cu tunurile ansambluri arhitectonice cu valoare cultural unică, sau de către “califatul arab”, mișcarea ISIS, care a distrus monumente de o frumusețe fără egal, la Palmyra.
Deci, din punct de vedere istoric, iconoclasmul este o mişcare care caută să înlăture, cel mai adesea prin violență, imaginile asociate cu un alt fel de gândire sau credinţă decât al lor ( al iconoclaştilor). Cum spuneam este un fenomen vechi şi recurent. El a fost practicat de vechii Ebrei când au intrat în Palestina, de mohamedani când au intrat în India, de “talibani” în chiar zilele noastre (când au bătut cu tunul monumente străvechi dar care înfăţişau zeităţi în care ei, talibanii, nu credeau). Dar cel mai cunoscut, să zicem, ”clasic” exemplu , este mişcarea iconoclastă din Bizanţ.

Iconoclasmul bizantin a avut două faze; prima din 726-787 şi a două din 814-842. Prima fază a fost cea virulenta iar cea de a două a fost doar imitativă, retrogradă.
Iconoclaştii porneau de la convingerea că cinstirea icoanelor şi a relicvelor era formă de “idolatrie”; închinare la “materie” (considerată de ei impură) şi la idoli. Plecând de la această convingere împăraţii bizantini, Leo “Armeanul” dar mai ales Constantin al V-lea Copronymus, au devastat cu violenţă Bisericile, au distrus icoanele, au fărâmat relicvele sau le-a aruncat, au scos pe călugări şi călugăriţe din mănăstiri. Mai mult, Copronymus i-a silit pe aceştia, sub sancţiunea excecuției imediate la caz de refuz, să se “căsătorească” şi să “consume” căsătoria în circ, în arenă, sub privirea a mii de oameni. Este de menţionat că mulţi călugări au cedat de teama morţii dar extraordinar de mare a fost numărul celor care au ales să fie martirizaţi. (Este de amintit că măsuri absolut similare a mai folosit regimul Stalinist în decada a două şi a treia a veacului trecut în Rusia sovietică. Despre modul miraculous în care anume relicve, moaşte, au fost recuperate s-au scris tomuri întregi. Cel mai cunoscut fiind cazul redescoperirii moaştelor Sfântului Serafim din Sarov, în 1990). Deci temeiul lor ideologic era că cinstirea icoanelor era închinare la idoli, iar cinstirea sfintelor moaşte închinare la cadavre. Asemenarea cu limbajul folosit de mişcarea neo-iconoclastă de azi este absolut tulburător. Putem crede că sunt inspirate de acelaşi duh.
Această ideologie a fost combătută de mari teologi şi cel mai cunoscut între ei este Sfântul Ioan al Damascului.
Damaschinul a arătat că în primul rând trebuie să stabilim despre ce vorbim. Astfel el a arătat că “închinarea” este datorată numai lui Dumnezeu, cel în Treime Mărit, şi sfinţilor lui. Icoanele şi moaştele sunt “venerate”, cinstite. Cei care le veneraza nu aduc cinstirea lemnului, materiei, ei o aduc chipului pe care îl reprezintă. Rugăciunea adresată chipului se duce la cel cinstit şi acesta o duce la Dumnezeu. În cazul moaştelor asemenea, ele nu sunt închinate, sunt cinstite, venerate. Sunt cinstite şi venerate deoarece au aparţinut unor oameni care, eliberaţi de povara propriilor păcate şi pasiuni, s-au “umplut” de Har. Deci chiar trupul lor s-a învrednicit de Har şi aceasta se vede în felul în care rămăşiţele lor pământeşti s-au păstrat. Că este legitim să reprezentăm chipul Sfinţilor este limpede; ei erau oameni ca şi noi, au fost văzuţi şi au fost cunoscuţi. La fel şi chipul lui Iisus, el s-a întrupat, ”iar Cuvântul s-a făcut trup” spunea Sf. Evanghelist Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. Nu putem reprezenta pe Tatăl, ”pe care nimeni nu l-a văzut”. Iar Treimea poate fi reprezentată doar sub forma în care a arătat-o Sf. Andrei Rubliov. Cei “trei “care s-au arătat Patriarhului Avraam la stejarul din Mamvri. Dar dincolo de toate aceste, hai să zicem,  “tehnicalităţi” se găseşte un adevăr încă mai adânc.
Creştinii Ortodoxi nu consider  “materia” o categorie impură. Ea este doar într-o stare căzută, cum căzut este şi omul. Dar ea, ca şi omul, va fi readusă la starea, în “care ne-a vrut Dumnezeu”. Iar icoana şi sfintele moaşte, prin Har, se apropie de acea stare. Pentru respectul arătat, în acest chip, materiei, pe drept cuvânt se poate spune că de fapt Dreptmăritorii sunt singuri cu adevărat “materialişti”, iar prin faptul ca Pravoslavnicii cred cu toata tăria că oamenii pot ajunge la “sfințenie”, care înseamnă un stadiu superior al “asemănări” cu Dumnezeu, ei dovedesc ca în adevăr cred că omul a fost făcut  “după chipul și asemanarea lui Dumnezeu”, și deci se poate spune că sunt și singuri, cu adevărat, ”umaniști”. Credinţa cinstitorilor de icoane a fost confirmată de al şaptelea sobor a toată lume de la Nicaea în 787 şi apoi reconfirmat în 843 în Duminecă numită şi “ Biruinţa Dreptei Credinţe”. Deci pe scurt această este istoria iconoclasmului.

Mişcarea neo-iconoclastă începută şi în România, cred, este un reflex al culturii hedoniste şi consumatoriste promovată de anume cercuri din “apus”. Este destul de trist că asemenea influenţe sunt acceptate uenori doar având “meritul” că provin din “apus”.
Mai trist este că această mişcare poate genera un vid cultural care lesne va fi umplut de alte credinţe cu adevărat violente.
Dar ce este surprinzător este tonul vehement cu care neo-iconoclasmul este promovat. Mă voi rezuma la doar două cazuri: fostul preot Ortodox care semnează Ion Aion şi poeta şi baladista Marilena Mihăilescu. Atât unul, cât şi celălat, folosesc un limbaj radical, fără echvoc, brutal şi repet, care pare nepotrivit unuia că mine care prefer discuţia în “duhul blândeţii”. Cei doi sunt cei care folosesc epitete de genul, ”pupători de cadavre ciopârțite”, ”pupători de oase”, etc. Mă întreb ce soi de pasiuni, frustrări, coşmare îi stăpânesc pe cei doi? (Creştinii, de modă veche, ar putea să zică, pur şi simplu, că cei doi sunt “posedaţi”. Eu nu o voi face). În cazul lui Ion Aion este vorba de un ateism manifest. Dar să nu uităm că atât” teismul” cât şi” ateismul “sunt credinţe. Egal imposibil de “dovedit. Un “dumnezeu” a carui existență ar putea fi dovedită, nu ar fi chiar mare “dumnezeu”. Oricum nu pentru Dreptmăritori, al căror Dumnezeu este,” negrăit și necuprins cu gândul, nevăzut și neajuns, pururea fiind și acelaș fiind”. În cazul Marilenei Mihăilescu cred, din modul și din ce scrie, că la mijloc poate fi infuența unor culte neo-protestante (poate Baptişti?). Ea foloseste uneori referințe sau citate scripturistice luate din context. O bine cunoscuta tactică a “misionarilor” neo-protestanți. Căci citatul incomplet și luat din context poate face din “da”, ”nu” și viceversa. Personal cred că teologii neo protestanți sunt sinceri și nu doresc să facă rău. Dar teologia lor e firavă, plăpândă, șubredă, contradictorie și aceasta datorită unei greșeli metodologice fundamentale: inconsecvența nivelelor. Ca exempul. Ei afirmă credința într-un “dumnezeu atotputernic” dar imediat tăgăduiesc că Maica lui putea fi o pururea fecioara. Ce fel de “atotputernicie” are un astfel de “dumnezeu” care nu poate avea de Maică o “pururea fecioară”? Dar, repet, în cazul Marilenei Mihailescu doar cred acest lucru, că este influențată de ceva culte, sau cult, neo protestante.
Oricum sfatul meu pentru neo-iconoclaşti ar fi să îşi pondereze tonul mai ales că, în momentul de faţă, Poporul Român este destul de frământat şi divizat.

————————————–
Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

16 octombrie 2017