Cuvânt și iubire

Poeţii sunt steaua vegherii şi a trezviei pe cerul limbii române. Ei sunt răscumpărarea şi restaurarea noastră prin cuvînt. Nimic nu pare să fie fără poezie. Înălţarea şi mîntuirea unui popor constau în rostirea de sine, ca energie necreată şi duh primenitor de înţeles.
Nefericirea pămînteanului se datorează unei nepotolite avidităţi de a şti, de a cunoaşte, de a stăpîni, dintr-o prea lacomă curiozitate, în loc de o înţelegere smerită faţă de cele ce sunt sporite prin cuvînt.
Prin Eminescu, poezia se întoarce acasă. Şi cît de triste şi anonime sunt sufletele care nu cunosc freamătul poetic al mirării de sine!

*

Dăruitu-ni-s-a în clipa de faţă să ne împărtăşim cu o mirare, aceea de prezent etern, copleşiţi de-atît efemer stingher. Dăruitu-ni-s-a începutul spornic, puterea vie a Cuvîntului dintîi (Ordinea divină este cuvîntul), dăruitu-ni-s-a un suflet fără parte, adică un suflet nesmintit, un suflet întreg şi deplin, în nemărginirea-i sfîntă.
Eminescu a dat seamă de partea noastră de cer, de noroc, de lume, de partea noastră de moarte, nepărtinitoare. Toate, în vederea creşterii şi sporirii interioare, prin rostire vizionară, încît nici un cuvînt să nu ni se pară a fi rămas pe dinafară, în care fiecare suflet desăvîrşeşte ceea ce nici o săvîrşire nu ar cuteza, de a fi noi inşine: acum şi pururea!
Jertfă, cuminţenie, înălţare, a fi parte, adică a da seamă asupra întregului, altfel, vom avea parte de zădărnicia oarbă : fărîme, efemeride, coji ale nimicului nimicitor : Numai dacă vremea ar sta locului, am putea vedea lămurit ce-i etern.

*

Mirarea şi cutremurarea fiinţei, iată calea nedezminţită spre înţelepciunea mîntuitoare : Şi etern este tot ce este în totdeauna de faţă (…)în acest moment. (…) Eu e Dumnezeu ; iar lămurirea de sine, neajungîndu-ne din urmă, vom fi sărăciţi şi peregrini în propria viaţă: Da! sarbădă e viaţa, sarbădă pentru cei cu inima deşartă şi cu capul sec!

*

Ne apropiem de Eminescu, împresuraţi de sfiiciune, pentru a nu ne surprinde orbecăind prin abisuri, subterfugii, de gînd. Cuprinşi fiind de o amară nelinişte, ne îndepărtăm o clipă de cele prea lumeşti, răsfăţînd-ne, prin trezvia neîntinării, pentru a face loc văpăii sfinte a Verbului primordial.

*

Eminescu e veşnicul nostru început şi nu vom obosi niciodată, în preajma sa fiind, întrucît sufletul său jertfitor consfinţeşte un temei şi ne trezeşte din amorţire. În fiecare zi ar trebui să îmbrăcăm, neezitînd, cămaşa de rouă a trudei eminesciene, precum şi Êminescu ne are în preajmă, pentru a nu fi singur în lucrarea-i princiară, fiind ca aerul în respirarea Duhului, ca o chemare a firii nevăzute de a-şi dezvălui taina izvorîrii din sine, şi, deopotrivă, încercarea eroică, jertfitoare, cairoică, neîntîrziind să se arate, în sufletu-i cutremurat de moarte.

*

Eminescu e răspunsul amar, precum Adevărul răzbate pînă la noi, neschimbat, în Avatar. În orice clipă a vieţii noastre, în solitudine sau în devălmăşie, Eminescu ne însoţeşte şi ne şopteşte, cuvintele armonizîndu-şi ritmul, potolindu-şi stihia interioară, făcînd să ne auzim în ecoul necuprinderii şi al nedezminţirii.
Eminescu e suprema încercare a Verbului de a străbate, nesmintit, văzduhul înălţării, prin iubire, şi de a se supune, neclintit, prin coborîre, în abisul jertfei de sine, fiind conştient de harul puterii ce i s-a dat : Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar. Aşa i se arată, înfiorată, dinamica Sfintei Treimi, unde nu e nici ierarhie şi nici succesiune : Din trei mişcări/mişcarea lor se-adună/Cu toţi în jur, toţi împrejur de sine/Toţi împrejurul altor fac lumină/Şi astfel din noapte/s-a-nchegat lumine.

*

Deopotrivă, treimic şi simultan, i se relevă treimicul izvor de har, comparîndu-se cu Shakespeare, dar, detaşîndu-se grăbit, întrucît, acestuia, Dumnezeu i se arată în mii de feţe, recunoscîndu-i doar puterea expresivă : M-ai învăţat ca lumea s-o citesc/…Căci eu am trei izvoară/Din care toată mintea mi-o culeg:/Cu-a ta zîmbire, dulce, lină, clară/A lumii visuri eu ca flori le leg ;/Mai am pe-un înţelept…cu-acela iară/Problema morţii lumii o dizleg ;/Ş-apoi mai am cu totul pentru mine/Un alt maestru, care viu mă ţine./(…)Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie./Nici el nu vrea să-l ştie orişicare,/Căci el nu vrea să-mi şadă-n braţă/Şi decît tine mult mai mult mă-nvaţă.
Şi cît de uşoară poate fi această putere de a rosti, dacă nimicul (deşertăciunea) nu s-ar strecura, fără a fi o povară, supunîndu-ne îndurării de a fi. Fugim de suferinţă, cînd ea, suferinţa, e înscrisă în codul ermetic al vieţii, în exilul efemer, pămîntean, al nefericirii eliberatoare, purificatoare. Eminescu face să fie suportabil ceea ce ni se pare a fi insurmontabil, irepresibil, indicibil.

*

Eminescu ne învaţă cum să ne situăm mai bine în lume, cum să ne orientăm în hăţişul semantic al nehotărîrii, cum să ne scuturăm de mofturi, cărora le spunem preferinţe. Or, în prezentul acut, ceea ce era doar avertisment devine subversiv, trăind cea mai gravă ameninţare, de subminare, de seducţie, de mortificare, în imperiul semnelor, al siglelor, al peceţii, în loc de nimb, aureolă sau emblemă : faţă către faţă devine inter-faţă. Prezenţa anulează complezenţa, iar neurmarea face să se curme cărarea, să se topească, ireal, gîndirea, făcînd să se-nfiripe răzgîndirea. Suflul poetic eminescian poate fi respirat în răgaz de neadumbrire, în iubire doar, mai presus de fire şi de înţelegere a propriei noastre nevoinţe.

*

Eminescu e întîietate de rostire, însumare şi încununare a zidirii neîntrerupte, iar metaforele sale configurează nucleul, matca izbăvirii, a mîntuirii prin mărturisire şi nezăvorîre în sine, nerăbdarea fiindu-ne păcatul cel de moarte (Kafka) şi trăind cea mai cumplită moarte : moartea Timpului. Eminescu nu ne dăruieşte timp, ci răstimp, el înveşniceşte clipa, înaripînd prezentul: Patria vieţii e numai prezentul.

*

Nu ştim cum să ne salvăm sufletul, dacă tot ceea ce facem nu e decît să-l urgisim, pregătindu-i capcane false, seducţii înrobitoare, pentru că nimic nu e mai înşelător decît sufletul, iar ceea ce se încearcă, prin tertipuri savante, de a face să uităm de suflet, să-l camuflăm, e curată nebunie, aşa cum se lamentează românul, cînd cineva devine sîcîitor : domnule, ăsta scoate pînă şi sufletul din om. Din comoditate, Eminescu poate fi un spaţiu de refugiu sau un argument peremptoriu, la îndemînă, pentru orice prilej de afirmare sau de confirmare a neputinţei noastre.

*

Figura cuceritoare, azi, acum, e figura Intermediarului, a Negociatorului, a Purtătorului de cuvînt, în fapt şi în adevăr, a Figurii fără chip, întrucît, înzestrat cu două feţe, el nu se adresează cuiva anume şi nici nu poate fi crezut pe cuvînt, întrucît nu ştim nimic despre măsura cuvintelor, încredinţate lui, de către Stăpîn. Mîntuitorul nostru, Iisus Hristos nu stă pe gînduri, nu promite, ocultează prezentul, întruchipînd clipa şi înălţînd-o într-un timp real, neprecupeţindu-şi cuvîntul, nezăvorînd clipa, cînd i se adresează Tîlharului de pe cruce : Acum vei fi cu mine în rai ! Dar noi, suciţi cum suntem, ne înfuriem pe celălalt Tîlhar, contestatar, în loc să admirăm instantaneitatea vie a Urgenţei, a inevitabilului.

*

Care e taina învăţăturii eminesciene, dacă nu destăinuirea, şi nu prea grava şi dăunătoarea delaţiune: fantasma învăluitoare asupra cuiva, acel cineva pe care ni se pare că nu îl putem accepta. Eminescu ne învaţă să ne debarasăm de litere, istovitoare, ştiind prea bine că litera ucide, şi, doar duhul dă viaţă, iar restul e literatură sau tăcere. Tăcerea necurmată. Urmată, fără consecinţe, prin părăsire de sine : La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii ? (Cioran) ; prin gratuitate şi neţărmurire ionesciană, în faţa morţii: Şi dacă Dumnezeu există, şi dacă Dumnezeu nu există, la ce bun literatura?, întrucît, Dumnezeu nu există, El este, prin Iisus Hristos! Sau, aparent isihast, avertismentul wittgensteinian:
În artă este greu de spus ceva care să fie tot aşa de bun ca : a nu spune nimic.

*

Darul deosebirii ne-a fost luat, nu-l merităm. Vorbim, vorbim, vorbim, şi nu mai ştim să ascultăm. Libertatea înseamnă să ai darul deosebirii, între ceea ce se cuvine şi între ce nu se cuvine, să ştii să-ţi acorzi singur limite. Potoliţi şi cuminţi, reduşi la tăcere, suntem doar primind în dar Sfîntul Duh, primenitor, duhul însufleţirii, cînd respirăm aerul dintre cuvinte, poposind şi contemplînd, după ce vom fi urcat scara numelor cantemiriene, în peisajul mirific al necuvintelor. Or, superficiali cum suntem, noi nu facem decît să ne lamentăm, eşuînd lamentabil. Eminescu ne avertizează şi cutează să o mărturisească : doar prin precaritate se înalţă rugul cel aprins al jertfei, pe calea strîmtorată a iubirii, şi prin statornicie făgăduitoare : Cel mai mare bine pe care cei răi îl pot face e de a rămîne răi ; numai persistenţa lor asigură victoria celor buni. Vai de veacul în care nici cei răi nu mai au caracter.

*

Poezia lui Eminescu e o asceză prin cuvinte : îi receptăm şi recităm versetele, în gînd sau în şoaptă, ca pe o rugăciune, şi ne minunăm de miracolul limbii române : o rostire în care se încunună şi ne binecuvîntă Duhul nevăzut, întrupat în făptura luminii-n sărbătoare, lumina asfinţirii şi a neînserării. Poate fi o taină mai mare decît aceea a neîntinării : de neatins, de neatins, ca în Acatistul Maicii Domnului ?!

*

Un alt păcat de moarte al pămînteanului e suspiciunea, simulată, prin nerăbdare şi curiozitate, cu necorupta şi negreşita-i expresie ambiguă, neevitînd extremele exterminatoare : nici/nici, şi/şi, rămînîndu-ne ca spaţiu de manevră doar intervalul nehotărîrii, suspendaţi în abisul întreruperii, al coruperii şi al compromiterii. Atît de frecvent ne e dat să auzim: Nu mă întrerupeţi! Lăsaţi-mă, să-mi duc ideea pînă la capăt!, culminînd în ridicolul rebarbativ al infantilizării : în loc de înfiere, ca act al neinhibării, ne este dată afilierea, prin seducţie şi deviere, fără să vrem, acceptînd cea mai cumplită pedeapsă: cea a inevitabilului atroce, de a fi victime ale nimicului înrobitor, în loc de asumare a nimicniciei dezrobitoare: Un om poate avea Totul, neavînd nimic, şi, nimic, avînd totul. Secretizarea are drept urmare suspiciunea, iar ambiguitatea este expresia vie a tergiversării, neavînd nimic din duhul Tainei, graţie căreia ceva necunoscut, se discerne de la sine. A scoate sufletul din om e curată nebunie, întrucît el nu se arată, precum moartea, doar o singură dată: faţă către faţă. A-l perverti, însă, sufletul, e aprigă autonimicire şi nemiloasă deşertăciune.

*

Altfel, altcum, nici Eminescu nu a crezut, chiar dacă moartea copilei, de la Ipoteşti, i-a fost ca o umbră în trăirea-i pustiitoare, precum nici Veronica, exasperată-n aşteptări nevindecate, nu l-a nenorocit într-atît, încît să se fi lăsat surpat în ispita autonimicirii, doar poezia l-a vindecat şi mîntuit de moarte : Nu credeam să învăţ a muri vreodată! Împotmolindu-ne în semantică, vom eşua şi în pragmatică, rămînînd în proiect şi neavînd îndrăznirea imaginarului viu, prin act, prin trăire, şi nu doar prin părere.

*

Eminescu ne îndeamnă să evităm ademenirea, oricît de fascinantă sau rezonantă, fie canonică sau teleologică. Orice gest, oricît de nevinovat, contează, tulbură, contaminează, stînjenind lucrarea Duhului. Nu e oare suficient de înălţător faptul că o taină rămîne taină, necoruptă de vreo metaforă sau de vreo parabolă, nefiind simplificată de vreo abstracţiune, care să ne facă să credem că ermetismul ar fi totuna cu indicibilul, iar entitatea nevăzută ar putea sugera înariparea Duhului? Poate fi ceva mai profund în contemplare, decît pierzîndu-te pe tine, să te trezeşti cu veşnicia vie pe cale, cu trezvia isihastă?

*

Orice om e o lume şi, orice cuvînt, o răscumpărare. Ceea ce pentru om înseamnă putere, de la Dumnezeu, avem cu putinţă, ca făgăduinţă şi ca mîngîiere. Şi tocmai aceasta e taina, ca un răspuns la cum e cu putinţă ca ceva să fie, decît nimic nimicitor. Fără a fi victime prin oarba fatalitate, ca ofrandă a rostirii, ne vindecăm de străinătate, precum şi de stranietate, prin adecvare şi adeverire, prin atît de inevitabila, inefabila, consfinţită, eminescianitate.

https://www.youtube.com/watch?v=2gplo0JzWsI

La Centrul Cultural Spiritual Văratic octombrie 2017