Cuvânt și iubire

La început, sau înaintea lui, a fost a fi care devine, prin om şi pentru om, un a tot fi mereu astfel dar, zi de zi altfel. Sau, spus cu alte vorbe, o Tinereţe fără Bătrâneţe şi fără de Moarte. Deşi Bioticul se desfăşoară, cert pe Terra, după neiertătoarea Curbă a lui Gauss, Scara Vieţii. Şi totuşi, peste tot, urarea La mulţi ani şi Fii tânăr, tot mereu. Un pas, până la titlul volumului de faţă Tinereţe fără Bătrâneţe în care subtilul condeier Adrian Erbiceanu reia basmul, cu acelaşi titlu, din culegerea lui Ispirescu, pe care îl brodează prin orfevreria poetică a cuvântului. Având o extensie universal-umană şi posedând o deschidere largă, istorică şi contemporană, poetizarea acestui mit-basm a fost aureolată de comentarii in rem deosebite, (Cezarina Adamescu, Ion Roşioru, Ionel Popa, Ştefan Dumitrescu). Nouă ne rămâne, acum, încercarea de a deduce procesul de geneză şi afirmare gravitaţională a acestui deziderat, profund existenţial, al unui Homo aeternophilus. Fiinţa umană, de la începuturi, s-a dorit sine finis şi şi-a transferat imposibilul, în lumea de alter a Demiurgismului. Marele pas, de la sapiens la creator. Considerăm ca izvoare ab initio – Izvoare Existentice, cotidiene, reale, verificabile. Instinctiva Fuga de Moarte amânare, metamorfozare, socializare.

Viaţa fără moarte, nu se poate. Doar asimptotic. Ca o primă Geneză, Viaţa până la Moarte. Mai puţin certă este Viaţa de după Moarte.
Genezele Evolutive, consecinţe ale vieţuirii. Viaţa e sinonimă cu dinamica ei, de la posmagii muieţi şi până la înfrângerea de Duhurile rele de tornade, de Păduri stârnite de Văi ale Plângerii, la tot pasul, surprinse în Tinereţile lui Ispirescu – Erbiceanu.
O dinamică de prim zbor, de Feţi-Frumoşi, la care se adaugă şi forţa, ca-n poveste, a cailor năzdrăvani. Cel de acum e-o călăuză atotştiutoare şi el visând absenţa bătrâneţii. Prea juvenilul Făt, duce cu el, de mii de ani, atributele fiinţei umane, care a supravieţuit, prin repetatele răspunsuri date naturii din jur şi însuşindu-şi, succesiv, energie interioară cu metabolism, devenire prin adaptare, uzură cu bătrâneţe şi moarte, biotism infinit segmentat prin existare cu proliferare. Primum vivere. Dar pentru a ajunge până la aşa, cât zbucium existenţial… Şi ce fragilă ipostază… Prea pura fiinţare de la începuturi, numai ce fără a rămas un Basm. De azi pe mâine. Un alt a fi fărâmiţat. Putea-va să mai fie o O Tinereţe fără Bătrâneţe şi o viaţă fără Moarte? Pe Terra, nicidecum. A fost odată, ca niciodată. Sic tranzit… mutatio mundi.
Genezele evadative. Nu ne raportăm decât la Casa noastră cosmică, în care, princeps este Homo ce, de multă vreme, a devenit mai mult decât un sapiens şi demiurgus. El şi creează, prin asta evadând spre inedit. Se trece, prin imaginaţie, dincolo de monovalenţa certitudinii, spre polimorfismul unui altceva. Le spunem evadări deoarece e-o fugă nemetabolică de scurt metraj imperativul biologic fiindu-ne, la toţi, ca serial. Dar, evadările devin, de la un timp la altul, mai de altitudine. Fiind independente, inedite, dau satisfacţii nepereche de spiritualitate, fără a fi supuse la verificări. În lumea certitudinii cotidiene, viziunea unei Tinereţe fără Bătrâneţe i-a fost destinat un raft de bibliotecă şi nu bisturiu. Istoric, evadărilor, li s-au dat câteva incinte.
Mitologia e una din ele. Olimpurile, cu toţi zeii lor, erau fără moarte, juvenili, prea puternici. Cu chip de om sau fără, pe sub pământ, sub ape sau pe piscuri, la ei toate erau ad libitum. Şi toţi stăpânii lumii erau ei stăpâniţi întâi. Două societăţi aflate etajat. Dar pentru ei, mitologiile, la început aveau autoritate, organizare şi legităţi, ca pentru ei. Doar numai că Olimpul era numai cu fără, iar ceilalţi cu muritori, toate prin cu. Legende, basme, povestiri.
Apropiate de Mitologii, s-au impus Religiile, unde Olimpurile devin Ceruri, prefigurate după om, iar Ierarhiile absolutiste, s-apleacă înspre oameni. Nu-i timorare, ci întrajutorare. După chipul şi întruchiparea Domnului. O Evadare pro homo. Se vorbeşte iarăşi despre fără moarte, despre viaţa de după moarte, viaţa fără de sfârşit, ritualuri pe această temă. În basmul/poemul de faţă, nu se întâlnesc astfel de rezonanţe, deşi tematica e la acasă. Fantasticul nereligios – zmei, zâne, timpuri şi locuri de legendă, eroi extratelurici, sunt căutate în astfel de naraţiuni şi reciproca, şi ele căutate de copii.
O pondere impresionantă, ca evadare de masă, o au Artele. Un spaţiu cu un spectru foarte larg de cultură, cu o polarizare după toate gusturile de unde şi oferta de Arte mulţumeşte pe toţi. Plus libertatea de creaţie sau noncreaţie, e larg deschisă, de la haiku, la infinitul SF, ca o jumi-juma de S şi F. De aceea, tema noastră e, aici în vârful piramidei. Cu menţiunea că basmul clasic îşi are, totuşi, o artă poetică riguroasă. Copiii nu vor semn de egalitate între fantasticul lui a fost odată cu acel de va fi o dată. Literatura şi filmul cultivă tema unui fără cel mai mult. De la Hamlet la Viaţa Lumii sau de la Mortua est la Hyperion, – de la prea multe la prea multe, tematica e lângă noi, fie ca o altă Alexandrie, fie ca actualul seller, mereu best. Curentele şi pre şi post, ca romantice, aproape strigă timpului să stea pe loc, deşi protagoniştii sunt eroi cu morţii la tinereţe. Se dau şi sfaturi, cum e de făcut: Moartea din Tinereţe, e fără Bătrâneţe, deci Bonjur… la vie. Mai cu prudenţă, procedează Oscar Wilde în Dorian Gray sau spusele, deloc ca bocet, din cimitirele gen Săpânţa. Bine că i-a mai strâns Bunul Dumnezeu. O variantă, mai la zi, a Cărţii Morţilor sau a Îmbălsămării, ambele din Egiptul antic. Acolo unde ritualul morţii devenise Răsărit de Veşnicie.
În basmul ispirescian, atât de măiestrit poetizat de Erbiceanu, se acordă fenomenului probabilistic, rol de causa causorum. E vorba de acea Vale a Plângerii care anticipează, sau repetă Răscrucea Haecatelor, neîndurătorul şi întunecatul Styx, sau ca actualul Triunghiul Bermudelor. Şi se mai vrea o viaţă fără moarte… S-a vrut, sau se mai vrea? Poate că peste timpi, basmul, poemul comentat de noi, să aibă pe coperta unei îndepărtate ediţii: Tinere, te ştiam mort de mult, fără să mai fi apucat şi Bătrâneţea! O, Tempora…
Pe Mioriţa carpatică o amintesc acum şi nu la Mituri, gândind la aprecierea criticului european Leo Spitzer, cum că aceasta ar fi una dintre marile opere clasice ale literaturii universale. Şi aici, Moartea e considerată o probabilitate – de-o fi să mor – personajul detaşându-se de locul stânii spre a se contopi cu întregul cosmic şi a-şi continua viaţa, mult superioară ca până acum. Pentru el, sunt eterne, tinereţea şi fiinţarea. Ultimul popas, la Artele care au oprit devenirea în sine, deci nu vor avea vreodată Bătrâneţe ci numai vechime: Arhitectura, Sculptura, Pictura. Basmul nostru fuge de ele, înainte sau înapoi, pe când ele sunt statice, nu au energie în ele spre a nega timpul. Aici, operează o altă viziune. Finalic, încercăm să grafiem – abstract şi nu concret – demersul unei deveniri, pornită în a fi şi fără de oprire şi fără senectute, sub forma unei foarte lungi spirale, (ani lumină) ce pleacă, asimptotic, segmentaric spre un zbor numai cu fără spirală care de la acel punct al Plângerii se-ntoarce, tot prin vechile opriri spre începuturi, în ipostaza unei senectuţi mult avansate, spre a se contopi cu moartea biologică, precum în lumea noastră. Mai altfel spus, Curba lui Gauss pune un alt punct unei spirale cosmice.
Considerând acum şi ilustraţia interioară – semnată de Adrian Popescu – ele sugerează tematica din volum, constituind ce s-a avut în vedere să se transmită. Mii de ani lumină dus şi întors, pe un fragment de copertă. Şi s-a reuşit. Cu un limbaj mai esenţializat: grafică şi cromatică. O creativitate deosebită, depăşită ad rem. Acum, măsura măiestriei, e aceea a capacităţii de simbolizare. La care, plasticianul volumului, fiind contemporan cu zborurile pe Lună, îşi afirmă harul şi prin stilizare.
O reluare într-o lirică de basm, a unui mit străvechi şi străuman, în care ne reîntâlnim cu un miraj al omenirii, al biosferei de oriunde, acela de a nu mai reveni la litosferă. De la miraj şi basm, la un culegător de perle iar, de aici, la un bijutier al gândului profund la braţ cu ucenicul… de nuanţe.
La toţi, urări de fără văi cu lacrimi ci doar cu aripi multe, spre a gândi pe a fi şi altfel.

—————————–

Gheorghe A. M. Ciobanu

August, 2017