Cuvânt și iubire

Învierea Domnului a adus o nouă înţelegere faptelor şi cuvintelor Scripturii. Lucrurile care nu au putut fi înţelese nici de ucenici, au primit în înviere o profundă reevaluare, cuvintele lui Iisus ca şi profeţiile mesianice fiind privite prin perspectiva luminoasă a acestei minuni. După ce a învins moartea, ucenicii şi-au amintit de multe din evenimentele trăite cu Domnul şi au înţeles cu adevărat afirmaţiile Lui. După ce S-a ridicat din morţi, discuţia avută cu iudeii privitor la dărâmarea Templului şi ridicarea lui în trei zile a primit adevărata ei înţelegere (Ioan 2, 18-20), ucenicii crezând Scripturii şi Cuvântului Lui (Ioan 2, 22).

Dacă ucenicii ar fi înţeles cu adevărat Scripturile, ar fi trebuit să ştie că învierea intră în iconomia mântuirii (Ioan 20, 9). Raportul dintre „promisiunea” din Vechiul Testament şi „împlinirea” ei în Iisus Hristos şi Noul Testament apare însă evident abia după învierea şi preamărirea lui Iisus ¹⁴⁶.

Încă din timpul activităţii Sale pământeşti, Iisus descoperă Apostolilor faptul că nu vor fi lăsaţi singuri, pentru că un alt Mângâietor, Duhul Adevărului va fi trimis la rugămintea Fiului, şi care va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor (Ioan 14, 16-17). Activitatea Mântuitorului va fi continuată de Duhul Sfânt, pe care Iisus îl dezvăluie ca învăţător al Adevărului şi în acelaşi timp o permanentă aducere aminte ale celor predate de Domnul (Ioan 14, 26).

Ucenicii au reţinut cuvintele Domnului, iar Duhul lui Hristos este cel care le-a dezvăluit semnificaţia lor (Ioan 2, 22; 12, 16) şi în acest sens trebuie să se înţeleagă faptul că Duhul Sfânt îi va învăţa pe ei toate (Ioan 14, 26; 16, 13).

Duhul Sfânt însoţeşte cuvântul lui Hristos, îl reaminteşte mereu şi-i descoperă sensul profund şi ascuns la prima vedere. El dă viaţă acestui cuvânt, îl păstrează şi îl actualizează, traducându-l în forme accesibile Apostolilor şi ascultătorilor. Duhul este cel care veghează la transmiterea cuvintelor lui Iisus şi cel care e în măsură să ofere o corectă interpretare a lor, pentru că „…nimeni n-a cunoscut cele ale lui Dumnezeu, decât duhul lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 11).

Prin activitatea Sa pământească, Hristos a respectat Scriptura Vechiului Testament ca şi cuvânt inspirat al lui Dumnezeu. El s–a prezentat lumii ca trimis al Tatălui, în care se plinesc şi se desăvârşesc Scripturile. Rolul Său de plinitor al proorociilor s-a completat cu acela de interpret al cuvintelor lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp de descoperitor al voinţei divine. Revelaţia Vechiului Testament a cunoscut în Mântuitorul un desăvârşitor şi un continuator al acesteia, completând tot ceea ce oamenii trebuiau să ştie despre mântuirea lor. Acolo unde Vechiul Testament a fost greşit înţeles, Iisus s-a oprit cu răbdare la tâlcuirea lui, dezvăluind sensul intuit de Legea lui Moise şi de profeţi. Tipul şi interpretarea tipologică şi-au găsit în explicarea lui Iisus sensul adevărat. El a învăţat pe Apostoli să citească Scriptura în Duh, acesta fiind singurul care dă viaţă, care descoperă sensul duhovnicesc al lucrurilor expuse în scriptură ¹⁴⁷.

Preamărirea lui Iisus prin Învierea şi Înălţarea Sa la cer a adus Apostolilor şi celor ce credeau în înviere, o nouă înţelegere a Scripturilor. Activitatea lui Iisus a fost legată şi încadrată în perspectiva mesianică a Vechiului Testament, prin înviere, ea a ajuns la punctul culminant, dar, în acelaşi timp, şi la adevărata înţelegere şi interpretare a actelor şi cuvintelor Sale. În lucrarea de înţelegere corectă a Scripturilor Vechiului Testament şi a cuvintelor Domnului, Apostolii şi urmaşii lor nu rămân singuri, ci sunt însoţiţi, iluminaţi şi îndreptaţi de lucrarea Duhului, care va rămâne în biserică până la sfârşitul veacurilor.

Prin lucrarea Sa exegetică, Iisus Hristos rămâne pentru Apostoli şi pentru ermeneutica şi exegeza creştină un model de felul cum trebuie citit şi interpretat cuvântul lui Dumnezeu cuprins în Scripturi ¹⁴⁸.

 ————————————–

¹⁴⁵               Ibidem, p. 288.

¹⁴⁶       Ilie  Cleopa,  Valoarea  sufletului, Bacău, Editura Bunavestire, 2001, p. 59.

¹⁴⁷               Ibidem, p. 60.

¹⁴⁸               Mircea Basarab, op. cit., p. 286.

(Pr.stavr. Radu Botiş – fragment din cartea „Aspecte pedagogice şi catehetice în lucrarea de mântuire a Domnului Iisus Hristos” ).