Dorina Stoica: “Îmi caut drumul spre Lumină” – Emilia Țuțuianu, “Pentru tine când vei veni”, Editura “Singur”, 2017
O carte de poezie închinată dragostei și prieteniei în care poemele ce sunt pe o pagină în limba română, iar pe celalată în limba engleză traduse de prietenul Dinu Sfrejan, par a se îmbrățișa într-un soi de iubire a cuvintelor, mai presus de cuvinte.
În prefața cărții, scriitorul Eugen Dorcescu ne atrage atenția pe bună dreptate că : “Sufletele cultivate, educate, sensibile, de o alcătuire diafană, vor fi foarte atente la mesajul și sonurile acestor stihuri.” Îmi permit să adaug, că doar aceste suflete vor rezona cu poezia Emiliei Țuțuianu! Spun aceasta deoarece volumul intitulat “Pentru tine, când vei veni”, pe care l-am citit și îl recitesc cu aceiași emoție, m-a tulburat prin trăirea emoției sale, i-am înțeles zbuciumul interior și dorul, așa cum numai o altă femeie poetă poate înțelege.
Predominantă este iubirea agape deși nu lipsește nici erosul, ca în orce lirică feminină. Poemele acestei cărți conțin acea energie pe care o dă închinarea, trăirea liturgică, truda pentru un scop măreț pus în slujba aproapelui. ”Îți iau inima în palme,/ căldura inimii tale…/ Singura existentă./ Apoi neliniștile tale/ altruismul, dăruirea ta/ le revărs asupra oamenilor/ arătând, evocând”.( “Tu” )
Într-una din poezii întitulată simplu “Iubire”, umanul se revarsă în divin și divinul în uman într-o simbioză aproape perfecta: “Gândurile mele aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă/ așteptându-te să vii”. Citind simți un dor permanent, o lacrimă uneori plânsă, alteori tăinuită. “Mă ghemuiesc în mine, obosită/ Și adun, în brațe ce-mi flutură în vânt,/ amintirile rămase, din alt timp./ Inima se deschide ca o rodie, cu picături roșii ce se-amestecă.”( Revenire).
Întru cunoașterea Adevărului, întrebările vin, tulbură precum îngerul în scăldătoarea Vitezda apa, unele își află răspunsul, altele ajung departe, “până dincolo de întrebări.”/, „ Voi răbda și voi îndura orice,/cu speranța că într-o zi/ voi desluși Adevărul.// (Cine? )
Poeta ca într-o șoaptă a rugăciunii are versul suav, încărcat de tristețea unei iubiri tainice. Ea nu deznădăjduiește deoarece are un scop precis, găsirea drumului spre Lumină. „Ca într-o litanie/ Îmi caut drumul spre Lumină.” ( Drumul meu)”.
Chipul smerit al poetei, cumințenia pe care o degajă întreaga sa făptură ascund o avalnșă de feminitate, de pasiune, de eros pe un fundal de iubire neîmplinită, ori poate doar visată. ”Pe aripi de vânt ajunge la mine/ chemarea ta sfântă și plină de dor./ Și-n val de mireasmă mă-ndrept către tine/ plutesc prin pădure…/ păsări ne cântă în cor, imnul iubirii eterne…/ Dar visul se stinge,/ din nou mă trezesc/ pun mâna pe buzele-mi aprinse”.( Visul dragostei). Sau “Caut fericirea ce s-a destrămat/ sub pleope îngreunate de lacrimi”( El).
Două elemente mi-au atras atenția în poezia E.Ț și anume culoarea verde folosită destul de des pentru a ilustra optimismul, primăvara, echilibrul, fertilitatea, renașterea, viața veșnică, culorea cea dintâi a lumii cea născătoare de frumusețe și de speranță și pădurea ca un drum nesfârșit al singurătății dar și al statorniciei. Poeta ne mărturisește despre o căsuță ascunsă într-o pădure! “Doamne, într-un loc anume/ mi-am regăsit rostul,/ prin poteci ascunse,… prin freamăt de frunze/ și casa mea tăcută/ plânge pe verandă…”(Căsuța mea).
Volumul se încheie cu un poem mai amplu intitulat “Joc” ce ar necesita o lectură mai atentă. Aruncarea pietrelor în apă putând avea semnificația parcurgerii vieții ca o călătorie având drept final întâlnirea Creatorului acestei lumi. Viața ca un joc de copil de-a pietricelele colorate!
Gestul autoarei de-a încredința hârtiei trăirile sale, pe alocuri aproape intime și a dărui cartea celor ce i-au fost aproape la fericitul eveniment prilejuit de inaugurarea Centrului Cultural Spiritual de la Mănăstirea Văratec, poate fi egalat doar de o spovedanie făcută cu inima curată.
Am îndrăgit-o pe această poetă iremediabil și i-am acordat un loc în față în sufletul meu.
Nu știu dacă acest gen de poezie va intra în atenția criticii de specialitate și nici dacă va primi cronici laudative, dar ceea ce simt după ce am citit-o de două este că poezia face parte din ființa Emiliei Țuțuianu și reprezintă acel balsam care îi alină durerile în nopțile de insomnii ori în momentele de tristețe și îi da puterea să meargă mai departe pe drumul pe care și l-a ales spre împlinirea unui destin ce nu este dat oricărui muritor. O văd cu ochii minții pe Emilia împlinindu-și veșnicirea la Mănăstirea Văratec, într-o căsuță ascunsă de verdeață și flori, odihnindu-se în poezie și în rugăciune.
Pentru toți acei pe care îi poartă în suflet poeta mărturisește: “Am rămas aceiași”: Cuvântul m-a îmbrăcat,/ Credința mi-a fost rezem,/ Iubirea mi-a fost casă,/ Bunătatea, darul meu,/ Pentru voi.”
Citită cu sufletul și înțelesă cu inima poezia acestul volum are profunzimea unei fântâni în care se oglindește ca un bănuț de argint, cerul.
———————–
Dorina Stoica
15 august 2017
