Cuvânt și iubire

În cadrul impresionantei unităţi de limbă, obicei şi credinţă, care caracterizează spaţial românesc şi cultură românească, fiecare dintre provinciile istorice româneşti şi-a păstrat un carcter distinct şi o anume speificitate. Nici nu putea să fie altiminteri, căci, după cum bine ştim, unitatea se arată în toată frumuseţea ei printr-o superb diversitate. O diversitate care îngăduie că în interiorul aceluiaşi model exprimările să fie libere creatoare şi asigurând şi frumuseţe şi libertate.
Această specificitate se cuvine cercetată din cel puţin câteva motive.
În primul rând, ea trebuie cercetată, căci doar în acest fel vom putea află datele, faptele istorice concrete care, în totalitatea lor, oferă imaginea complete a istoriei şi culturii româneşti. Dar, în plus de aceasta, specificitatea ne oferă răspunsuri nespus de interesante privind modul în care Românii din diferite locuri au răspuns la stări concrete cu care erau confruntaţi. Ne oferă răspuns despre chipul în care au răspuns Românii din diferitele provincii împrejurărilor şi greutăţilor imediate, din vecinatea lor şi în acest fel ne arată cum s-a perpetuat, s-a dezvoltat şi a supravieţuit modelul existenţial românesc în cursul milenarei lui treceri prin istorie. Dintr-o astfel de perspectivă studiul specificului cutărei provincii istorice româneşti încetează să mai fie strict cercetare şi documentare. Acest studiu devine şi cale de a oferi soluţii pentru viitor; dacă nu în detaliu, lucru imposibil de altfel, atunci pentru şi în înţelegere largă; certitudine de continuitate existenţială. Cazul Banatului este exemplar.
Banatul, la fel că fiecare dintre provinciile istorice româneşti, are un specific al sau, o identitate inconfundabilă, o personalitate tare. Detaliile acestei identităţi sunt foarte numeroase. Putem pomeni între ele bogăţia colosală a portului tradiţional bănăţean, frumuseţea unică a cântului popular bănăţean şi în general abundenţa folclorului bănățean. O bogăţie, diversitate şi frumuseţe care au făcut că acest orizont cultural să fie numit “barocul” folclorului românesc. La această se adaugă “limba” românească a locului, sub-dialectul bănăţean care este nespus de divers şi cu mare personalitate. Este demn de amintit că în spaţial românesc Ţară Almajului este zona românească având cea mai puternică identitate lingvistică.Toate aceste sunt detalii care,  fiecare, merită studiu aprofundat. În totaliatea lor ele se aşează însă sub un semn unic pe care îl consider definitoriu pentru Banat: spiritual de graniţă şi identitatea ortodoxă.
Fiind spaţiu românesc, Banatul s-a manifestat şi a rămas mereu, tenace, încăpăţânat, spaţiu ortodox. Dar acest orizont ortodox s-a manifestat în condiţii speciale, care au fost cele de graniţă.
Ortodoxia s-a aşezat peste o istorie al cărei început nici măcar nu îl putem bănui. Oameni ai locului au trăit pe teritoriul Banatului din zorile istoriei. Despre vârtejul devenirii mai apropiate ne vorbesc documente istorice din veacurile XII şi XIII.
În acea vreme Banatul, datorită aşezării sale, a fost cunoscut şi că “triplex confinium”, întretăierea hotarelor a trei state. Era o zona în care conflictele militare erau active sau mocneau necontenit. În aceste condiţii toţi stăpânitorii nu au avut altă opţiune decât să se folosească de oamenii locului pentru nevoile militare. Este de amintit că zona cunoscută drept “clisura” nu este altceva decât amintirea existenţei acolo a unei “kleisoura”, zona militarizată cu statut special la graniţa bizantină. Dar mai ales Regatul Ungar a trebuit să folosească pe localnici. Aşa s-au organizat districtele militare bănăţene. Zone privilegiate şi ai căror locuitori, ţărani-cavaleri, erau asimilaţi nobilimii. Aceşti ţărani-cavaleri au reprezentat o parte principal a forţelor anti-otomane utilizate, atunci când Banatul a devenit efectiv vârful de lance al luptei anti-otomane, sub legendarul Comite al Timişoarei, Filippo Şcolari (Pipo Şpan) şi apoi a lui Ioan Huniady (Iancu de Hunedoara). Aceste drepturi ale ţăranilor-cavaleri erau foarte mari şi că exemplu poate fi oferită împrejurarea că în 1432 cnezii din Almaj au refuzat să se supună Magistrului Teuton (ajuns Ban de Severin într-o încercare, de altfel eşuată, de a aşeza Ordinul Teuton în Banatul muntos) şi au cerut să se prezinte la judecată Regelui. Cnezii Almajeni au avut atunci câştig de cauză. Rosturile lor militare şi le-au păstrat ţăranii-cavaleri ai Banatului de munte până la trecerea sub administraţia otomană. Aceste rosturi erau remarcabile dacă ne gândim că în 1632 cnezii din Mehadia, Almaj şi Craină au fost forţă militară care a aşezat pe tronul Ţării Româneşti pe Matei Basarab. Cu siguranţă că în acea vreme s-a integrat în personalitatea Românilor bănăţeni conștința de oameni liberi cu drept de a purta arme. Este iarăşi semnificativ că în tot spaţial românesc doar Banatul nu a cunoscut iobăgia, doar Bănăţenii au fost mereu “domni şi stăpâni”.
Până în veacul al XVIII-lea Banatul a stat sub administraţia otomană. Acea perioada a fost interesantă şi ea ar merită studiată mai atent. Nu a fost o perioada de stagnare, căci în istorie nu există perioade de stagnare. Există perioade de dezvoltare aberantă dar asta este altă poveste. Dar acea perioadă nu a fost foarte semnificativă în istoria Banatului; economia a stagnat, numărul locuitorilor a scăzut. Cred că important a fost un factor secundar. Administraţia otomană nu era eficace, de fapt era haotică. În aceste condiţii comunităţile săteşti au fost nevoite să se gospodărească  “pe cont propriu” şi tot atunci s-au înmulţit cetele de rebeli şi asta explică şi frecvenţa numelui de “Harambaşă” (şef de ceaţă).
La fel de exemplară, dacă nu şi mai mult, a fost şi împrejurarea că aceiaşi cavaleri-ţărani şi-au păstrat cu îndărătnicie Ortodoxia. Acest lucru are specială importantă.
Ortodoxia bănăţeană a reprezentat şi încă mai reprezintă punctual cel mai dinspre vest al Ortodoxiei. Banatul este regiunea unde ortodoxia face contact cu Apusul European şi modul în care aceste două orizonturi de credinţă şi cultură s-au acomodat a avut importantă în trecut şi are importantă şi astăzi.
Românii bănăţeni nu au ales condiţia de frontier şi nu au adoptat spiritual de frontier în chip voit, nu a fost o opţiune, a fost un dat, o stare impusă care a trebuit şi trebuie confruntată. Acest spirit de frontier a însemnat nevoia de a confruntă adversari sau vecini, adesea mult mai puternici, şi nevoia de a află, într-un fel sau altul,un mod de convieţuire. Spiritul de frontier a însemnat şi necesitatea unei mai mari tolerante. Pentru a putea există, oamenii din zonele de frontieră şi mai ales de vecinătate culturală, trebuie să accepte diversitatea, faptul că acelaşi lucru poate fi numit în mai multe feluri. Această înţelepciune existenţială s-a consolidate în Banat în veacul al XVIII-lea.
S-a spus uneori că specificul Banatului s-ar fi alcătuit în veacul al XIX-lea şi că în Banat s-ar fi manifestat reflexe ale dezvoltării din zonele apusene ale Imperiului. Acest lucru nu este adevărat.
Veacul al XVIII-lea a fost pentru Banat decisiv şi atunci s-a cristalizat definitiv identitatea Românilor bănăţeni.
La începutul veacului al XVIII-lea Banatul a fost cuprins în hotarele Imperiului, mai mult din comoditate, numit “austriac”. Oricum la începutul acelui veac Imperiul nu se socotea nicicum “austriac” şi, să ne aducem aminte că primul Împărat al acelui veac, Carol al VI-lea, s-a luptat cu străşnicie să păstreze posesiunile apusene ale Imperiului şi încă mai vârtos Spania. Imperiul a devenit “austriac” din nevoie şi prin constrângere. Dar, energiile imperial stăvilite în apus au fost îndreptate spre Răsărit, eliberând de sub dominaţie otomană un vast teritoriu. A fost vremea eroică a lui Eugeniu de Savoia, ”vajnicul cavaler”. În aceste impejurari a ajuns Banatul să fie încorporate în Imperiu ca provincie militară.
Fiind provincie nou cucerită, sub regim militar şi având importantă strategic esenţială, Banatul s-a dezvoltat după cele mai avansate căi economice ale vremii. În Banat nu existau restricţii impuse de o condiţie pre-existenţă. Nu erau cutume feudale şi “baroniii” locale. În Banat nu există tristă moştenire a unui sistem feudal miop şi întârziat, de felul celui care a dăinuit, cu funeste consecinţe, în Ardeal. Adminstratorii Banatului, unii aleşi dintre cei mai apropiaţi generali şi aghiotanţi ai lui Eugeniu de Savoia şi suficient este să îl amintim pe primul guvernator, Claudius Florimund Conte Mercy d’Argeantau, au pus în aplicare planuri moderne: de asanare a mlaştinilor (faimoasa canalizare a Begăi a fost făcută de către cei mai buni ingineri olandezi, aceiaşi care făcuseră “polderele” olandeze), de organizare edilitară, satele bănăţene au fost recostruite după planuri clare cu intenţie urbană şi au impus un enorm program de colonizare. Că amploare colonizările din Banat au fost mai mari decât colonizările făcute,în aceiaşi perioada, de către Marea Britanie. În Banat au fost aduşi şi colonizaţi, în două valuri masive, nu numai colonişti germani, ci şi francezi, mai ales din Alsacia şi Lorena, dar şi Spanioli, rămaşi credincioşi Casei de Habsburg, satul Becicherec nu era altă decât “Neue Barcelon”. (Între cele două valuri de colonizare există o diferenţa semnificativă. Primii colonişti au fost “voluntari”, al doilea val erau oameni siliţi să se aşeze, între ei mulţi condamnaţi la închisoare). Fără îndoială că Românii, populaţia majoritară, au avut de suferit şi au trebuit să se adapteze. Sentimentele pentru imperiile care se confruntau ei şi le-au exprimat întro cântare, ”ţine Doamne tot aşa/nici cu turcu, nici cu neamţu”. În partea de răsărit a Banatului a fost organizată  “graniţa militară” şi ţăranii îşi recăpătau, într-o altă formă, starea de ţărani-cavaleri. Organizarea graniţei s-a făcut cu forţă şi a întâmpinat o rezistenţă anevoie înfrântă. Dar existenţa “graniţei” a îngăduit Românilor să îşi păstreze limba şi credinţă, starea de oameni liberi şi le-alargit orizontul existenţial. Duşi, cu obligaţii militare, dintr-o parte în altă a Imperiului, în mod necesar ei au învăţat că lumea este felurită şi că lucrurile pot fi făcute în chipuri multiple. În aceiaşi vreme s-a dezvoltat şi industria Banatului, marile centre de la Reşiţa şi Ferdinand (Oţelul Roşu), mineritul, industria mătăsii, etc. Aşa s-a alcătuit un “proletariat” bănăţean şi este interesant că la Reşiţa a fost prima greva muncitorească de pe teritoriul românesc. În veacul al XVIII-lea Banatul a fost regiunea Imperiului unde s-au aplicat cele mai avansate planuri. Pentru localnici nu a fost de loc uşor. Dar Românii s-au adaptat şi au dovedit că pot trece prin furtuni istorice, inclusiv cea a revoluţiei industrial.
Să nu uităm ce aceea a fost vremea lui Carol al VI-lea, a Mariei Theresa şi a lui Iosif al II-lea. O perioada care este marcată simbolic, la începutul şi sfârşitul ei, de două personalităţi extraordinare şi ciudate în acelaşi timp: Eugeniu de Savoia şi Wolfgang Amadeus Mozart. Altcum zis, în veacul al XVIII-lea Banatul s-a aflat pe “muchia tăioasă” a progresului central europen. În acea vreme s-a cristalizat deplin “specificul” Banatului şi al Bănăţenilor. Un specific care înseamnă respect pentru muncă, pentru familie, Neam şi Credinţă Ortodoxă, toleranţă pentru diversitatea etnică, refuz pentru extremism miop. Banatul şi Bănăţenii sunt cel mai puţin “provinciali” dintre Români că mentalitate şi cei mai încăpăţânaţi în “tradiţionalism” local. Cu acest specific Banatul şi Bănăţenii au trecut cu bine prin încercările veacurilor XIX şi XX. Încorporarea Banatului în Ungaria (la finele veacului XIX) nu a putut afecta trăsăturile esenţiale. De fapt în veacul XIX mică burghezie românească, în oraşe şi sate, s-a dezvoltat masiv şi Românii erau de departe cel mai important element economic al provinciei, proporţional cu numărul lor majoritar. Pe plan politic în Banat s-au ales toţi deputaţii Partidului Naţional Român trimişi în Parlamentul de la Budapesta. (O interesantă povestire,despre această vreme, o am de la “Taică” meu, Colonelul K.u.K, Romulus Boldea. Îmi povestea că la începutul veacului XX un politician Ungur a făcut o mare campanie electoral în zona Caransebeş în nădejdea de a fi ales. El a organizat întruniri, a făcut promisiuni, a dat mari banchete. În final tot candidatul Român s-a ales. Politicianul Ungur şi-a exprimat părerea în acest fel (şi încerc să ortografiez cât mai aproape): ”Romunul este omu dreakului; muncat bine, beut bine şi nu votat.”)
După unirea cu România şi după dureroasă sfârtecare a Banatului (aşa zisul “Banat sârbesc”) statutul economic fruntaş a fost păstrat. Industria Banatului a rămas cea mai avansată şi eficace din România şi agricultură asemenea. Agricultura din anume zone ale Banatului, mai ales cea germană, ”şvăbească”, era la fel de avansată şi uneori mai mult că cea din Germania.
Vremea comunismului a fost dureroasă şi a avut urmări similare cu cele de pe tot spaţial românesc. Nu este locul pentru detalii dar urmările, deşi în majoritate negative, nu au fost strict negative. Şi în acest context este de reţinut că Banatul a avut cea mai puternică rezistenţă armata anti comunistă de pe tot teritoriul românesc. Că urmări negative de lungă durata menţionez dispariţia tragică a minorităţii germane şi influxul exagerat de “vinituri” (moldoveni, olteni). Este de nădăjduit că în timp aceştia se vor integra în normele bănăţene. Predicţii despre viitor sunt riscante.
Momentul istoric post-comunist este încă tulbure şi confuz. De fapt întreagă planetă este în căutarea unui nou echilibru. Dar este credinţă mea fermă că dacă Banatul va rămâne credincios specificului sau, viitorul poate fi întâmpinat fără frică.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

10 august 2017