Miron Manega: Cui îi e frică de UZPR ?
Mă tot întreb cum a fost posibil, într-un moment relaxat din viaţa Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România – poate cel mai relaxat de la înfiinţare încoace – , brusc, intempestiv, fără logică aproape, să izbucnească un scandal pe care niciun om cu mintea normală nu l-ar fi prevăzut. Ziariştii din întreaga breaslă, tineri şi mai puţin tineri, îşi găsiseră, în sfârşit, un reazem moral, un centru de reprezentare şi protecţie profesională.
Sintetic şi cam preţios spus, ceea ce reprezintă o ţară pentru un cetăţean, reprezintă o uniune profesională pentru cei care fac parte din ea… Mă tot întreb şi încep să-mi dau şi răspunsuri. Timid, deocamdată, şi mai mult intuitiv, dar faptele se derulează vertiginos într-o singură direcţie şi spre o singură explicaţie, pe care timpul o va confirma sau nu. Sper să nu…
Concluzia la care aproape că am ajuns este următoarea: nu Doru Dinu Glăvan ca persoană este problema (para)militarilor care au comis puciul, ci UZPR. În ultimii ani, o mare parte a presei s-a polarizat în jurul acestei structuri de breaslă, care „risca” să devină o forţă organizată. Iar o forţă mediatică bine organizată, la nivel naţional, e ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit structurile puterii şi duşmanii naţiunii, de oriunde ar fi ei. La această coagulare a forţelor media s-a adăugat şi alegerea simbolică a lui Mihai Eminescu, de către UZPR, drept model tutelar şi de conştiinţă al ziaristului român.
Or, se ştie, Mihai Eminescu e simbolul românismului absolut, pe când trendul impus de sus în jos (sau de afară spre înăuntru), e globalismul. Ce să caute un asemenea simbol centripet al conştiinţei identitare într-o lume centrifugă? Şi, mai ales, ce să caute un asemenea simbol într-o breaslă a formatorilor de opinie? Dacă le vin idei?
În concluzie, s-a declarat „stare de urgenţă” şi s-a dat „ordinul de zi pe unitate”: dezbinare generală! Tactica de luptă: circul. Şi, vorba unui fost şef CIA, dacă te pricepi să manipulezi atenţia oamenilor şi pui în stânga lor un spectacol de circ, nu vor observa portavionul din dreapta. În cazul de faţă, circul din stânga este scandalul artificial dintre puciştii membri ai Consiliului director şi preşedintele UZPR, iar portavionul din dreapta este artileria îndreptată împotriva Uniunii Ziariştilor Profesionişti. Care trebuie spulberată, atomizată, înjumătăţită, orice, numai să stea în banca ei, nu să tulbure apele Parlamentului cu numele lui Eminescu şi ziua de 28 iunie – Ziua Ziaristului Român. Păi Uniunea asta chiar nu pricepe că NU E VOIE?
Şi s-a trecut la represalii. Aşa-zisa şedinţă a Consiliului director din 19 iulie a fost un exemplu de execuţie cominternistă în numele „conducerii colective”, pe baza principiului „pleacă tu, să venim noi”. Şi Doru Dinu Glăvan, pentru ca toate acestea să nu devină publice, până la clarificarea lor internă, pe baza statutului şi a legii, chiar a acceptat să-şi delege temporar o parte a atribuţiilor de preşedinte.
Numai că spiritul de haită i-a dat de gol pe „cei trei şi jumătate”, adică Fulea, Petrescu, Frangulea şi „ jumătate” din Adi Cristi (voi explica mai încolo cum e cu „jumătatea”). Pe 20 iulie, în timp ce Doru Dinu Glăvan era la sediu, pregătindu-se să le lase paramilitarilor situaţia în regulă, pentru a nu crea disfuncţionalităţi, a primit de la unul dintre colonei un ultimatum stupefiant, din care îmi permit, fără acordul lui Doru Dinu Glăvan, să public un fragment. O fac pentru că pudoarea şi discreţia preşedintelui sunt total neproductive în acest moment, ba chiar dăunătoare. Şi pentru că nu mai este posibilă clarificarea internă a acestui aspect, până la Adunarea Generală extraordinară, şi este nedrept ca asupra preşedintelui să planeze, în toată această perioadă, vreo umbră de îndoială, pentru cei care nu cunosc caracterul şi calitatea celorlalţi…
Ultimatumul colonelului era scris cu o ademenitoare culoare mov (orice femeie care se respectă trebuie să poarte puţin mov, nu?) şi, pe alocuri, cu roşu. Evident, scrisoarea nu era nici parfumată, nici ştampilată, căci a fost transmisă prin mail, iar ştampila UZPR nu fusese încă sustrasă… Iată fragmentul:
„…În acest scop, vă rog respectuos să fiţi în măsură ca să predaţi:
1. Cheile de la intrarea în sediu, de la toate încăperile – inclusiv de la actualul birou al Dumneavoastră, care va deveni sala Consiliului Director al UZPR -, de la toate dulapurile, fişetele şi birourile aferente.
2.Ştampila UZPR, sigiliul Uniunii, aparatul pentru timbru sec şi ştampila cu viza UZPR, pentru legitimaţii.
3.Telefoanele de serviciu, sim-urile, cele şapte telefoane primite de la Orange, ca bonus, împreună cu toate contractele de telefonie mobilă.
4.Laptopul preluat de la predecesorul Dumneavoastră, care va fi pus la dispoziţia personalului administrativ din sediul Uniunii, conform deciziei Secretarului General al UZPR.
5.Tableta.
6. Două carduri cu memorie Sony, în care se află arhiva UZPR.
7. Lista completă, cu adeverinţele pentru indemnizaţii.
8. Dosarul administrativ, în original.
9. Evidenţa electronică pe care o are preşedintele UZPR.
10. Alte bunuri fixe şi mobile, din biroul momentan personal şi din afara acestuia.
11.Inventarul obiectelor din biroul momentan al preşedintelui UZPR.
12.Extras de cont bancar.
Concomitent, contăm pe înţelepciunea Dumneavoastră, pentru ca Secretarul General al UZPR să obţină a doua semnătură la bancă.
Credem că veţi acţiona rapid şi concret pentru preluarea, de către Secretarul General al Uniunii, a website-ului UZPR, în cursul săptămânii viitoare, până joi, 27 iulie 2017, ora 13.00.
Operaţiunea de predare-primire se va încheia, cel mai târziu, pe 21 iulie 2017, la ora 13.00.
În numele colegilor din Consiliul Director vă mulţumesc frumos pentru lucrurile bune făcute pe timpul mandatului Dumneavoastră şi vă doresc multă sănătate şi viaţă frumoasă, alături de cei dragi.
Conform principiului conducerii colective, acest mesaj a fost transmis, concomitent, şi Domnului Vicepreşedinte Adi Cristi şi Domnului Secretar General Adrian Fulea…”.
În faţa unei asemenea insolenţe strigătoare la cer, nu cred că există pe lumea asta un om, pentru care demnitatea mai înseamnă ceva, care să accepte umilinţa. Căci el (ei) nu voia(u) numai atribuţiile preşedintelui, ci şi cheile de la intrarea în sediu, ştampila UZPR, sigiliul Uniunii, aparatul pentru timbru sec şi ştampila cu viza UZPR, pentru legitimaţii, telefoanele de serviciu, sim-urile, laptopul, tableta, cardurile de memorie, inventarul obiectelor din biroul MOMENTAN (s.n.) al preşedintelui UZPR, alte bunuri fixe şi mobile, din biroul MOMENTAN (s.n.) personal etc., etc. Mai lipseau, de pe listă, centura, şireturile, obiectele ascuţite sau tăioase, tot ce trebuie să predai înainte de a intra la arest sau la închisoare…
Epistola se încheie, ipocrit şi cinic, cu „vă mulţumesc frumos pentru lucrurile bune făcute pe timpul mandatului Dumneavoastră şi vă doresc multă sănătate şi viaţă frumoasă, alături de cei dragi”. Adică „Hai, cară-te mai repede!”. Fraza este însă şi un autodenunţ involutar, în care se exprimă explicit intenţia de fapt a demersului: debarcarea lui Doru Dinu Glăvan şi preluarea puterii. Nici vorbă de rezolvarea unor disfuncţionalităţi interne. Adică exact ceea ce am denunţat eu în cadrul Consiliului şi, ulterior, public.
În legătură cu cei „trei şi jumătate” (parafrază ad-hoc a lui „doi şi-un sfert”), „jumătatea” reprezintă jocul la două capete al vicepreşetintelui Adi Cristi. După ce a condus impecabil şedinţa, atrăgându-le atenţia celorlalţi că nu cunosc statutul, că dosarele incriminate sunt în regulă etc., la sfârşit, i-a pus lui Doru Dinu Glăvan următoarea întrebare-capcană: „Tu ce sancţiune ţi-ai da pentru greşelile pe care le-ai făcut?”. Iar preşedintele, încă încrezător în rezolvarea pe cale paşnică a neînţelegerilor, a răspuns: „Îmi deleg temporar o parte din competenţe Consiliului director, unuia dintre preşedinţi”. Adi Cristi a zis că el nu poate să se implice, fiind din Iaşi, şi aşa a ajuns colonelul Ion Petrescu vioara primă. O vioară stridentă şi dezacordată…
A urmat ultimatumul pe care l-am prezentat, dar lucrurile nu s-au oprit aici. Puciştii au ocupat site-ul organizaţiei, schimbând în server parola de acces şi deschizând trei usere noi, pentru „ai lor”. Doru Dinu Glăvan, fiind în drept, le-a blocat, la rândul lui, domeniul uzp.org.ro şi a deschis o formă provizorie de comunicare, pentru a se putea adresa, totuşi, oficial, membrilor organizaţiei. Conţinutul site-ului a rămas însă la ceilalţi, căci proprietarul serverului este o relaţie a unuia dintre colonei. Rapid, aceştia au cumpărat un alt domeniu şi au „turnat” în el tot conţinutul paginii web al UZPR… Război asimetric în toată regula!
Între timp, prinzând un moment în care preşedintele UZPR tocmai ieşise din sediu, colonelul STS Adrian Fulea s-a dus la secretariatul Uniunii şi, somându-l / ameninţându-l / intimidându-l pe secretar, i-a luat ştampila UZPR. Cu care, evident, se pot produce documente false, fie incriminante pentru Doru Dinu Glăvan, fie atenuante pentru membrii „juntei”. Vă daţi seama unde s-a ajuns, în numele „conducerii colective”? Nu e nicio „conducere colectivă”, e viol în grup, cu uşile închise. Miza este mult mai mare decât simpla debarcare a lui Doru Dinu Glăvan. El este doar un obstacol – ce-i drept, neaşteptat de rezistent – al unui „proiect” de atomizare a UZPR. Şi, se pare că, la sfârşit, „misionarii” vor putea raporta regulamentar: misiune îndeplinită.
Chiar dacă Doru Dinu Glăvan nu va fi dat jos, o perioadă destul de lungă Uniunea va fi ocupată cu reparaţiile şi recuperarea daunelor. În primul rând cu recăpătarea prestigiului mânjit cu dejecţii. Deci, o va lua cumva de la capăt, amânând sau încetinind proiectele în derulare. Între timp, Uniunea a început să se dividă, fie din oportunismul unora, fie din laşitatea altora, fie din necunoaştere, fie din răzbunare. Până la Adunarea Generală Extraordinară vor fi deja două tabere.
P.S. Am o nedumerire şi o aşteptare din partea ziariştilor militari, membri ai UZPR, alţii decât membrii „juntei”. Aştept un punct de vedere deschis şi ferm faţă de această situaţie fără precedent. Eu, de exemplu, cred că militarii care au comis puciul reprezintă petele de unsoare de pe uniforma militară, dar s-ar putea să greşesc. Aştept ca ziariştii militari să ia atitudine faţă de confraţii lor pe care eu îi consider „pucişti” şi, eventual, să mă corecteze pe mine, dacă e cazul. Conform codului de onoare şi demnitate militară, de care face atâta caz colegul lor, colonelul Ion Petrescu.
————————–
Miron MANEGA
Bucureşti, august 2017
