Titina Nica Ţene: Poezii de sezon
ANOTIMPURILE
Acum, mai spre bătrâneţe,
mi-am propus, de ceva timp,
să iubesc şi să observ
fiecare anotimp.
Să fug de căldura VERII
în pădurea cu răcoare
iar în zilele senine
să mă răcoresc în mare…
TOAMNA să nu mă-ntristez
nici cînd cerul e de smoală
să mă bucur că aud
glasuri de copii la şcoală.
Despre IARNĂ ce să spun
sunt atâtea sărbători
că precis îmi va părea
că ninge din cer cu flori.
Deşi toate-s ale Tale
existente pe pământ
fie iarnă, fie vară,
fie ploaie, fie vânt,
Dar.. cînd vine PRIMĂVARA
şi-n jur totul e divin
să nu o iubesc mai mult
nu pot, Doamne, să m-abţin!
A PLECAT MĂICUŢA…
A plecat măicuţa casa e pustie
poarta e legată cu un lanţ de fier
în grădină-s singuri butucii de vie
cumpăna fîntînii scîrţîie de ger.
Nu-i mai umblă paşii prin ogradă
nu mai strînge neaua cu lopata
nu mai iese-n prag ca să ne vadă
pe pridvor s-a stins, demult, muşcata..
Trist, Grivei, rămas lăngă căsuţă
c-a murit stăpîna lui cea bună
nu mai umblă noaptea pe uliţă
latră, lung, sfîşietor, la Lună.
Şi cum stau, aşa, privind grădina
şi ograda care-i proaspăt ninsă
mama iese-n prag, face cu mîna
şi-n pridvor muşcata e aprinsă.
CÂTE TOAMNE?
Este toamnă peste ţară,
prin păduri şi-n câmp e vaier,
câte toamne oi fi tors
din al vieţii mele caier?
Câte toamne o să mai am
pe această lume tristă,
astăzi, când, iar mi-a venit,
să-mi vărs lacrima-n batistă?
M-am privit într-o oglindă
să-mi aduc de mine aminte
şi când m-am văzut în ea
am rămas fără cuvinte…
M-am rugat acum de toamnă,
toamnă ea şi toamnă eu
şi ne-am pus toată speranţa,
în credinţa-n Dumnezeu…
CASE FRUMOASE ŞI TRISTE…
Case frumoase şi triste,
pe dealuri împrăştiate,
nimeni nu vă locuieşte,
sunteţi case-nsingurate…
Pe dealuri împrăştiate,
case frumoase şi triste,
mai că-mi vine, când vă văd,
să-mi vărs lacrima-n batiste…
In voi nu e sărbătoare,
nu vă vin colindători,
căci, cei ce v-au construit,
sunt plecaţi în alte ţări…
Puteau găsi bucurii,
chiar aici, la ei acasă,
cum că ar sta cu toţi cei dragi,
adunaţi la aceeaşi masă…
Cum că ar asculta cucul,
în pădurea înverzită,
admirând pe sub copaci,
vioreaua înflorită…
Căci averea pe pământ,
nu are nicio valoare,
omul se duce sărac,
dincolo, atunci când moare..
Nu mai chinuiţi copiii,
care plâng rămaşi în ţară!
Niciodată nu uitaţi:
Ei sunt singura Comoară…
ZĂDĂRNICIE
In casa aceasta a locuit un om,
avea în grădină flori și roșii
si dmineața îl trezeau cocoșii,
iar fructele le lua direct din pom!
Mai avea-n grădină și un gutui,
le admiram și iarna când treceam,
cum stăteau înșiruite-n geam,
galbene cu puful ca de pui…
Acolo, lăngă casă, avea o vie,
cu struguri albi și tămâioși,
cum nu se poate mai gustoși,
iar viața îi părea o veșnicie…
Prin curte îi zburdau nepoții,
din prispă îi privea cu bucurie,
în jur era tot veselie,
dar, anii au fugit ca …hoții.
Acum n-ai ce să mai admiri,
omul a plecat, de mult, spre stele,
lăsând aicea toate cele
și un crâmpei de amintiri,
care… vor dispărea și ele…
CHEIA BĂTRÂNEI
Stă bătrâna gârbovită
pe o bancă sub un tei,
toate tristeţile lumii
sunt ascunse-n ochii ei.
Se gândeşte neîncetat
la căsuţa ei umilă
ce i-au vândut-o copiii
ca să-şi construiască vilă.
Dar în vilă n-are loc,
i-au făcut lângă grădină
cămăruţă cu un geam
să privească spre lumină.
Căci copii-s ocupaţi
se plimbă în jos şi-n sus.
Merg chiar la Biserică
Să-L slăvească pe Iisus.
“Fii, măicuţă mulţumită
să ne-ajuţi pe fiecare!
Cine astăzi ţi-ar mai da
farfuria cu mâncare?
Că dacă ai îmbătrânit
nu este a noastră vina,
vila se-ntreţine greu
vrem să schimbăm şi maşina.!”
În clipele de răgaz
ascunzând o cheie-n mână,
se îndreaptă către casa
unde a fost, cândva, stăpână.
Numai cheia i-a rămas
că în rest toate sunt duse,
casă, tinereţe, soţ,
sunt durerile-i nespuse.
Lung priveşte printre gard
şi îşi vede viaţa toată,
simţind cum din ce în ce
de puteri este lăsată.
Însă, într-o dimineaţă,
au găsit lângă grădină,
moartă, pe bătrâna mamă,
tot strângând o cheie-n mână.
————————–
Titina NICA ŢENE
Cluj-Napoca
1 august 2017
