Ștefan Doru Dăncuș: Versuri
Adresa trupului meu
Adresa la care eu stau
O caut ca-n ziua dintâi
Sunt unii ce sigur o au
Eu am doar poteci – căpătâi
O, Doamne, mai dă-mi nişte paşi
S-ajung o adresă a mea
Iar paşii în urmă rămaşi
Să-i fac încă-o dată aş vrea
Adu-mi următorul în faţă
Să-l calc dinainte-napoi
Iar când mă trezesc dimineaţă
Distruge-mi adresa cu ploi
Ia harta arterelor mele
Ia harta straniei poteci
Cu firele ierbii acele
Cunună-mi fiinţa când pleci
Mă-ndrept către firul de iarbă
M-aşteaptă – acela mi-e drag
În gol omenirea să fiarbă
Un pas mai lipseşte şi-l fac
Acum, domnii mei, am adresă
Sunt firul de iarbă distrus
Pe care – se spune în presă
A pus talpa goală Iisus.
A doua stea
Nu mai rămâne-n lume decât steaua
Care vă poate duce către Rai
Imperii de cenuşă care ard
Şi lacrimile mamelor ce cad
Orbiţi de strălucirea stelei bune
Ca nişte felinare fără gaz
Mai pâlpâiţi pe la răscruci de lume
Între un viitor incert şi azi
Păşiţi pe solul ars al minţii voastre
Şi nu-nţelegeţi când aţi fost trădaţi
Căci nu-ndrăzniţi să mergeţi după steaua
Care vă cheamă iarăşi s-o urmaţi
Nu ştiţi – ca magii Răsăritului
Cu darul sufletului să plecaţi
Spre ieslea caldă-a începutului
Şi-n taina unei nopţi să vă rugaţi
Iar steaua se tot duce, se tot duce
N-o vede nimeni dintr-o lume mare
Şi înălţaţi din nou încă o cruce
Pentru a doua şansă de salvare.
La gura Ieudului
Noi cei străini ce n-avem loc la masă
Ajuns-am iară-n Ieud întristați
S-o înturnat șî Dumnezău acasă
Da’ oaminii de mult erau plecați
Eu, unu’ dintre ei, stătem la cruce
De drumuri. Ca să mărg în sat stătem.
Am vrut să plec da’ nu mă putem duce
Ș-atunci am înțăles că-i un blestem
Șî mi-am luat de-a umăr cé valiză
Șî am pășât în Ieud, înapoi
Șî unu’ m-o-ntrebat dacă am viză
Că Ieudu’ nici nu mai ști’ de noi
Ăia plecați în alte părți de țară
Ăia mai „domni” ce stăm la București
De-aceea e privirea mea amară:
Că știm cine suntem. Da’ cine ești
Nu știe decât cel ce stă de veghe
În stația de-autobuz mereu:
Stafia asta căutând pereche
Semnând o viză câtă Dumnezău
Da’ tăt m-am dus pă drumu’ câtă casă
Zdrobindu-mi amintirile sub pași
Șî brusc mi-am amintit de-o sară arsă
În falsul joc al „domnilor” rămași
Șî ajungând obsesiile-n stradă
Știind că moartea mé îi lucru scump
M-am pus pă laița plină de zăpadă
Crezând că îl înviu pă domnu’ Bumb
Ș-apoi înțălegând că pré târziu’
O pus ștampilă pă plecarea mé
I-am spus lui Dumnezeu să-și lase Fiu’
Să facă iar „acasă”. De-a puté.
Domnii sunt plecaţi
Lacrimile-mi curg şiroaie
Peste ce-i în mine sfânt
Umerii mi se îndoaie
De la viaţă la mormânt
Ploaie cade sau arşiţă
Bat la uşi dar nu deschid
Oamenii cuprinşi de frica
Celui mult prea istovit.
Se ascund dar zidu-i rece
Între ziduri tremură
Au uitat să-i facă cruce
Celui ce iertare dă
Şi perdele-au pus pe geamuri
Ca şi cum acasă nu-s
Strâng la piept hârtii ciudate
Şi rămâne-n drum Iisus.
Cântec final
Visam să scriu o carte despre mama
Şi aşteptam să cresc odată nare
Şi-acum că-s mare – iată – îmi dau seama
Că alfabetu-i plin de semafoare
Şi toate, toate sunt pe roşu, Doamne!
Buldozere-mi pândesc orice mişcare
Nu-i nimeni pe alt drum să mă îndemne –
Zadarnic am trăit să mă fac mare
Ori încotro încerc să fug de arme
Oriunde-ncerc să scriu o carte sfântă
Apare-un „om de bine” ce nu doarme
Un zbir cu epoleţi ce stă la pândă
Visam să scriu o carte despre mama
Dar mi-au ucis cuvintele din Cer
Călăii puşi să-mi adâncească drama
Şi prietenii care doresc să pier
Visam să scriu o carte despre mama
Acum şi pentru mine e târziu
Târziu să mă întreb dacă-şi dă seama
Că m-a născut dar nu mai are fiu
El s-a pierdut prin galerii de mină
Robit de ochii altei omeniri
Poate a fost ucis. Poate-i de vină
Pe lemnul unei alte răstigniri
Datorie
Pentru ultima femeie din viaţa aceasta
Ai vreme preţ de-o bere
Să fugi la tine-acasă
Şi să gândeşti. Tăcere
În capul meu se lasă
N-ai când să fugi de mine
Că umbra mea te-ajunge
Că Dumnezeu aşteaptă
Cu noi să se conjuge
N-ai cum pleca, n-am cum pleca
Şi uite iară luna
Cum vine pentru-altcineva –
Ne macină întruna
Momentul ca un glas târziu
Ca Dumnezeu când vine.
El răstigneşte câte-un Fiu
Şi s-a oprit la mine
Mi-e sufletul o vrabie
Şi poticnit mi-e graiul
Mi-e inima o sabie
Ce taie-n două Raiul
Acestui paşnic Dumnezeu
Ce-n inimă îmi zace
I-aş dărui tot capul meu
Dar e timid. Şi tace.
Aşa devin o vrabie
Şi poticnit mi-e graiul
Mi-e inima o sabie
Ce taie-n două Raiul
———————————-
Ștefan Doru Dăncuș
Târgoviște
4 august, 2017
LA MULȚI ANI, ȘTEFAN DORU DĂNCUȘ
FIȚI FERICIȚI!
*
Nota mea:
Prietenii sunt rari. Când îi simți aproape, nu-i mai lăsa să plece. Dăruiește-le iubire și lumină! Ține-i de mână când sunt triști! Și de ziua lor, fă-ți timp pentru ei.
La Mulți și Buni Ani, Ștefan Doru Dăncuș!
Mariana Gurza
