Elisabeta Iosif: Icoanele toamnei (poeme)
ICOANE
Heliotropul se roteşte după astrul palid revărsat
Peste trupul Toamnei. În festinul ei ameţitor
Soarele agonizează prin tămâia boabelor rubinii
Clătinându-se apoi printre gutui cu parfum exotic.
Hesperidele îl aşteaptă pe Herakles. În Grădina cu mere
De aur doar să întinzi mâna. Heruvimii din Hyperboreea
Visurilor pun icoane anotimpului. Să nu i se alunge
Norocul prins în curcubeul oglinzii. Să se fixeze în Oracol.
TÂRZIU, ÎN TOAMNĂ
Te caut în toamna aurie, răsfoind-o prea
Târziu. Când pomi-s orfani, dezbrăcaţi de vise
Verzi, ca turcoazul din ochii tăi. Agonizând,
Precum fluturii ei galbeni, zburând peste mine,
Bănuţi de aramă, acoperindu-ţi glezna
Ce ţi-a sărutat-o marea. Ştii!… Ştii, numai eu o aud,
În ghiocul adolescenţei mele târzii, când ascult
Murmurul iubirii din armonia unei veri, secătuite
Şi acoperită cu frunze, ca şi chipul său…
S-a micşorat ora de verde străpunsă
Te-aştept. Încă, apusul violet sticleşte anotimpul
Care se-agaţă în pomii încremeniţi, de-atâta aur.
Iubirea îmi surâde ca un poem neterminat.
E târziu… în toamnă. Şi-am rămas
Pribeagul rătăcit printre şoaptele tale.
TOAMNĂ ÎN VENEŢIA
Îmi aduc aminte de mine
De atunci, când dădeam întâietate
Pianului, alunecând solfegii
Până la rumenirea zorilor…
Mi-aduc aminte de tine
Alungându-mi gluma ce ucide
Muzica sfredelitoare a gândului
De flaut. Gând cu gând de vis…
De vis şi vioară cu vioară, poem
De pianină lângă poemul
Icoanei din Catedrala Veneţiei…
Mi-aduc aminte de noi, de tot
Ce n-am făcut! Mă înconjoară
Spaima de dorul care arde timpii
De lacrimi. Mi-am injectat iubirea de
Flacără din noi. Apusă la Palatul Dogilor.
Stinsă de harpă în Piaţa San Marco.
Sorbeam şampania toamnei veneţiene
Privind lampa cerului spre care cocorii
Se înălţau în chip sinucigaş…
IUBIRI ÎN BALCIC
Înveleşte-mă iubite, acum, când vuieşte
Doar toamna desculţă! Când pădurea iubeşte,
Mai gândeşte în culori visătoare, mărunte
Iubeşte-mă-n ploaie pe frunze cărunte,
Când Dumnezeu pictează prin raza aurie…
Şi-n noiembrie printre copacii goi şi-n rouă pustie…
Departe-i lumina de Balcic, ce renaşte prin frunze!
Iubeşte-mă acum, când pădurea e ninsă
De vise-mpletite în vânt de lumina prelinsă
Şi poţi să-mi aduni viori pân’ la bolta-nstelată
Cuprinde-mă-n iubire, pe-o strună din lumina perlată!
VIORI DE OCTOMBRIE
Se-mpodobeşte octombrie cu giuvaere
Aprinse-n curcubeie. Ne-nveleşte cu frunze
În toamna desculţă… Când arborii-s năluci,
Şi gândesc în culori visătoare, cărunte
Iar luna înfloreşte a toamnă târzie…
Iubeşte-mă acum, în octombrie,
Când Dumnezeu pictează în roua aurie…
În noiembrie, copacii rămân goi şi singuri.
Ce departe-i lumina, care trimite alte frunze!
Iubeşte-mă acum, când pădurea se transformă
În viori şi în vise cu plete în vânt de lumină
Şi poţi să-mi ridici o liră pân’ la bolta-nstelată
Cântând a iubire în tăcerea verbului ”a fi”…
GLASUL DELTEI
Mai găsesc lacul cu vise, tăcut, înmiresmat
De ierburi de leac? Doar anotimpul l-am înrămat
În iubirea mută. Delta-i sub aripa-i strânsă
Şi-n răsărit fecund. Curge prin ea salcia plânsă….
Eu sunt poetul, culegător al stelelor ,
Când loveşte şi-n lună, şirul lung al cocorilor,
În prag de toamnă. Deltei îi tresare copilăria
Iar Dunărea în somn îşi mai caută armonia…
Sunetul zilei înlănţuie pelicanii – tâlharii nopţii
Prin logodna cu marea. În vioara toamnei – zarul sorţii,
N-aude glasul Deltei – strigăt în jarul verii:
– Să nu uitaţi iubirea şi să-mi primiţi cocorii!
MIROSUL TOAMNEI
Din vârful dealului
Apusul arde-n flăcări
Nori de păsări.
De sub cărbunii aprinşi
Amurgul suflă aripi-frunze –
Culori în transhumanţă…
Agonizând, pâlpâie vara,
Respiră aurul gutuilor,
Îngreunând povara
Iubirilor spre Paradis.
Cad peste auriul frunzelor
Culori de un roşu nepermis
De ultima speranţă…
Numai…numai crizantema
Este sub domnia faldurilor
Arămii! Miroase a toamnă…
AGONISEALA MĂRII
Se stinge iar apusul printre comori marine
Valul căzut în toamnă se-neacă în destine
Pe plajă. Captura-i deasă o răspândeşte lung
Pe mal. Peste umărul serii priveşte des, prelung…
În sunetul de scoici portocalii, agoniseala mării
Duce dorul de lună plină, ascunsă-n ochiul zării,
După soare-apune, iarăşi căzând în super-lună,
Doar pescăruşul singur le sune: noapte bună!
Rotind peste cochilii şi melci cu gust de vară…
A câta oară-i toamnă?! Doamne, a câta oară!
CU GUST DE MĂR
Luna aprinde în noapte
Un vârf de condei,
Rest astral pe podul cerului
Gust de fruct tomnatic
Din grădina gândului meu,
Alb, ca bujorul.
Doar merii explodează în roşu,
Visând la florile roze ale începutului.
Mai ninge cu fiori de măr în univers
Cât timp muşcăm din mărul lui Adam.
COCOŞII
Mi-a trimis Mercur în dar
Doi cocoşi. Dar în zadar
Se rotesc. Ei, au nobleţe?!
…Sunt cu minte…
De cocoşi.
Agresivi, ca mai-nainte…
Rubiconzii lui Botero,
Familiştii
Lui Chagall
Sunt sexiştii –
Picasso. Festivişti,
Dar onorabili. Talentaţi,
Cu mult aplomb,
La pictori … specializaţi…
Ce mă fac cu-aşa modele?
Cu un stil
Ca în rondele!
Personajele de ”clasă”,
Mă iubesc. Nu-i de mirare?!
Mă-nconjoară, cu ardoare!
Metafore în lut a la Hurezi
La pas de toamnă, să le vezi!
OVIDIU
Am uitat să-ţi spun, că te-am iubit
Deşi te-am înşelat cu Ariadna, cu Didona
Şi cu Medeea, iubita lui Horaţiu, din alt timp…
Era toamnă. A! Am mai uitat ceva să-ţi spun:
Eu…eu sunt OVIDIU! Din altă viaţă…Mă ştii?
Poetul trimis la marginea Imperiului…
La Pontus Euxinus. Un exilat printre sciţi
Acum 2000 de ani! Poetul roman al iubirilor
Prins între o seducţie, pe o coardă de vioară
Şi… reverberaţia unui surâs adolescentin
De violoncel. Mă crezi?! Sunt eu, ”Poetul Iubirii”!
Şi am venit acum, pe scena de pe malul Mării,
La celebrarea Anilor mei, petrecuţi în Paradis
De…de vreo două milenii…Şi să nu uit:
Acum, m-am ascuns în Statuia mea din Tomisul străvechi
Şi… mă voi da jos de pe soclu! Da! Da!
Mă veţi vedea actor printre personajele
”Metamorfozelor” mele, dacă…dacă
Mă va săruta o fecioară!
Mai sunteţi tot atât de frumoase,
Cu harfa în suflet şi cu iubirea pe buze?!
Acum sunt un pelerin
Şi am venit să vă reînvăţ ”arta de a iubi”…
Faceţi loc iubirii, că vin!
ŞUIERĂ TOAMNA
Toamna picură livezile prin ochii aurii, pierzători,
Copacii şueră-n braţe durerea în roşu. Arzători,
Coboară şi cerul, tresărind plumburiu, odată cu ele
Cad frunze …şi iar le rotesc, tot mai departe de stele…
Neputincioasă-i şi ploaia, ce le strânge în ghiară
Numai noi revedem luminişul albastru din seară
Doamne, toamna asta n-a lăsat vara mai lungă
Pentru iubire. Dar o acopăr cu umbra-mi prelungă
Cerul e prins între iubirile noastre. Vise ne-mplinite
Găsesc în stihurile tale, ninse, încă necitite…
Şueră toamna nebună peste versul meu imaginar
Doamne, acoperă-l cu veşnicia Ta şi dă-i-l în dar.
Şi nu lăsa toamna să şuere! S-o anini de iubire
Şi s-o acoperi cu-un vers violet, în plutire
Dar să-i adaugi, poete, dansând în menuet
Un poem cu lumină, mereu melancolic, discret…
—————————-
Elisabeta IOSIF
Bucureşti
august 2017
