Dumitru Ichim: Kalokagatheice (poezii)
ŞI CAISUL MI-ESTE RUDĂ
Numai calul, sânge pur poate fi;
dar al omului,
cine oare l-ar şti?
Prin ce taină ades
se amestecă,
să zicem,
cu cel al pomului?
Verbul de alb
cântecul nunţii cutează.
Bunica-mi spunea o poveste că…
(Dar ce mai contează?)
Nimeni nu ştie, ascunsu-mi-am zisul,
de ce
chiar până şi astăzi
când luna înspumă caisul,
tot sângele lui în al meu se răscoală
să uit dăscălitul din şcoală,
pe rafturi de rânduri în jos,
şi-mi vine să scriu tot pe dos,
nici o literă-n hamuri,
de la dreapta la stânga de ramuri,
şi mai presus
măcar odată vocala-nflorindă
cu scris invers, de jos până sus,
până la norul ce-mi sporeşte floarea
ca tremurul de ape în oglindă.
CHENOZĂ PENTRU PUII DE RÂNDUNICĂ
Drumul,
spre unde lucrau prăşitorii,
părea dincolo de zare –
margini şi de cer şi de lume,
pe unde toamna
îşi scutura şi frunza şi cocorii.
Era lung, că nici lungul
nu ştia mai departe apusul s-alunge.
Numai pe acolo se putea ajunge
la Podul Înalt
pe unde se trecea pe tărâmul
celălalt.
Jos,
în străfund,
credeam că se ascund
balaurii, că vrăjitoarea slută
solomoneşte apa fierbând în ulcică:
”Hai înapoi, hai acasă bunică!”
”Nu-ţi fie frică”,
mă mângâia bătrâna zicând:
”că Maica Domnului ne-ajută!”
Se numea şipotul La-Niţă,
unde luam răcoarea în ulcior
şi chiar în mijlocul pierdut în răzor
era o troiţă
înfiptă-n răscruce.
Acolo plângea Maica Domnului
cu Doamne-Doamne pe cruce.
Trandafirii sălbatici cadelniţau
din floarea-nroşită-n apus
din vecernii,
iar gladiolele cu ochii în sus
cântau în genunchi ca la denii.
”Fă semnul crucii”, aud şi acum pe bunica
şi mă-nvăţa ce să zic, dar în şoaptă.
Eu îi arătam unde şi-a făcut schitul
rândunica,
exact sub streaşina de icoană.
Doamne-Doamne
îşi aplecase capul în jos
mai mult, spre partea dreaptă,
să nu-i rănească rândunicii
puii din cuib
cu spinii din coroană.
PARIUL CU PASCAL
Am aşteptat petalele de mac
minunea să şi-o scuture,
să mă transformi în fluture,
dar am ajuns cu mult mai rău,
neschimbat,
nici măcar în gândac,
ci tot omidă, tot vierme.
”N-ai înţeles scrisul Lui, crudul;
nu-n floare, ci-n frunză
meşteşugită-i taina ce ştie s-ascunză
subţirele zbor peste moarte”,
îmi zise-n ghicit esoteric
dudul.
O poţi învăţa ca din carte,
amar cucutean
de ştii cum să-l rozi
celor trei nopţi de-ntuneric.
Apoi – poarta de crisalidă !
Un altfel de timp te înfaşă.
Mugur ascuns pentru aripi
e în gogoaşă.”
”Dar cine va veni ca să-mi deschidă?
Mi-e frică de frunză, miroase a toamnă!
Dacă scrisul ei
ca şi cel din ceaslovul de tei,
se citeşte altcum,
cine-mi grăieşte ce-nsamnă?
Că una e buchea din spic
cu moartea pre moarte călcând,
iar alta pentru vierme
ca să se facă flutur.
Şi-atunci în ce mă scutur
de fire? În comând?
Tu crezi că e totuna?
Dar dacă firului de borangic
cu care voi să-mi cos urcuşul
( trei nopţi n-ar fi prea mult ca să le rod)
să zicem luna
că din greşeală-ar fi uitat
să-i facă nod?
RECITIND PE CREANGĂ
E altfel povestea…
Afurisitul de spân
nu în fântână m-a prins cu capacul,
ci, printre noi copiii, cu faţă
de iască,
viclean mi-a dat povaţă,
ca nimeni să nu mă găsească
să mă ascund în primul bătrân.
Bătrânul
cu mintea o ducea cam greu
că-adesea îi făcea feste
şi o ţinea de bună că nu e poveste
şi credea cum spânul
l-a convins că sunt eu.
Aşa este basmul cu spânul harap
ce prinse-un copil
în trup hodorog.
Degeaba îl rog.
Din casa pustie nu pot ca să scap.
Mă strigă copiii pe-afară…
In fiecare seară
după tipicul: „’Ce oră e?”
moşul începe să sforăie,
iar eu când singur rămân
mă caţăr în vis
către geamul deschis
(Cât de frumos miroase din nou
fânul!)
şi când sunt aproape să sar,
cucuveaua-şi trezeşte stăpânul.
(Ţipătul ei parcă muşcă.)
Iarăşi m-a prins şi mă bagă în cuşcă,
întorcând la perete bătrânul.
Era doar o clipă şi-aşi fi putut să scap
din trupul lui în cel ce-i al meu.
Şi atât!
***
„Dormi, puiul meu!”
parcă aud pe mama
cu vocea ei,
parcă din alte toamne
cuvintele-i căzând atât de dulci:
”Iar ai uitat ‘nainte să te culci
ca să te rogi lui Doamne-Doamne.
Şi ai visat urât.”
CURTEA DE ARGEŞ
Şoapte să fur? Le
aud, dar mi-e frică –
rostirea în hău le aruncă.
Oare-s cântare, oare nu-s caină
răsucitele turle
cu capul întors către taină?
Inchină-te şi lasă tăcerii
nespusul de cer
aşa cum îl deapănă zidul.
Ce s-a-ntâmplat în noaptea-nvierii?
Nu întrebaţi, n-o să vă spună ghidul.
Era cum de Paşte se face-nconjorul.
Convoiului de îngeri le încheia soborul
Manole cu Ana
cu transparente aripi de lună.
”Sunt ei, strigară turlele,
Manole cu Ana-mpreună!”
Uitând că din mortar sunt mistrite
vraja le-a prins meşterite,
zbor împietrind minunii fără glas
firidă cu firidă
aşa cum până astăzi
privirea peste umăr le-a rămas.
Dar ghidul,sub blestem, n-o să vă spună
nimic din binecuvântata vină,
uitată prea ades, că
aşa e şi năravul sfânt de frescă
de a sorbi cu buze arse
sfiala din lumină.
Precum şi ele au rămas întoarse
atât de feciorelnic spre un etern sărut,
cum doar psaltirionul să-l cânte-ar fi ştiut.
ÎNFLORITUL VIŞIN DESENAT CU CĂRBUNE
Păreri dacă-au fost,
zi şi nu le
mai spune a doua oară.
Vişinule,
era atâta alb
de se-auzea lunarul albului crud
pe ramul tău spre floare şi aripă.
Şi astăzi parcă-aud
(mai ştii răscrucea de-o clipă?)
când îngerul peste cer ţi-a strigat
din lut şi primăvară:
Deschide-ţi crengile şi zboară!
Vişinule,
păreri dacă-au fost
zi şi nu le
destaină tot spusul
când la pândă de nor
se-ascunde
şi torsul şi fusul.
…eram pe partea înaltă,
cealaltă
a vremii,
când visam fără aripi că zbor
peste ape – lumină…
Şi totuşi te-ntreb:
Nu cumva n-ai plecat
crezându-te geamăn
cu îngerul meu păzitor
crescuţi în aceeaşi grădină?
Dar ce rost, dar ce rost…?
Odihnească-mă ierii!
Nici măcar părerea părerii
nu-mi vine să cred că i-am fost.
———————-
Dumitru ICHIM
Kitchener, Ontario
4 august 2017
