Dacina Dan: Poeme din Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”
Norii mă privesc prin geamul mare, de la terasă, cu degete de vânt. Miroase a tei, trecutul zvâcneşte viu, foşnitor, cu sânge de clorofilă verde, la picioarele mele, în mine se închid perspectivele, eu sunt stratul de celuloid ce poartă lumea sub retină, căci ce poate lega o seară fierbinte de vară, de foaia pe care înlocuiesc cuvintele cu inefabile păsări, decât faptul că m-am întâmplat, că m-am scris cu mine pe cicatricea albă a peretelui uterin, că m-am iubit şi m-am urât, că mi-am ridicat poeme (Frunze în oglindă – Editura Marineasa, 2002 şi Aparent/ Illusory – Editura Singur, 2016) în visul de abstract al sentimentelor, că rememorez şi-n acelaşi timp mă reconstruiesc, că sunt larvă şi fluture, lacrimă şi rug, trecut peste prezent, că sunt doar o anamorfoză a lui ieri, în care silabele se logodesc cu libertatea, rezultând, prin reacţii de hidroliză şi hidrogenare, doar un ester cu aromă de amintire.
Ca întâmplare, suntem. Ca memorie, sunt.
Verde
Mihaelei
cine-mbracă versul cu floare de castan
cine-aşteaptă să cutreiere
ploile şi crengile
sau
umbra copilăriei
care s-a ascuns
undeva
sub cuvinte
din regăsire
se naşte un înger
speranţa se-ntoarce
cu ultimul dar
mă oprisem
lângă iubirea mea verde
şi
te visam
Fulg
melancolia albului
mă mai încearcă uneori
atunci ning
scuturându-mi copacii de păsări
mă caut printre fulgi
în mine însămi e iarnă
visul meu
îşi îngheaţă propria-i creangă
umbre bizare
viscolesc fără grabă
mă ning pe mâini
mă ning pe gene
cu mine însămi mă ning
ochiul îşi plânge zborul căzut
prea devreme
Zbor
dac-aş fi cer
aş declina cu norii
mi-aş dezbrăca speranţa
în stropii de ploaie
dac-aş dansa sub lună
cu picior de izvor
aş descânta deşertul din noi
cu livezi
dac-aş răsări dimineaţa
aş avea mireasmă de tei
toamna
aş înfrunzi în ţipăt de cocori
primăvara
m-aş ofili de gând în ghiocei
dac-aş fi ghimpe
mi-aş sfâşia noaptea
cu muguri
gata să conjuge iarăşi
Singurătate
soarele
mi-a aruncat azi
cu fluturi în geamuri
tresăream sub privirea ta
ca un mugur
sub picătura de apă
versul tău de dragoste
purta toamna ta pe obraz
uitată de-o dimineaţă
în peisajul meu stâng
încă înfrunzit
sub ultimele raze ale bucuriei
din reflex plouă iar
singurătate
Rug
chiar şi aici
amiaza are trup de cruce
nici rug măcar
poate un gând
incomparabil mai curat
printre atâtea frunze care cad
astenic
anotimpul se lipeşte de călcâi
vulnerabil în genele ierbii
peste ochiuri de timp
sublimat în ecou
o vreme
voi mai rătăci
prin templul subfebril
ce-n nopţile curând brumate
va rugini exuberant
inutil
Portret
mi-am zdrenţuit gândul
în mărăcinişul sufletului tău
mi-am rupt curcubeul
în toamna privirii
mi-a-ngheţat mâna-ntinsă
către macii iubirii
am răguşit căutându-ţi duioşia
am obosit alergând după soare
aştept o ploaie de aur
şi ea este numai cenuşă
ca şi când
s-ar fi umilit cuvintele
într-un copac tăcut
fără ramuri
Aş vrea
aş vrea
să nu ne fi-ntâlnit niciodată
să nu ne fi iubit niciodată
să nu ne fi despărţit niciodată
mă nasc din nou
printre sofismele tale
iar silogismele altor iubiri
îmi cântă poveşti
despre un lanţ
care-ar fi fost al lui prometeu nesupusul
de ce
mie
nu mi se regenerează versul
ciugulit de vultur
Aparent
cu mine însămi
la o margine de vară
lângă mare
într-un asfinţit oarecare
până aici
m-a călăuzit soarele
ca să-mi ghicească în palmă
însoţitori de vis
de un alb inegal
între nisip şi val
aparent
ne mai regăsim printre poeme
în zare
toamna
deschide umbrele de nori
mă-ntreabă
În vise încă ninge
în vise încă mai ninge
ramura mea e încă albă
în pleoapa unui drum
alb şi el
care nu duce nicăieri
gânduri perfecte
se lovesc
de zidul sufletelor mele
şi-mi creşte grâu
din palma-n care-mi topesc
trupul
din tine însuţi ningând
——————————
Dacina DAN
(Din Antologia ”Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”, Târgovişte, Editura Singur, 2017, coordonator: Mioara Hususan)
