Cuvânt și iubire

La 21 iulie 2017 se împlinesc 25 de ani de la semnarea Acordului moldo-rus privind principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din zona Transnistreană a Republicii Moldova [7]. Realizarea acestui act politic încheiat între două state suverane Federația Rusă și Republica Moldova a dus la stoparea vărsărilor de sânge în războiul pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a statului nostru, in incercarea de a soluționa diferendul transnistrean pe cale pașnică.

În primăvara-vara anului 1992 efectivul Ministerului Afacerilor Interne, noului Minister al Apărării, Ministeruliui Securității Naționale, dar și voluntarii civili  au fost implicati intr-un adevărat război pentru a apăra orânduirea constituțională a statului nostru de actiunile teroriste și banditești ale regimului separatist din Tiraspol, insaurat și susținut armat de comandamentul Armatei a 14-a sovietice, iar de la 1 aprilie 1992 a Federației Ruse.

Conflictul armat din  raioanele de Est ale Republicii Moldova a fost declanșat de către forțele proimperiale sovietice încă în anul 1991 și este considerat de către statul nostru, dar și de către mai multe foruri internaționale ca un război de apărare a independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova de agresiunea militară a Armatei a 14-a a Federației Ruse și a formațiunilor paramilitare a regimului separatist din Tiraspol. În acest război și-au pierdut viața sute de concetățeni, mii au fost răniți, iar zeci de mii nevoiți să se refugieze din zona de conflict. De către formațiunile paramilitare separatiste au fost distruse podurile de peste râul Nistru, sute de case, obiecte industriale și de menire socială. În faza finală a războiului când Armata a 14-a rusă a trecut în ofensivă asupra organelor noastre constituționale, conducerea statului a fost nevoită să ducă tratative cu conducerea Federației Ruse pentru a stopa violențele militare.  Drept rezultat, la 21 iulie 1992 președintele Federației Ruse Boris Elțin și președintele Republicii Moldova Mircea Snegur au semnat Acordul moldo-rus privind principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea Transnistreană a Republicii Moldova. Liderul separatist Igor Smirnov doar a avizat documentul.

După un sfert de veac de la semnarea Acordului, în baza analizei situației privind realizarea înțelegerilor moldo-ruse ajungem la concluzia că părțile procesului de pacificare urmăreau scopuri diferite: conducerea Republicii Moldova – de a stopa vărsările de sânge și a încerca să soluționeze diferendul transnistrean pe cale pașnică, iar Federația Rusă de a se reabilita în fața comunității internaționale pentru agresiunea Armarei a 14-a și ca prin rolul său de „pacificator” să asigure consolidarea pretinsei republici moldovenești nistrene pentru a-și păstra prezența militară în regiune și a-și  rezolva interesele sale geopolitice.

La prima etapă a realizării prevederilor Acordului au fost dezangajate forțele implicate în conflictul armat, au fost create Comisia Unificată de Control și Comandamentul militar al forțelor de menținere a păcii, formate din autorități și contingent militar ale Federației Ruse, Republicii Moldova și administrației din Tiraspol, asigurată neutralitatea în procesul de menținere a păcii a formațiunilor militare ale Federației Ruse temporar dislocate pe teritoriul Republicii Moldova ș.a. De-a lungul râului Nistru pe ambele părți, a fost stabilită zona de securitate cu o lățime de  de la 2 la 10 kilometri. S-a purces la lichidarea urmărilor războiului – dezamorsarea explozibilelor instalate în câmpii și obiecte, la crearea condițiilor de revenire a refugiațiilor la locul de trai, asigurarea circulației libere a cetățenilor  și unităților de transport, căutarea persoanelor dispărute fără urmă.

Timp de 3 luni (iulie-septembrie 1992), Comisia Unificată de Control și comandamentul militar al forțelor de menținere a păcii au asigurat integral realizarea obiectivelor prevăzute în Acord, fapt despre care la 16.09.1992 printr-o declarație comună a părților în CUC a fost informată conducerea Federației Ruse, a Republicii Moldova și liderii tiraspoleni, cărora li s-a cerut să ducă tratative pentru reglementarea definitivă a diferendului pe cale pașnică. Însă, cu părere de rău, din cauza crizei politice din Rusia în anii 1992-1993 (confruntările conducerii Sovietului Suprem al URSS cu Președintele Federației Ruse, care au generat într-un conflict armat și la care au participat formațiunele paramilitare din Tiraspol), dar și ineficienței diplomației moldovenești, așa și nu s-a purces la tratative pentru a trece la etapă finală de soluționare a diferendului transnistrean.

De la sfârşitul anului 1992 membrii CUC din Rusia și comandamentul lor militar cad sub influența politicii de la Kremlin și devin parteneri ai  administratiei separatiste. În zona de securitate de pe malul stâng al râului Nistru și în orașul Bender (declarat cu regim sporit de securitate), aflate sub supravegherea pacificatorilor ruși, ei au permis dislocarea formațiunilor paramilitare transnistrene (unități armate, centre de pregătire militară, trupe de grăniceri, efectiv de miliție cu destinație specială  ș.a.), iar în locul posturilor de pacificatori (ruși și transnistreni) sau alături de ele se admite amplasarea trupelor de grăniceri și ale serviciilor vamale transnistrene care îngrădesc circulația liberă a cetățenilor și a unităților de transport. Despre aceste și multe alte încălcări ale regimului de securitate delegația Republicii Moldova în CUC în permanență a informat conducerea părților, însă acțiuni concrete pentru demilitarizarea zonei de securitate și neadmiterea provocărilor – nu s-au întreprins. Astfel, pe parcursul a 25 de ani, prin tolerarea încălcărilor Acordului moldo-rus din 21.07.1992, Federația Rusă s-a compromis și a pierdut credibilitatea ca parte a misiunii de menținere a păcii în zona Transnistreană, transformând mandatul său de pacificator în unul de  protector al regimului separatist.

Localnicilor din satele Cocieri, Coșnița, Doroțcaia ș.a., situate pe malul stâng al Nistrului, li se încalcă dreptul la proprietatea privată asupra terenurilor de pământ aflate în zona de control a formațiunilor separatiste, li se îngrădește dreptul de a avea acces la ele pentru a efectua lucrări agricole și a strânge recolta. La hotarul administrativ al teritoriului disputat, libera circulatie a cetățenilor și a unităților de transport nu e posibilă. Refuzul unui tânăr din s. Pîrîtă, raionul Dubăsari de a se opri la postul căștilor albastre de pe podul de peste Nistru de lângă or.Vadul-lui-Vodă l-a costat viața, fiind împușcat mortal de către un  militar rus. Cetățenilor din regiune le sunt încălcate flagrant drepturile și libertățile fundamentale la viață, integritate fizică și psihică, la o justiție legală. Deși limbile rusa, moldoveneasca și ucraineana au un statut formal de limbă oficială, în Transnistria doar rusa este de facto oficială, iar școlile cu predare în limba română constituie de mult timp o problemă sensibilă, copiii și părinții lor fiind victime ale regimului separatist din Tiraspol. Situația acestor școli a devenit extrem de dificilă când în septembrie 2014, opt școli cu predare în limba oficială a statului au fost la limita desființării. Dosarul privind încălcările dreptului la educație în Transnistria a ajuns  la CEDO, care a examinat cauza „Catan și alții contra Moldovei și Rusiei”, în care reclamanții (elevii a trei școli cu predare în limba moldovenească și părinții lor) s-au plâns de închiderea școlilor lor și de persecuții din partea  regimului separatist. La 19 octombrie 2012 Curtea a decis că „în virtutea susținerii militare, economice și politice continue oferite „RMN” (Republicii Moldovenești Nistrene), fără care ea nu ar fi putut supraviețui, Rusia poartă răspunderea în baza Convenției pentru încălcarea dreptului la educație al reclamanților” [5] și acesteia i s-a cerut să plătească reclamanților despăgubiri. Însă până în prezent autoritățile ruse nu au reacționat la decizia înaltei instanțe judecătorești de la Strasburg.

În cadrul unui seminar, organizat în aprilie 2014 de către Fundația Internațională pentru Drepturile Omului  avand generic „Evaluarea nivelului de protecție a drepturilor omului în teritoriile disputate din Europa de Est: Transnistria, Karabahul de Munte, Abhazia, Osetia de Sud și Crimeea” [9], au fost evaluate principalele încălcări ale drepturilor omului ce au loc în teritoriile disputate și posibilitatea (sau imposibilitatea) asigurării protecției drepturilor omului în aceste teritorii. Cercetările în acest domeniu au demonstrat că încălcarea drepturilor omului în teritoriile disputate este cauzată de câțiva factori interdependenți: caracterul regimurilor de facto, situații de conflict mai mult sau mai puțin deschise și disputele privind statutul acestor teritorii. Acesti factori afectează în special dreptul la cetățenie, dreptul la libera circulație, dreptul la viață și securitate, dreptul la un standard adecvat de viață, sănătate și educație. De asemenea, mediul restrictiv din aceste teritorii este caracterizat și de încălcarea dreptului la libertatea de exprimare și asociere.

La tratativele de reglementare a conflictului armat, partea rusă totdeauna  promovează o politică tendențioasă îndreptată spre consolidarea regimului separatist, păstrarea instabilității în regiune și neadmiterea retragerii formațiunilor sale armate ilegal dislocate pe teritoriul Republicii Moldova. Despre dezinteresul Rusiei de a soluționa conflictul și a-și retragere forțele  armate, cât și a armamentului de pe teritoriul Republicii Moldova mărturisesc și dispozițiile alin.4 din art. 2 al Acordului dintre Republica Moldova și Federația Rusă privind statutul, ordinea și termenii de retragere a formațiunilor militare ale Federației Ruse temporar dislocate pe teritoriul Republicii Moldova din 21.10.1994[8], în care este prevăzută retragerea de pe teritoriul tarii a formațiunilor militare ruse în termen de 3 ani de la intrarea în vigoare a Acordului. Însă potrivit următorului alineat al aceluiași articol, impus în Acord de către partea rusă, retragerea forțelor armate este condiționată de reglementarea politică a conflictului transnistrean și  elaborarea statutului special al regiunii Transnistrene. Astfel, în situația în care partea rusă nu este interesată să-și retragă forțele armate de pe teritoriul Republicii Moldova, ea niciodată nu va contribui la reglementarea conflictului. După semnarea Acordului menționat de către prim-ministrul Rusiei Victor Cernomîrdin și premierul moldovean Andrei Sangheli, partea rusă, sub diferite pretexte, a refuzat să-și onoreze obligațiunile asumate în acest act juridic. La summit-ul OSCE de la Istambul din 1999 Rusia, în fața comunității internaționale, și-a luat angajamentul să-și retragă forțele armate din Republica Moldova, dar nici până în prezent nu și-a onorat obligația. La 23 octombrie 2010 ambasadorul Federației Ruse în Republica Moldova Valerii Kuzmin a declarat că  Moscova nu-şi poate retrage armata din Transnistria, aşa cum prevede acordul semnat la summit-ul OSCE de la Istambul, deoarece timpurile s-au schimbat. În 1999 erau cu totul alte realităţi, iar retragerea trupelor ruseşti a devenit imposibilă. Cuzmin a sugerat că aceasta nu este o ocupaţie a teritoriului sau un şantaj militar, ci o garanţie că acest conflict nu va izbucni din nou. Din cele expuse de diplomatul rus divine clar că Rusia nu este interesată în aplanarea conflictului transnistrean, fiindcă scopul ei este de a-și menține forțele sale armate pe teritoriul Republicii Moldova, indiferent cum se va interpreta această situație: șantaj militar sau ocupație.

În 2003 Federaţia Rusă propune conducerii Republicii Moldova să semneze „Memorandumul Kozak”,  avându-l autor pe Dmitri Kozak,  persoană apropiata președintelui rus Vladimir Putin, plan care prevedea, chipurile, o soluționare definitivă a conflictului dintre Republica Moldova și regimul separatist din Transnistria prin constituirea unui stat moldovenesc federal asimetric și staționarea pe teritoriul Republicii Moldova a trupelor rusești pentru încă 20 de ani (până în 2023). În memorandum se propunea  un  parlament bicameral format dintr-o cameră inferioară, aleasă prin reprezentare proporțională. Toate legile trebuiau însă aprobate de senat, a cărui repartizare era disproporționată în raport cu  impartirea populației pe teritorii: 13 senatori aleși de camera inferioară federală (de către toți subiecții federației), 9 de către autoritățile Transnistriei și 4 de către autoritățile Găgăuziei (Conform recensământului din 2004, în Transnistria locuiau 14% din populația republicii, iar în Găgăuzia mai puțin de 4%). Memorandumul Kozak presupunea ca regiunea transnistreană să aibă statut egal în federație cu restul țării.

Manifestările în masă ale cetățenilor de la Chisinau pentru a nu admite lichidarea suveranității și independenței Republicii Moldova, cât și necesitatea de a coordona proiectul cu organizațiile europene l-au convins pe șeful statului de atunci Vladimir Voronin să refuze semnarea memorandumului. Mai târziu, în 2005, dânsul a făcut o declarație cu privire la respingerea „Memorandumului din 2003” ca fiind în contradicție cu Constituția care definește Republica Moldova ca un stat neutru care nu putea permite accesul trupelor străine pe teritoriul său, și că țara nu poate adera la alianțe militare. Pentru refuzul de a semna Memorandumul, Rusia a impus embargou la importul produselor din Republica Moldova și relațiile economice bilaterale unilateral au fost întrerupte, fapt prin care agenții economici  autohtoni au suportat pierderi  evaluate la sute de miliarde de lei.

Federația Rusă pentru a-și justifica prezența forțelor sale armate pe teritoriul Republicii Moldova, continuă să dezinformeze opinia publică că, chipurile, acestea îndeplinesc funcții de menținere a păcii în regiune cu toate că ele se află pe teritoriul nostru ilegal, iar art. 4 din Acordul moldo-rus din 21.07.1992 [7] stabilește concret că formațiunile Armatei a 14-a a Federației Ruse, dislocate în Republica Moldova, vor respecta strict neutralitatea față de procesul de menținere a păcii în regiune. În prezent, unii înalți demnitari ai statului nostru, fiind prost informați, sau din rea voință, fac declarații politice iresponsabile, confundînd grav statutul forțelor de menținere a păcii, stabilit prin acordul moldo-rus din 21.07.1992, cu statutul de drept a formațiunilor militare ale Federației Ruse, temporar dislocate pe teritoriul Republicii Moldova, stabilit prin Acordul între Republica Moldova și Federația Rusă din 21.10.1994. Astfel, ei toarnă apă la moara propogandistică rusă, în detrimentul suveranității noastre naționale.

La etapa actuală Guvernul rus continuă să acorde ajutor economic, financiar și militar regimului separatist din Tiraspol, întreprinde acțiuni pentru a descuraja eforturile statului nostru în reglementarea conflictului pe principiile unanim recunoscute ale dreptului internațional: atribuirea localităților din stânga Nistrului unor forme și condiții speciale de autonomie după statute speciale cu recunoașterea și respectarea suveranității, independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova. Pentru a complica procesul de integrare a Transnistriei în Republica Moldova încă din anul 1992 a fost pus în funcțiune un mecanism de șantaj economic prin care Transnistria nu achită furnizorilor ruși pentru consumul de gaze și energie electrică, cumulând până în prezent o datorie de peste 5 miliarde de dolari SUA, iar plățile consumătorilor locali pentru gaze și energie electrică se distribuie pentru întreținerea administrației de la Tiraspol. Reesă că regimul separatist din Transnistria este susținut ni numai de către Rusia, dar și de către Republica Moldova, iar suma datoriilor transnistrene  ar putea fi cerută de Gazpromul rus de la cetățenii noștri.

În final subînțelegem că prezența forțelor armate ale Federației Ruse pe teritoriul Republicii Moldova este un factor destabilizator în regiune care oricând poate declanșa un nou război cu consecințe mult mai grave decât în 1992, iar forțele de menținere a păcii ruse sunt acel fitil care poate aprinde oricând focarul de război după modelul Osetiei de Sud sau al Abhaziei.

În condițiile extremale de discriminare a statului și poporului nostru de către Rusia, politica de integrare europeană a devenit obiectivul fundamental al politicii interne şi externe a Republicii Moldova, consfinţit în programul de activitate al Guvernului şi în Strategia Naţională de Securitate. În viziunea autorităților naționale, integrarea europeană reprezintă cea mai eficientă modalitate de a realiza modernizarea politică, economică şi socială a ţării. Urmând această cale, Republica Moldova intenţionează să devină eligibilă pentru aderarea la UE. Între timp, datorită Parteneriatului Estic, ţara noastră este pe calea asocierii politice şi integrării economice cu UE. Asocierea politică va aduce cu sine un grad şi un ritm mult mai înalt de consultări şi coordonare politică, pe subiecte de politică internă, regională şi internaţională. De asemenea, va iniţia o cooperare mult mai intensă şi avansată în domeniul politicii comune de securitate şi apărare. Integrarea economică va însemna înglobarea graduală a Republicii Moldova în piaţa comună a UE, iar crearea Zonei de Comerţ Liber Aprofundat şi Cuprinzător este primul pas semnificativ în această direcţie.

Reieșind din cele expuse, dar și din nenumăratele declarații ale reprezentanților Comisiei Unificate de Control din partea Republicii Moldova, veteranilor războiului pentru apărarea independenței și integrității teritoriale a Republicii Moldova conseder oportun următoarele:

1.  Pentru că prevederile Acordului moldo-rus din 21.07.1992 au fost realizate în termen de 2 luni de la semnare (16.09.1992), iar reprezentanții în CUC și comandamentul militar rus au discreditat rolul de garant al Federației Ruse în procesul de menținere a păcii, permițind introducerea în zona de securitate a formațiunilor paramilitare separatiste, asigurând consolidarea regimului separatist în detrimentul statului suveran Republica Moldova este necesar de a iniția tratative cu organismele internaționale privind închierea unui nou acord privind reglementarea pașnică a diferendului transnistrean și înlocuirea actualului format de menținere a păcii cu unul civil nepărtinitor.

2. Întreprinderea măsurilor diplomatice în asigurarea realizării rezoluției summit-ului șefilor de state ale OSCE de la Istambul din decembrie 1999 privind retragerea necondiționată de pe teritoriul Republicii Moldova a formațiunilor armate ale Federației Ruse nelegal dislocate pe teritoriul Republicii Moldova și care în anul 1992 au participat nemijlocit în acțiunile armate îndreptate împotriva orânduirii constituționale din Republica Moldova.

3. Autoritățile statului nostru de comun acord cu țările vecine Ucraina și România să interzică pătruderea mercenarilor ruși în teritoriul țării noastre pentru ai îpiedica ca aceștea să aibă posibilitatea să-și satisfacă serviciul miltar în detrimentul Republicii Moldova și securității regionale.

4. Republica Moldova ca parte în SA „Moldova Gaz” să inițieze tratative privind recunoașterea de către Transnistria a datoriilor sale de peste 5 miliarde de dolari SUA față de furnizorii de gaze și curent electric din Federația Rusă pentru a evita punerea poverii de plăți pe contul consumătorilor din Republica Moldova și a stopa finanțarea de către noi însăși regimul separatist din Tiraspol.

5. A documenta și informa organismele internaționale despre rolul Federației Ruse în consolidarea regimului separatist din Tiraspol, încălcările flagrante a drepturilor constituționale ale cetățenilor noștri din Transnistria și neexecutarea hotărârilor Curții Europene pentru drepturile omului pe toate cazurile pronunțate de Curte împotriva Rusiei.

Bibliografie:

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994. În: Monitorul Oficial nr.78 din 29.03.2016.

2. Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950. În vigoare pentru Republica Moldova de la 1 februarie 1998.
3. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea generală a ONU prin rezoluţia nr.217 A) III) din 10 decembrie 1948.
4. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea generală a ONU prin rezoluţia nr.217 A) III) din 10 decembrie 1948.
5. Catan și alții contra Moldovei și Rusiei, Decizia din 19 octombrie 2012 a Înaltei Camere a CEDO / http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2015/04/CATAN-SI-ALTII-RO.pdf (vizitat la data de 09.12.2016)
6. Cauza Ilaşcu şi alţii contra Moldovei şi Rusiei, Hotărîrea din 8 iulie 2004 a Înaltei Camere a CEDO/ http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/ILASCU%20SI%20ALTII%20(ro).pdf
7. Acordul privind principiile de reglementare pașnică a conflictului armat din regiunea Transnistreană a Republicii Moldova din 21.07.1992
8. Acordul între Republica Moldova și Federația Rusă privind statutul de drept, ordinea și termenii de retragere a  formațiunilor militare ale Federației Ruse, temporar dislocate pe teritoriul Republicii Moldova din 21.10.1994

1. 9.      Raport cu privire la seminarul regional din aprilie 2014, organizat de FIDH, privind evaluarea nivelului de protecție a drepturilor omului în teritoriile disputate

10. Бергман Михаил, Вождь в чужой стае, Москва, «Бионформресурс», 2004