Cuvânt și iubire

Structurată pe opt capitole ample, cartea sociologului Constantin Schifirneţ –„Modernitatea tendenţială. Reflecţii despre evoluţia modernă a societăţii” -reprezintă, la fel ca şi volumul „Cele cinci feţe ale modernităţii” aparţinând teoreticianului Matei Călinescu, unul dintre reperele bibliografice de bază ale momentului, în ceea ce priveşte definiţia complexă a termenului „modernitate”. De fapt, autorul încearcă să îi propună cititorului său o substanţială şi amănunţită radiografiere a treptizării diferenţiate, pe care se situează actualmente toate tipurile societăţii contemporane, indiferent de referenţialul geografic specificat în cadrul abordării, capitolul al III-lea intitulat „Tipuri de modernitate”, reliefând cu preponderenţă asemenea marcaje importante. Autorul ţine, încă din introducere, să vină cu o mărturisire definitorie în sensul celor amintite anterior, şi anume: „În cartea de faţă incerc să explic că modernitatea există în orice societate, însă valorile şi standardele sale nu fiinţează peste tot în integralitatea lor, ci doar ca procese tendenţiale universale.” (p. 12)

Explorarea semanticii largi a modernităţii pleacă de la o cotă fără de care discursul în sine ar fi îmbrăcat poate un alt veştmânt ideologic. Altfel spus, autorul însuşi ţine să precizeze faptul că „Ideea de bază a cărţii este că modernitatea s-a impus ca o tendinţă de neevitat datorită nivelului de dezvoltare economică a Europei Occidentale, ceea ce a dus la acţiunea ei ca factor de presiune asupra celorlalte societăţi, indiferent de nivelul dezvoltării economice şi al bunăstării.” (p. 12). Teoria lui Constantin Schifirneţ susţine cu tărie că „Modernitatea occidentală s-a produs de la sine, în mod natural, fără intervenţia sau constrangerea prescrisă într-un proiect sau într-o strategie de modernizare special elaborată, fiind o consecinţă a dezvoltării economice şi a revoluţiilor ştiinţiică şi tehnologică.” (p. 12), dintr-un motiv bine întemeiat, anume acela că „Societăţile cu modernitate solid structurată au vocaţia universalistă şi urmăresc difuzarea şi impunerea propriilor valori, prin o diversitate de căi, peste tot în lume. În acelaşi timp, trebuie să se ia în considerare şi vocaţia expansionistă şi/sau de dominare a statelor apusene, prin difuzarea şi impunerea propriilor valori datorită puterii ce le-o conferă dezvoltarea tehnologică şi economică.” (p. 12)

Cu alte cuvinte, modernitatea nu apare oricum în contextul analizat, ci întocmai”ca un standard produs de procesul de modernizare în şi de către Occident, fiind considerat model de dezvoltare pentru orice altă societate de a ajunge la acelaşi nivel de dezvoltare ca ţările vestice.” (p. 12-13) Sigur, de la un anumit moment încoace, societatea vestică s-a impus, fără urme dubitative, aidoma unui motor primordial întru dezvoltarea a tot ceea ce a fost circumscris termenilor de cultură şi civilizaţie, devenind, practic, de cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, semnalul sonor invaziv (în sensul diseminării informaţiei pe spaţii extinse) şi unic pentru întreg restul umanităţii din numeroase puncte de vedere prezentate de autor în acest volum.

Fără-ndoială, e foarte adevărat, aşa cum semnalează Profesorul Schifirneţ, faptul că „Astăzi este dificil de a cunoaşte societăţi neatinse deloc de modernitate.” (p. 12), un concept asupra căruia s-a aplecat cu minuţie prin prisma unui extrem de avizat ochi critic personal. Căci iniţierea în lăuntricitatea acestui subiect atât de interpretabil din diverse unghiuri de percepţie şi analiză personală, la care cititorul este supus, are drept fundament solid îndelungata activitate din spaţiul generos al cercetării, pe care autorul cărţii”Formele fără fond, un brand românesc”, Constantin Schifirneţ, a întreprins-o de-a lungul timpului, la fel ca şi binecunoscutul om de cultură român Matei Călinescu, a cărui viziune excepţională  în raport cu diversele chipuri ale modernităţii trebuie neapărat remarcată aici.

Ataşarea de substantivul „modernitate” a formei feminine specifice adjectivului „tendenţial” reprezintă o alăturare de termeni deloc întâmplătoare, care a contribuit, astfel, la generarea unei construcţii lingvistice originale a sociologului Constantin Schifirneţ. Şi de ce tocmai o astfel de juxtapunere voită de termeni întru reliefarea complexităţii fenomenologice cercetate? Explicaţia o identificăm chiar în interiorul cărţii, unde autorul face menţiunea că „Termenul de modernitate tendenţială este potrivit pentru înţelegerea procesului de modernizare în societăţile cu o economie precară. Eu explic modernitatea tendenţială prin contexte istorice, politice, geopolitice, culturale care au determinat ca o societate cu o economie subdezvoltată să construiască structuri statale, sociale şi instituţionale moderne.” (s.n.) (p. 13) Într-un paragraf ulterior, el mărturiseşte faptul că a elaborat acest concept, în primă fază, cu scopul exclusiv de „a descrie modernizarea românească”, însă, după o analiză detaliată a perimetrului cercetat, a stabilit că poate căpăta extindere la nivel global fiind, iată, „potrivit nu doar în studiul evoluţiei moderne româneşti, ci are vocaţia de generalizare în analizele asupra dezvoltării moderne din orice societate, fiindcă deficitul de modernitate nu este un fenomen specific românesc.” (p. 13)

Formulat, iniţial, de Constantin Schifirneţ în volumul „Formele fără fond, un brand românesc”, conceptul de modernitate tendenţială în spaţiul românesc are în vedere „actul de dezvoltare în direcţie inversă: de la afirmarea spiritului naţional şi de la construcţia politică spre dezvoltarea economică”, ea, modernitatea, definindu-se, practic, întocmai „ca o tendinţă care coexistă cu structurile sociale, cu formele instituţionale şi cu fondul vechi” (p. 14). O afirmaţie demnă de luat în seamă, pe care autorul ţine să o precizeze în contextul de faţă, este aceea că modernitatea românească de tip mozaicat reprezintă în esenţă „cadrul şi elementul de susţinere a naţionalului, dar nu prin baza economică, care ar fi trebuit să fie temei al afirmării statului naţional, ci ca tendinţă, ca ideal de atins în afirmarea naţiunii” (p. 14), căci aceasta străpungea cu o viteză destul de nesemnificativă zidul format din „complicata reţea de structuri socio-instituţionale din societatea românească tradiţională şi patriarhală” (p. 14).

Constantin Schifirneţ remarcă un lucru extrem de important pentru radiografia completă a modernităţii tendenţiale autohtone, anume acela că ea a constituit în sine axul fundamental al tuturor etapelor de transformare semnificativă, pe care societatea românească le-a traversat de la 1859 încoace. Cu alte cuvinte, momentul istoric de naştere a statului naţional a inclus în substanţa lui singulară, la fel ca şi, mai târziu, perioada interbelică a secolului XX ori cea comunistă şi post-decembristă, cu toate sincopele şi decalajele lor specifice în sfera dezvoltării generale, germenele dominator şi necesar al modernităţii tendenţiale considerate de autorul mai sus menţionat drept „esenţa procesului evolutiv al României moderne” (p. 14). Interesant de observat faptul că Profesorul Schifirneţ deschide în prelungirea acestei constatări fireşti o linie de reflecţie binevenită referitoare, de astă dată, la societatea românească actuală, despre care afirmă că: „nu dispune de un program naţional de dezvoltare în care modernitatea, ca dominantă a întregului proiect de modernizare, să fie asumată de către elita intelectuală şi politică. Acesta este motivul pentru care multe din procesele de modernizare din România sunt similare cu cele din ţările cu economii insuficient dezvoltate, o situaţie care poate fi, de asemenea, întâlnită şi în alte state ale Uniunii Europene.” (p. 14-15)

Studiul sociologului C. Schifirneţ are în vedere, desigur, printre altele, nu doar parametrii interni de dezvoltare şi contextul naţional specific din momentele supuse cercetării, ci şi multitudinea „experienţelor geopolitice şi istorice trăite de către fiecare societate în tranziţia de la naţiune la statul naţional” (p. 15), o zestre individuală complexă şi unicizantă, care a acceptat modernitatea tendenţială într-un fel sau altul, cu un unghi de deschidere mai generos sau, dimpotrivă, unul ceva mai restrâns. Practic, în statele independente  „modernizarea a fost şi este încă un proces de construcţie politică instituţională, prioritate avand construcţia şi întărirea rolului şi funcţiilor statului naţional. Problemele privind dezvoltarea economică şi socială au fost amânate sau subordonate chestiunii naţionale deoarece esenţială rămânea conturarea unei identităţi naţionale.” (p. 15)

O distincţie deosebit de relevant formulată este aceea dintre modernitate şi modernizare, pe care autorul cărţii o subliniază cu pregnanţă şi spirit critic vădit. La statele naţionale, ne spune Profesorul Schifirneţ, cei doi termeni „au constituit cadre şi căi pentru câştigarea independenţei” lor (p. 15), dar, implicit, şi pentru funcţionarea instituţiilor caracteristice. Dacă modernitatea e definită ca un efect al modernizării, ca un standard ce „reprezintă un scop al evoluţiei societăţilor” în sine, atunci modernizarea apare drept însuşi „procesul de realizare a acestui scop” (p. 41). Cu alte cuvinte, modernitate şi modernizare – efect şi proces, laolaltă – constituie doi termeni ai ecuaţiei progresului societăţii umane, pe care C. Schifirneţ – fie că face trimitere directă la concepţia lui J. Habermas ori la cea a lui S. Huntington despre modernizare – îi aşază în talerele fixe ale analizei personale, concluzionând că „Nu există modernitate fără modernizare.” (p. 41), dinamica sui-generis a modernizării (aceasta din urmă văzută, practic, întocmai ca un proces cu diverse trepte evolutive evidente) fiind întotdeauna dictată „de permanenta schimbare a realităţilor şi contextelor sociale şi istorice” respective (p. 42).

Proces dublu, nu privit doar la nivel stadial, modernizarea presupune atât o „aculturaţie internaţională declanşată de modernizarea iniţială a Occidentului”, cât şi o „schimbare autohtonă adaptativă în fiecare societate” (p. 42). Nu trebuie, însă, omise absolut deloc efectele negative ale modernizării – şi amintim aici anomia, prejudecata de grup ori alienarea -, tot aşa cum nu se poate situa excentric pe orbita sa nici asimetria născută între Occident şi sfera „cealaltă”, non-occidentală, asimetrie „cauzată de puterea relativă a societăţilor occidentale cu privire la resursele economice, capacitate militară, know-how tehnologic bazat pe dezvoltarea ştiinţiică. Datorită acestor resurse modernizarea Occidentului a impus propriile culturi asupra societăţilor cu care au intrat în contact, acestea fiind determinate să le primească, fie că le acceptă sau nu.” (p. 49), conform viziunii interpretative a autorului cărţii de faţă. Fundamentală această din urmă observaţie a lui Constantin Schifirneţ, care vine să întărească faptul că a existat mereu şi va continua să existe o bună perioadă de timp şi de acum înainte ceea ce apare denumit în carte drept „paradoxul modernizării occidentale” (p. 48). Altfel spus, „Modernitatea tendenţială poate fi echivalată cu eşecul modernizarii, dar şi cu aplicarea incorectă a unui model de modernizare, responsabil pentru perpetuarea stării de subdezvoltare.” (p. 49), eşec regăsit actualmente, de exemplu, în regresul galopant din spaţiul rural şi agrar, dizolvarea agresivă a clasei tradiţionale ţărăneşti şi înlocuirea sa cu „fermierii agricoli, grup social exponent al agriculturii capitaliste industrializate” (p. 135). În acest punct de mare sensibilitate, C. Schifirneţ îl citează pe E. Hobsbawm, care observa că „Schimbarea cea mai dramatică în a doua jumătate a acestui secol, şi cea care ne rupe pentru totdeauna de lumea trecutului, este moartea ţărănimii […] care a constituit cea mai mare parte a rasei umane de-a lungul istoriei înregistrate.” (p. 136) Numai ideea în sine că ţărănimea ar fi echivalentă cu un exponent exclusiv al trecutului, care şi-a anulat definitiv importanţa pentru modernitate, denotă o consecinţă extrem de periculoasă a unei gândiri eronate ce stă la baza edificiului modernităţii ca atare. „Hiatusul dintre ţărani şi clasele europenizate este o caracteristică a ţărilor în curs de modernizare.” (p. 137), scrie Schifirneţ, tot el subliniind, practic, şi starea de schizoidie în care se dezvoltă anumite societăţi, atunci când, omorând fizic rolul social hotărâtor al clasei ţărănimii, încearcă, în acelaşi timp, o legitimare a propriei identităţi printr-un „fundament trainic care nu era altul decat cultura populară” (p. 136), preluînd o serie de însemne ale culturii naţionale de unde altundeva decât din matricea fertilă a culturii ţăranului respectiv.

Un capitol întreg este destinat de către autor elitelor şi rolului concret al acestora în creionarea de fapt şi de drept a principiilor, ce statuează cu puterea lor simbolică tipuri de realităţi aflate într-o metamofoză continuă şi complet diferită de la un spaţiu cultural-istoric la altul. Interferenţa de-a lungul epocilor istorice parcurse a segmentelor elitiste multiple cu feluritele instituţii europene şi culturi naţionale existente a împins în mod evident societăţile non-occidentale pe latura modernizării lor sistemice, aşa încât, la ora actuală, „Nu există stat non-occidental care să nu fi cunoscut influenţa modernităţii occidentale.” în fel şi chip (p. 156), cu varii intensităţi specifice. Sigur, „nici o societate nu devine instantaneu modernă” (p. 156). Nu poate fi posibil în mod concret un asemenea proces de trecere bruscă de la o serie de parametri îndelung caracterizanţi la unii noi, cu valori pe măsură, motiv pentru care, conchide Profesorul Schifirneţ, „modernizarea este direcţia luată de către o societate către dezvoltarea modernă” (p. 156).

În raport cu actorii sociali implicaţi în mod activ la construcţia conceptului de modernitate tendenţială, autorul accentuează, de asemeni, şi părţile negative ale rolului determinant pe care aceştia îl dovedesc, una dintre ele fiind reprezentată de însăşi tendinţa continuă „în a imita şi prelua conduite şi concepţii din afara spaţiului lor naţional” (p. 161), dar şi incapacitatea de a gândire şi acţiune faţă de „eficientizarea propriei comunităţi” (p. 162). Constantin Schifirneţ afirmă un lucru deosebit de important în stabilirea diagnozei finale a constructului de modernitate tendenţială, şi anume acela că, „Prin clientelismul unei bune părţi din elitele conducătoare se deformează spiritul modern, şi astfel, ele produc o „modernizare negativă”. Se preiau instituţii din alte societăţi la care acestea au renunţat sau le-au transformat pentru că şi-au dovedit ineficienţa sau disfuncţionalitatea.” (p. 162), misiunea respectivei intelectualităţi umaniste de conştientizare la nivel comunitar a „imperativului progresului” (p. 160) în cadrul sferei non-occidentale definindu-se, iată, complet diferită în pârghiile sale de acţiune în opoziţie cu burghezia Vestului european, văzută drept ca factor real de „susţinere a dezvoltării moderne” societale în ansamblul ei (p. 160). Cu alte cuvinte, „Într-o societate a modernităţii tendenţiale, elitele tind spre o conformare mai puternică la deciziile stabilite în afara cadrului naţional.” (p. 115)

În afară de construirea unei semantici particulare a conceptului de modernitate tendenţială aplicat, iniţial, aşa cum am precizat cu anterioritate, exclusiv spaţiului românesc, Constantin Schifirneţ a avut de gând, ulterior, să articuleze  şi un perimetru imagologic, să-l denumim aşa, al modernităţii globale în toată diversitatea ei definitorie, scoţând la lumină acel „polimorfism al lumii moderne, multiplele ei faţete şi întruchipări, pe scurt, o imagine caleidoscopică asupra procesului istoric al evoluţiei societăţii moderne” (p. 156). Autorul a ţinut să precizeze şi una dintre laturile de mare utilitate directă a lucrării sale, anume cea care se referă la faptul că acest concept de modernitate tendenţială „este util în cercetarea modernizărilor implementate deliberat prin strategii de politici publice în orice societate” (p. 156), tocmai prin latura sa de manifestare inegală şi inconsistenţă în toate domeniile de activitate, tendenţialitatea, afirmă autorul,  fiind, iată, componenta care „ascunde, de fapt, în starea actuală, dezvoltări posibile încă neprevăzute în planul iniţial al modernizării” (p. 156), „mişcarea reală din societate” (p. 157) devenind indicatorul care să transforme, prin acţiunile sale efective, predictibilul în concret.

Dacă, la început, modernizarea a fost una doar de tip instituţional („prin adoptarea de instituţii similare celor occidentale într-un context istoric şi economic premodern” (p. 157) ), modernizarea tendenţială a contemporaneităţii „este predominant politică, fiindcă dezvoltarea societăţii nu include transformarea ei de ansamblu, ci are loc numai politic, instituţional şi juridic” (p. 157), afirmă sociologul Schifirneţ. Şi tot el ne explică faptul plauzibil cum că modernitatea, exact „aşa cum a fost dezvoltată în Europa de Vest, nu este posibilă în alte zone, deoarece formele instituţionale adoptate în societăţile non-occidentale nu au aceleaşi contexte şi condiţii economice, şi, prin urmare, nu pot funcţiona ca în Europa de Vest.” (p. 158). Un punct de vedere lucid, la care ader în totalitate. Iată că „Modernitatea nu poate fi asimilată în metabolismul societăţii, doar datorită faptului că sunt îndeplinite anumite criterii sociale, ce ţin de nivelul de dezvoltare materială, de pildă, necesităţile producţiei capitaliste de mărfuri.”, ea în sine fiind „mai mult o aspiraţie, un obiectiv de atins, dar care nu poate fi realizat pe deplin.” (p. 157), cu alte cuvinte, o tendinţă. Ei bine, tocmai datorită acestei incontestabile evidenţe analizate, ne spune Profesorul Schifirneţ, „societatea cunoaşte o succesiune neîntreruptă de tranziţii rapide, nici una încheiată prin atingerea scopului pentru care a fost provocată” (p. 157-158).

Autorul supune modernitatea tendenţială unei legi organice a creşterii, adaugând, deopotrivă, în discursul său necesar, şi întreg lanţul de efecte distructive ale industrializării – industrializarea fiind, practic,”elementul cheie al modernităţii” (p. 162) -, care, întocmai unei partituri muzicale cu „armonii” macabre, se va fi extins de-a lungul timpului istoric cu o forţă  de nebănuit. Pentru configurarea fidelă, dar deloc exhaustivă a tabloului vast privitor la cei doi termeni analizaţi – modernitate şi modernizare -, Constantin Schifirneţ face trimitere la spaţii geografice precise, unde acel decalaj concret dintre „ritmul de modernizare culturală şi politică este mai rapid decât evoluţia lentă a economiei” (p. 157), folosindu-se, evident, în argumentaţia sa, de o serie de exemple punctuale, ce vizează perimetrele Americii Latine, Asiei de Est şi Sudului Italiei. După propria-i mărturisire, aici „conceptul de modernitate tendenţială este necesar pentru faptul că indică prezenţa unor elemente care nu intră într-un canon universal al modernităţii.” (p. 157).

Un fapt absolut fundamental care se remarcă în cadrul acestei lucrări este acela că, după spusele autorului, „pentru prima oară modernitatea occidentală nu mai este modelul unic de dezvoltare şi, în consecinţă, dominaţia occidentală asupra lumii se diminuează din cauza influenţei ţărilor emergente cu ritmuri mari dezvoltare: China, India, Brazilia, Rusia, Africa de Sud, şi, într-o anumită măsură Turcia, erodând supremaţia economică a Europei şi a SUA.” (p. 158-159). Este încă un efect direct al tuturor proceselor pe care le implică modernitatea în sine, modernitate ce implică, iată, în cazurile anterior menţionate (şi cu deosebire insistăm aici pe importanţa decisivă avută de China, al doilea lider economic mondial la ora actuală), o relaţie de directă proporţionalitate între „ritmul de creştere demografică şi rata de creştere economică” (p. 159), aspect mai puţin studiat, momentan, la nivel de detaliu.

Făcând un rezumat al celor prezentate mai sus, se poate observa că, în viziunea lui Constantin Schifirneţ, „modernitatea a reconfigurat o nouă organizare socială şi instituţională în funcţie de contexte istorice şi geopolitice” (p. 163) complet diferite, fiecare cu particularităţile lui specifice definitorii şi modelatoare, ceea ce a confirmat teza, ne spune autorul, cum că „modernitatea societăţilor evoluate (deja modernizate) este tot tendenţială, pentru că-şi propune să atingă noi norme şi principii, acoperind şi depăşind pe cele împlinite la un moment dat.” (p. 163). Este foarte adevărat ceea ce se constată în cadrul acestei lucrări de analiză şi cercetare referitor la faptul că, în spaţiile extraoccidentale, modernitatea apare ca o tendinţă şi nicidecum ca o „realitate structurată” (p. 164), pe când în sfera vestică a continentului european complexul de factori determinanţi pentru „evoluţiile moderne trecute şi actuale vor acţiona şi în viitor, în acelaşi sens în orice societate” (p. 164). Pe de altă parte, chiar dacă întâlnim aceste aspectări totalmente variate din punct de vedere geopolitic ale modernităţii, se poate fără dubii adera la afirmaţia autorului care subliniază cu elocvenţă că această modernitate este una „intrinsecă oricărei societăţi, cel puţin ca tendenţialitate” (p. 164), oferind posibilitatea statelor să-şi construiască, finalmente, propriile lor modele de modernitate.

De o disonanţă ce frizează cumva paradoxul contemporan, remarcă Profesorul Schifirneţ, în tot acest amplu context analizat, se distinge un aspect deosebit de important de semnalat, şi anume, faptul că, „deşi există modernitate, omul modern nu este prezent decât într-o anumită pondere din populaţia urbană educată, ea însăşi responsabilă în mare parte pentru faptul că modernitatea nu s-a împlinit în dimensiunile ei semnificative” (p. 160). Practic, rezistenţa sau opoziţia manifestate de largi segmente ale comunităţilor, privite în genere, în raport cu normele, acţiunile concrete şi trendurile impuse de modernitate, precum şi cu seria consecinţelor acestora de ordin imediat, se sprijină pe un suport filozofic fundamental legat de „adeziunea la valorile tradiţionale ale propriilor comunităţi religioase, culturale, etnice sau naţionale”. Coexistenţa celor două curente de opinie aparent antagonice ar trebui să devină un fel de axis mundi al gândirii umane a viitorului, deoarece, fiecare în parte, dar şi aşezate împreună, prin lanţul de interacţiuni benefice pe care-l pot determina, au capacitatea să deseneze şi chiar să reformuleze, de ce nu, chipul modernităţii într-o linie cu totul şi cu totul diferită faţă de schiţa concepută iniţial. Cu alte cuvinte, „orice strategie de dezvoltare identifică şi acordă importanţa cuvenită resurselor interne ale modernităţii, forţei autohtone de inovare socială, creativităţii proprii în plan instituţional, toate acestea fixate ca ţinte ale procesului de modernizare, proces aflat el însuşi într-o dinamică proprie” (p. 161). Totul e ca din centrul matricei funciare a modernităţii tendenţiale şi modernizării în sine să nu fie eliminată, într-un final oarecare, Fiinţa umană însăşi…

Privind în ansamblul ei lucrarea Profesorului Constantin Schifirneţ, nu putem trece cu vederea un segment capital, care merită dezvoltat ca atare într-un viitor cadru singular. Este vorba despre rolul statului naţional şi implicarea sa în „producerea de modernitate”, modernitatea tendenţială fiind, în viziunea autorului, printre altele, chiar „măsura gradului” în care acesta determină modernitatea anterior invocată. Procesul modernizării rămâne, însă, şi la ora actuală, la fel ca în trecut, unul de „construcţie politică instituţională, care are prioritate faţă de dezvoltarea economică” (p. 149) – deocamdată, cel puţin -, reperul semnificativ, esenţial, rămânând construcţia naţională şi, evident, aşa cum e firesc şi în bunul mers al lucrurilor, „conturarea unei identităţi naţionale” reprezentative (p. 149).

„Lumea de astăzi este modern structurată sau tendenţial modernă.” (p. 164), concluzionează sociologul Constantin Schifirneţ, nenumăraţii actorii sau agenţi ai modernizării şi modernităţii pornind, practic, în alcătuirea constructului lor specific, de la cadrul instituţional deja existent în perimetrul vest-european, cadru pe care l-au considerat în permanenţă drept un reper funciar de raportare globală, am putea spune, chiar dacă, în faza de început, „modernitatea a fost susţinută de grupuri restrânse şi viza mai mult idei şi conduite individuale” (p. 159-160). Acest lucru a suferit, însă, date fiind multitudinea şi complexitatea proceselor ce au avut loc de-a lungul timpului, o îndepărtare vizibilă de modelul iniţial „la nivelul practicilor curente” (p. 160), în spaţiul non-occidental, afirmă autorul, modernitatea definindu-se, practic, „un proces produs, intenţionat, din exterior” (s.n.) (p. 95), ceea ce a implicat faptul că, pentru a deveni cu adevărat funcţionale, principiile şi normele modernităţii au suferit metamorfoze specifice, în conexiune directă cu „credinţele, ideile şi specificul cultural al colectivităţilor locale” (p. 160).

Sigur, polimorfismul de care dă dovadă lumea contemporană în integralitatea ei imprimă procesului de modernizare, de cele mai multe ori, indiferent de perimetrul geopolitic analizat şi actanţii conjuncturali existenţi, pante destul de periculoase pe care aceasta poate marşa cu o destul de mare dificultate. Specificul identitar al fiecărui stat naţional non-occidental şi integrarea lui în matca globalizării, precum şi adaptarea normelor şi a principiilor folosite de acesta în producerea de modernitate necesar-impusă, după cum lesne se poate constata, nasc o serie de coduri locale consonante cu realitatea zonei respective, dar, în acelaşi timp, raportate, la nivel de principiu general valabil, la cele ale modelului vestic.

Faptul că avem de-a face cu o serie de modele derivate din pattern-ul iniţial, însă deja destul de bine structurate din multe puncte de vedere şi cu temelia consolidată pe cadrul identitar de mare profunzime al feluritelor colectivităţi, reprezintă, dintr-o anumită perspectivă, garanţia unei dezvoltări societale viitoare multifaţetate, cu o varietate de parametri definitorii,  convergenţi către interese comune benefice şi nicidecum viceversa. Cel puţin, aceasta se vrea a fi speranţa concretizată la nivel comunitar. Studiul Porfesorului Schifirneţ devine, iată, prin mijloacele proprii de abordare a unui asemenea subiect vast al timpului actual, nu numai un reper bibliografic important pentru desluşirea iţelor referitoare la modernitatea „intrinsecă oricărei societăţi, cel puţin ca tendenţialitate”, repet acest lucru, dar şi o bornă fixă de unde se poate pleca la drum întru continuarea cercetării complexe pe care o presupune procesul de modernizare în integralitatea sa.

—————————–

Notă: Constantin Schifirneţ este profesor universitar la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative din Bucureşti şi a desfăşurat, de asemeni, o prolifică activitate de cercetător la Centrul de cercetări pentru problemele tineretului (1968-1990, 1994-2004). A fost director in Ministerul Culturii (1990-1994), cofondator al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, al cărei decan a fost in perioada 1999-2002, şi director al Şcolii Doctorale „Ştiinţele comunicării” din cadrul S.N.S.P.A. (2008-2012).

Profesorul Schifirneţ a elaborat, în calitate de autor, o serie de lucrări de referinţă, precum: Mass-media, modernitate tendenţială şi europenizare în era Internetului (2014), Românii cum au fost şi cum sunt (2013), Filosoia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare (2012), Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media (coord. şi autor, 2011), Sociologie românească modernă (2009), Formele fără fond, un brand românesc (2007), C. Rădulescu-Motru. Viaţa şi faptele sale, vol. I-III (2003-2005), Geneza modernă a ideii naţionale (2001), Sociologie (1999), Educaţia adulţilor în schimbare (1997), Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu (1996), Lectura şi biblioteca publică (1991), Tineretul între permanenţă şi înnoire (1987), Generaţie şi cultură (1985), Adolescenţii şi cultura (coautor, 1974), Studentul şi societatea (coord. şi autor, 1973).

Menţionăm faptul că a fost coordonatorul colecţiei „Ethnos” a Editurii Albatros şi a reeditat Operele lui Spiru Haret (vol. I-XI), 2009-2010, alături de alte peste 30 de titluri de lucrări româneşti aparţinând lui M. Eminescu, T. Maiorescu, N. Crainic, O. Goga, M. Ralea, G. Călinescu, A. D. Xenopol, Aurel C. Popovici, C. Rădulescu-Motru, G. Sofronie, R. Seişanu, D. Stăniloae, Al. Claudian, S. Mehedinţi, T. Brăileanu, M. Manoilescu, M. Ştefănescu. În ultimii ani a publicat studii despre modernitatea tendenţială, mass media şi europenizare.

—————————-

MAGDALENA ALBU

17 iulie 2017

Bucureşti