Alexandru Nemoianu: O claie de fân
Acuma câteva veri, l-am vazut pe prietenul pe Ioan Bănuș adunând fânul cosit câteva zile mai devreme și felul în care a clădit o claie de fân într-o poiană din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiană mică, așa cum sunt multe în părțile acelea, frumoasă, curată, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreția ei de la începutul vremurilor. O poiană care mărturisea despre prezența omului și semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduiala temeinică și care ascundea o învățătură încă mai adâncă.
A început lucrul întorcându-se cu fața spre răsărit și închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieții și a morții a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniștea dupa-amiezii de vară, iar în poiană, era fânul, aflat în neorânduială și care, așa cum se găsea nu folosea la nimica și părea doar să sporească și să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă, prietenul meu a tăiat un par înalt și drept de gorun, l-a curățat de crengi și de noduri, l-a înfipt drept ca o făclie în mijlocul poienii și apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare și îndemânare, fânul a început să se adune în jurul parului bine mirositor.
Ceea ce fusese haos și neorânduială devenea formă și mărturie că lucrarea omului în lume are și trebuie să aibă și rost, și țintă, și frumusețe. Căci puține lucruri au emoționanta și nobila frumusețe a clăilor de fân din ținuturile de munte românești. Lucrarea se făcea cu temei și drămuită într-o mireasmă care nu poate fi descrisă, dar care știu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiană strălucea de curățenie, iarba era egală peste tot și hotarele staăvileau și țineau în locul lor pădurea și agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul își afirmase prezența din nou și făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puținele unelte, s-a întors spre răsărit și din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci. Cele pe care le-am văzut atunci au un înțeles adânc și cuprind o povață statornică.
Asemenea fânului din poiana Borloveniului, și noi ne aflăm răspândiți, izolați și în voia vântului și la cheremul tentațiilor de tot felul arătate de de haosul negativității pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare și laolaltă putem face o zidire tare și cu sorți de viață îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unica sau, încă mai puțin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut sa stea în turmă și să își îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin și o chemare care rămân unice și nerepetabile. Lumea, în toată mareția ei, a fost facută pentru toți, dar și pentru fiecare în parte. Aceasta este o taină peste masură de adâncă și care ne obligă pe toți și pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al fiecăruia și nici rostul care este al tuturor. Este atâta de ușor de înțeles ca pentru a ne păstra ființa noastră și pentru a păstra dreptul la ființa al celor din jurul nostru trebuie sa recunoastem pe fața fiecăruia dintre semenii noștri, ca și pe fața noastră, chipul Celui care ne-a zidit pe toți. Pentru a ne aduna din nou și pentru a fi generație cu rost în trecerea vremii, trebuie să ne strângem în jurul unei axe care nu poate fi alta decât cea a credinței Ortodoxe și a dragostei de Neam. Să căutăm în jurul nostru și să ne întoarcem în dragoste spre cei dinainte ai noștri și să pricepem că lucrurile nu sunt de tot la întâmplare și că ele nu au fost aduse în ființă ca să steie în paragina lipsei de grijă. Rostul de oameni și Români ni-l împlinim înfrumusetând lumea care, pentru o scurtă clipă ne-a fost dată și pentru felul în care ne împlinim acest rost vom fi cântăriți și în neamul nostru și în fața Dreptului Judecător. Așa cum fânul se adună și capătă formă în jurul lemnului din mijlocul clăii, la fel Neamul nostru trebuie să se adune în jurul “axei” care îl definește. Mai sunt încă așa de multe lucruri pe care avem a le învăța de la tăranii noștri, față de care aproape nimeni nu a avut milă, dar pe ale căror palme tari și aspre se sprijină nădejdea noastră de azi și de mâine, așa cum s-a sprijinit și nădejdea de ieri.
Tăranii noștri nu vor și nici nu au lipsă să înșire vorbe multe dar ei pot să ne învețe mai mult decât cuprinde fala deșartă a lumii, radicând o simplă claie de fân în hotarul Borloveniului.
———————————-
Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
20 iulie 2017
