Cuvânt și iubire

Ernst Junger (1895-1998)  este una dintre cele mai de seama personalități ale culturii europene și în mai toate chipurile, un simbol al destinului german în veacul al XX-lea.
Născut la sfârșitul veacului al XIX-lea în Hanovra el a crescut în amurgul frumuseții ultimului veac normal, care s-a sfârșit în 1914. El a cunoscut normalitatea și bogăția unei lumi care apunea. Caracter aprig și neobișnuit a căutat situațiile limită de foarte tânăr. A fugit de acasă și s-a înrolat în “Legiunea Străină”, de unde a fost adus înapoi de părintele lui. Izbucnirea Primului Război Mondial a facut ca intrarea lui sub arme să nu mai poata fi oprită. Ernst Junger participă la lupte crâncene și se distinge prin vitejie personală la nivelul de a primit Ordinul  „Pour le Mérite”, cea mai de seamă distincție militară germană. Era cel mai tânăr dintre cei doar optsprezece germani sub arme care au fost onorați cu această decorație pe toată durată războiului. De fapt primirea acestei decorații i-a marcat destinul definitiv. Ernst Junger trebuia să se comporte exemplar și asta a și făcut.
A facut serioase studii în entomologie și câteva specii îi poartă numele. În același timp devine unul dintre cei mai de seamă eseiști și publiciști ai vremii. Patriot autentic el a slujit cu devotement interesele țării lui pentru care nu șovăise să își dea sângele. Ernst Junger a știut că rușinoasa pace impusa Germaniei va aduce dezastru dar în același timp în chip activ s-a opus regimului nazist pe care îl diprețuia aristocratic. Prestigiul său a făcut cu neputință arestarea lui. (În mod ciudat Hitler personal a interzis arestarea lui. Este una dintre ocaziile în care putem întrezări o taină, felul în care oameni aleși sunt ocrotiți…La fel ca în interdicția de persecuție dictată de Stalin pentru Mihail Bulgakov). Enrst Junger se căsătorește cu Gretha von Jeisen (pe care atâta de emoționant în ”Jurnalele”  sale o numește, ”Perpetua”)  și a avut doi feciori, Ernstel și Alexander. În vremea celui de al doilea Război Mondial a servit sub arme pe frontul de Vest, în Caucaz și la Statul Major din Paris. În septembrie 1944, în urma complotului împotriva lui Hitler, este înlăturat din armată ca “nedemn de a purta uniforma germană” și se retrage la casa sa din Kirchhorst unde va trăi până la mijlocul anilor 50. Pe durata ocupației (1945-1949)  nu va avea dreptul sa publice și va suferi mari privațiuni. Apoi devine una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii germane postbelice și la împlinirea vârstei de o suta de ani va fi cinstit cu onoruri naționale. A fost ultimul purtător al ordinului  „Pour le Mérite” și chiar acest lucru, în sine, este simbolic.
Despre Ernst Junger și opera lui s-au scris tomuri nesfârșite. A fost lăudat și insultat. Nu este rostul acestor rânduri să adauge ceva ci doar de a înfățișa câteva gânduri despre o personalitate exemplară.
Cred că măsura personalității sale a dat-o deplin Ernst Junger în anii 1944-1949  când, simultan, a fost prigonit de catre regimul nazist muribund și apoi de către autoritățile de ocupație. În acei ani a pierdut și pe fiul sau Ernstel, trimis cu un batalion de pedepsire  (pentru opinii anti-naziste) în Italia. Acea perioada din viața lui Ernst Junger se poate desluși din paginile uluitoarelor lui “Jurnale” (cele dedicate perioadei în cauza sunt, ”Pagini din Kirchhorst” și “Coliba din Vie”).
În Kirchhorst și împreună cu locuitorii din jur, Ernst Junger a trecut prin marele examen al persecuției și suferinței. El a trecut acest suprem examen de caracter în chip exemplar, aristocratic și fără îndoială meritând din nou ceea ce primise în anii Primului Război Mondial, ordinul „Pour le Mérite”. Ceea ce Ernst Junger a demonstrate, a fost că valoarea și semnificația existenței umane nu este dată de suma “realizărilor” ci de consecvența de caracter a persoanei.
Sfârșitul războiului, ”capitularea necondiționată”,  Ernst Junger o primește uluitor, ”poți să vezi, să înțelegi, să vrei și chiar să iubești ceea ce este necesar și totuși să fi pătruns de o durere uriașă”.  A înțeles imediat esența demonică a conceptului de “capitulare necondiționată” care înseamnă continuarea războiului prin pace. Tratarea unor oameni fără apărare ca inamici de război. (În acest fel cu mult înainte el a intuit și demonstrate esența demonică a sistemului american) , nu se sfiește să îi caracterizeze pe ocupanți  (adica trupele americane), ”…necunoscând limbile vechi, mitul grecesc, dreptul roman, Biblia și etica creștina, moraliștii francezi, metafizica germană, poezia din întreaga lume. Pitici în ce privește viața adevarată, goliați în tehnică-de aceea uriași în critică, în distrugere, misiune ce le revine fără ca ei să știe…Titani cu un singur ochi, spirite ale întunericului. ”În acei ani Ernst Junger,  care atunci citește pentru a doua oară integral Biblia, a dat dovada măsurii lui umane.
Fără teamă ajută cu vorba și fapta pe cei din jur. Trăiește mai mult decât modest, din rodul grădinii pe care o îngrijea și din mici daruri primite de la prieteni. Aceste activități îl fac să scrie în Jurnalele pe care le ține (“Pagini din Kirchhorst” si “Coliba din Vie”),  “munca este sfințită de ceea ce nu poate fi plătit în ea. Din această catime divină se revarsă asupra oamenilor fericirea și sănătatea…Valoarea muncii se orientează după măsura dragostei ascunsă în ea.”
Știe să asculte și să sfătuiască pe toți cei cu care intră în contact și nu își ascunde simpatia pentru țăranii din jur. Ernst Junger descoperă că “Veșnicia nu e o mărime, ci o calitate. Din acest motiv, nu mileniile și milioanele de ani sunt mai aproape de ea, ci clipa este”. Iar, consecvent,: ” În situația lumii moderne, care se standardizează și în care persoană devine număr, în care cei mai deștepți eșuează și cei curajoși caută o soluție, putem vedea cum cineva dă liniștit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri că am întâlnit un om care se roagă.”
În acei ani, când cu ușurința ar fi putut deveni un profitor, Ernst Junger refuză să se prezinte în fața “tribunalului de denazificare” ( o nouă manifestare a obsesiei pentru “reeducare” a celor care încă mai sunt stăpânii lumii si mai ales, a celor care îi manevrează) căci acest lucru îl făcuse, punandu-și viața în pericol și jertfind un fecior. Dar probabil cel mai important lucru este faptul că Ernst Junger deplin deslușeșete legătura cu Divinitatea și rostul jertfei și trudei omenești, legatura dintre actul uman și veșnicie : “  Dar înăuntru s-a săvârșit”. Cuvinte importante, de meditat la ele. În absolut, există o încheiere a acțiunilor noastre, o completare a lor, care nu depinde de reușită sau de eșec. E în asta o imensă consolare.
Acțiunile noastre sunt comparabile cu lansări de o dublă forță. Pe de-o parte, ele sunt ca săgețile care, slobozite de arcul vieții, se subordonează hazardului, gravitației și vântului. Nimeresc la țintă sau o ratează; drumul lor nu este în mâna noastră.
Pe de altă parte, fiind întinse și de forțele iubirii, coarda trimite săgeata în suprareal, pe o traiectorie dreapta de zbor care își atinge ținta în nevăzut. Există întotdeauna un al doilea destinatar căruia se adresează cuvintele, faptele,gândurile noastre.
Scriem o scrisoare unuia dintre apropiații noștri și o ducem la poștă. În clipa în care o aruncăm în cutia poștală, ne gândim la destinatar și ni se strecoară o grija, o îndoială: oare mesajul nostru va ajunge la el? Când domină haosul, această grija devine preponderentă. Și totuși ne consolează faptul că am scris scrisoarea, indiferent dacă își va atinge scopul ori nu. Simțim că, scriind-o, ceva s-a schimbat în lume. Ea este o jertfa împlinită, chiar daca nu va fi citită. Căci “ “înauntru s-a săvârșit”.
La fel se întâmplă, în genere, și cu grija legată de cei de departe. Gândurile noastre se rotesc în jurul luptătorilor, al celor dispăruți, al prizonierilor. Poate că niciodată nu va mai veni vreo veste de la ei, poate vom afla peste ani că au căzut.  Și niciodată suflul absurdului nu ne va părea mai puternic decât atunci când vom fi obligate să recunoaștem că ne îngrijorasem de soarta unui om care a putrezit de mult. Ne gândisem la el ca și cum ar fi trăit. Și totuși, e ceva miraculos în acest “ca și cum”. Ar trebui să ne gândim la fiecare mort ca și cum ar trăi și la fiecare viu ca și cum ne-ar despărți deja moartea de el. Astfel ne adresăm dorințele mai sus, către persoana invulnerabilă. Iar dacă am încorda arcul corect, am trăi clipa miraculoasă în care ar sosi raspunsul.” Căci înauntru s-a săvârșit.””
Probabil ca Ernst Junger a fost mai mult decât un om special, poate a fost un desăvârșit, unul dintre Sfinții pe care doar Dumnezeu îi cunoaște, unul dintre cei cărora ne putem ruga.

———————————-

Alexandru Nemoianu

Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la

5 iulie 2017