Adrian Botez: Rătăciri (poeme)
SFAT CU HRISTOS
ia – un hoit şi eu – Părinte – m-am găsit să te-ndrăgesc
m-aplecai adânc în Duhu-mi – şi zării ocean ceresc
soare lună păsări stele – mii strămoşi – şirag de raze
îmi ţes noua rugăciune – şi-mi aştern tărâm de oaze
zdrenţuit eşti tot ca mine – sângerat şi răstignit
dar în orice tragedie ai clădit sfânt răsărit
apa ciorilor – bâhlită – tot aşteaptă să m-adoarmă
dar n-am somn: din ciobul vieţii mă-nvăţaşi cum să fac armă
eu din răni şi umilinţe împletesc fulger regesc
şi hulubii vin în palma-mi – crinii nu se mai sfădesc
Tu eşti Fratele mai Mare – Frumuseţe prin Durere
în cununa cea de cântec lacrima s-a-ntors putere…
…zac pe patul suferinţei – trepte-n ceasuri putrezind
rană-n rană ne-ntâlnirăm – Prinţ al Marelui Colind!
ROST RĂTĂCIT
trimişi – văratic – după Rost – Stăpânul
a fost uitat s’-ne-arate în vreo parte…
acum – iernatic însăilaţi – tot Spânul
rânjeşte-a fi – agonic – Rost şi Carte
la ce-am tocit – din temelie – zarea?
la ce-am trecut oceane – peste munţi?
nici înapoi – la El – cărarea
n-o ştim: Ochiul Stăpân cum să-L înfrunţi?
din nisiparniţă deşert învârtejim
te-ntrebi în van cu cale ce-ar fi fost să fim
dar nestematele fântâni zac tot sub lanţuri
blesteme isc’ văzduh – în fel şi chip de danţuri…
…Stăpâne – Ţi-am uitat şi mugurii mâniei:
cum să-mprim’vărez un hoit – dedat cerşetoriei?
DISCURS (ÎN CURS) DESPRE MOARTE
în definitiv – ce-i
moartea asta – de te tot dai cu capul de
ea – din clipă în
clipă? – cel puţin de zece ori pe zi auzi
şoptindu-se clandestin sau – dimpotrivă
urlându-se patetic – emafatic şi cu grimase
mereu diferite – împădurite până la
muchia buzelor: “moarte – moarte – moarte
moarte…”
e o chestie atât de
banal de normală – atât de stringent necesară – ca
gospodinei o
oală – când s-a pomenit cu puzderie de
musafiri – dar la gătit
s-a-ntâlnit cu lipsa şi – mai ales – cu
zăbava… – da – e necesară – vă spun – precum paiele şi
pleava – într-o
gospodărie de om – întru alcătuirea unei case – vieţi sau
sindrom:
moartea e pauza de lucru – e
imperios – duşul pe care-l faci – după ce ai
râmat – de dimineaţă şi până-n amurg – în
mizeriile creaţiei de
demiurg
e veioza tihnită – pe care ţi-o pui
la capul patului (…tare ostenit – dup-o zi de
scârbavnic rânit…) – veioza – da – ca să
desluşeşti întunecimea adâncă a
slovelor – dintr-o carte – care
nu-i lume – nu-i ticăloşie ori trădare de
brume – ori crimă cu
pretenţii de scrimă – ci – pur şi simplu e
curată vestire – …e
cu totul altceva – deloc
mucava
moartea e o truditoare cinstită
veşnic îndrăgostită de ceea ce
face – şi de cei cu care
temeinic – desface
moartea e duşca de apă
vie – cu care-ţi clăteşti
gura – în fiecare dimineaţă – spre a-ţi
detoxifia organismul de
ziua trecută şi atât de
benefic pierdută
moartea te ia de după gât – tovărăşeşte
insinuantă cumva şi
cochetă – şi te tot plimbă printr-un
“dincolo” – din crâşmă-n dugheană – dar la
plată – nici vorbă să deschidă
poşetă – şi – în general – când e vorba de murmurul
lumilor – ea-i numai
soprană
…moartea stă cu mâna-n mâna
mea: cum aş putea să
zic ori scriu – despre
ea – o vorbă
rea?
ea e prototipul tuturor
nevestelor din
oricare lume – şi dacă voi mai
scrie mult – voi scrie cu
spume – ca un ocean dat în foc
şi-mi voi face – orişipeunde – un jalnic
renume – ca un jucător de cărţi
veşnic urmărit de
noroc
…acum – când scriu aceste stihuri banale – cu
viu colorate papagale cerneale – moartea
priveşte la mine
aşa – …moale… – adică: “las’ că te lecuiesc eu
derbedeule (…neruşinat
furişat între lume şi
vis – traficant mizerabil de
paradis…) – …da – te lecuiesc eu – acuşica – de
discursuri lungi – de tot
indiscrete – la
adresa Doamnelor Firii
din înşirate peste tot şi
mistice
pachete…”
——————–
Adrian BOTEZ
Adjud, Vrancea
1 iulie 2017
