Alexandru Nemoianu: Despre “starea de tranziție”
Pentru tot cel care se uita in jur cu minimala atentie va fi cu neputinta sa nu surprinda ca omenirea, in tot cursul istoriei, s-a aflat si se afla intr- o stare de agitatie permanenta sau, mai exact o stare de neliniste. Iar cel mai adesea explicatia data acestei stari este anticiparea unei schimbari imediate si urgente si inca mai précis existenta unei “stari de tranzitie”. Aceasta conditie pare sa fie o permanenta a existentei umane. Intr-o gluma aceasta realitate a fost surprinsa foarte bine. Se spune ca, dupa alungarea din Rai, Adam i-ar fi spus Evei, ”trebuie sa fim foarte cu grija caci ne aflam intr-o stare de tranzitie”. De fapt acesta este si adevarul. Fie ca vrem, fie ca nu vrem, fie ca ne face placere sau nu, conditia umana in aceasta lume este una de provizorat. Acestei imprejurari trebuie sa i se dea cuvenita atentie.
In conditiile in care, intreaga existenta umana, a stat si sta sub semnul provizoratului, inseamna ca toti oamenii si din toate vremurile, au trebuit sa raspunda aceleiasi conditii permanente: sentimental de provizorat. Circumstantele istorice s-au schimbat si se schimba, deci acest provizorat mereu se imbraca in haine noi si, la fel ,,isi schimba culoarea raspunsurile oferite de oameni, nu in esenta, in detalii lor. Dar conditia data si raspunsurile stau sub acelasi “tip”. Iar aceasta continuitate tipologica se gaseste in esenta istoria omeneasca.
Constinta acestui provizorat si panica starnita de el s-au cerut si se cer umplute,compensate. Modurile prin care se umple acest gol sunt diferite. De la activitati “importante” la activitati frivole. Iar scopul final al acestor actiuni este de a justifica existenta. Pentru cei mai rudimentari si fara imaginative, o existenta redusa la acest exil pamantesc, dar pentru cei mai multi aceasta existenta se cere justificata in curgerea neamului si in eternitate. Si “munca” este cea care poate, si justifica si osandi.
In primul rand trebuie sa fim bine intelesi ca “munca” nu este nici un dar si nici o recompensa, este o pedeapsa data oamenilor dupa alungarea din Rai. Ca exilati intr-o lume cazuta suntem obligati sa ne castigam existenta “in sudoarea fruntii”. Nu are nici un rost sa idealizam acest lucru. Dar un alt lucru ar trebui facut. Ar trebui sa intelegem ca ““munca” este sfiintita de ceeace nu poate fi platit in ea. Din aceasta catime divina se revarsa asupra oamenilor fericire si sanatate. Valoarea muncii se orienteaza dupa marimea dragostei ascunsa in ea”. (Ernst Junger). Deci activitatea omeneasca, ”munca”, poate fi transfigurata si acest lucru este posibil doar prin dragoste. Probabil ca cel mai usor poate fi ilustrat acest adevar prin grija Mamei pentru copilul ei. Nici o truda, nici o veghe, cat de lunga si cat de grea, nu vor tine in loc bucuria mamei pentru sanatatea copilului ei. In aceste moment, prin trasnfigurarea “muncii”, atingem vesnicia. Caci vesnicia nu este o cantitate, este o calitate. Din aceasta cauza asemenea “clipe” sunt cele care apartin vesniciei si nu milioanele de ani fara rost…De aceea atunci cand activitatea noastra devine scop rau, cand scopul scuza mijloacele, atunci cand negativitatea cuprinde gand si fapta atunci asezamintele lumii se cutremura, atunci ar trebui sa ne fie frica. Caci nu exista in intreaga creatie o forta mai puternica decat libera vointa a fiintelor inzestrate cu constiinta de sine si intelegere duhovniceasca iar folosirea spre rau a acestei libere vointe poate avea urmari ingrozitoare.
Atunci cand vedem tineri, ”satui de joc si glume/care-si ucid copilaria lor” sa ne temem. Caci atunci acesti tineri isi cauta “implinirea” in erotism, in droguri, in etilism, in “balena albastra”. In stari pasionale care nu pot produce decat o enorma plictiseala, in cel mai bun caz, sau sinucidere, in cel mai rau. Sunt tineri care contrazic din rasfat, care sunt opozanti din temperament, care “rezista” fara sa stie la ce. Sunt cei care sunt manipulati fara mila de mercenari ai raului (fie ei Soros, asociatia ACCEPT sau alti eisdem farinae). Atunci acesti copii pierduti murdaresc cuvintele si se murdaresc pe sine si in timp, pierd si lumea asta si pe cea care va sa fie. Atunci acesti copii sunt transformati in cea mai jalnica categorie, a “imbecililor utili”. Utili unor cauze despre care ei nu au habar si al caror scop este raul.
Sfaturile “superioare” aici nu ajuta. Lectiile pedante fac mai mult rau. Predica virtutilor proprii (cel mai adesea inexistente) poate doar enerva si agrava. ”Argumentele” varstei si experientei sunt patetice. Exista un singur raspuns, rabdare si dragoste. Si mai ales sa nu uitam un lucru esential (spus tot de catre Ernst Junger): ”in situatia lumii de azi, care se standardizeaza si in care persoana devine numar, in care cei mai destepti esueaza si cei curajosi cauta o solutie, putem vedea cum cineva da linistit un sfat bun sau face ceea ce e bine. Atunci putem fi siguri ca am intalnit un om care se roaga”.
———————————-
Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
26 iunie 2017
