Cuvânt și iubire

În trenul de noapte ce ne ducea spre Bucureşti începeam să realizez că fiece kilometru parcurs mă îndepărta, mă rupea pentru întotdeauna de tărâmurile copilăriei. Oare ştiam în acele ore ca voi mai reveni – cu gândul, cu visul – de nenumărate ori spre oraşul de pe deal şi spre Burdujeniul bunicilor, dincolo de lunca Sucevei? Şi că după zeci de ani voi mai avea parte să aprind o lumânare pe mormântul mamei, în cimitirul evreiesc de pe deluşorul de după pădurice? Luminile peroanelor de gară se depănau sfâşiind întunericul, însoţite de gemetele frânelor trenului: Dolhasca, Paşcani, Roman, Bacău… Gândurile însă mă aduceau mereu la peronul minunatei gări a Burdujeniului, pe locurile unde am avut parte în adolescenţă de momente, emoţii şi simţiri ce s-au înrădăcinat în mine pentru întotdeauna.

La Burdujeni m-am născut şi acolo am petrecut primii mei patru ani care mi-au lăsat doar frânturi de amintiri. Dar aveam să revin mereu în târguleţul unde rămăseseră bunicii şi familia iubitei mele mătuşe Freida, sora mai tânără a mamei, cea care m-a însoţit, de departe ca şi de aproape, cu grijă şi dragostea sa până când s-a stins acum trei ani aici, în Israel.

La Suceava ne-am mutat în 1950. Tata obţinuse un serviciu la „Alimentara” şi reuşise să obţină şi o locuinţă (cu chirie) pe strada Cetăţii nr. 6. Era a treia casă pe dreapta străzii aşternute cu prundiş ce cobora, destul de abrupt, spre Cacaina şi spre cărarea ce ducea apoi în sus, spre ruinele cetăţii de scaun. Casa fusese probabil proprietatea unei familii de evrei înstăriţi, dar în acei ani era deja împărţită în 4 locuinţe unde trăiau câteva familii. La început am ocupat locuinţa din dreapta casei, genul de 3 camere-vagon. În locuinţa alăturată, paralelă dar plasată în mijlocul casei, deci mai bine apărată de frig şi de umezeală, trăia familia Kavon: părinţii, două fete şi un fiu care erau deja maturi. Aveau o căruţă cu cal adăpostită în grajdul din fundul curţii. Când după un timp nu prea lung (cred că mai puţin de un an) familia Kavon a plecat în Israel, grajdul avea să devină magazie de lemne. Pe una din laturile magaziei, incluse în clădirea de zid, erau cele două cabine de toaleta ale casei. Noi ne-am mutat într-o noapte în locuinţa lor, unde am trăit următorii 13-14 ani, până la plecare.

Fosta noastră locuinţă a fost ocupată mai târziu de familia Chibici: Ştefan Chibici, ceasornicar şi mecanic de rar talent, invalid, cu ambele picioare paralizate, soţia sa şi Armin, fiul ei (germani de origine), care era ceva mai mare decât mine. De-a lungul anilor m-au însoţit, auzite prin peretele comun, sunetele orare ale ceasurilor cu pendulă din atelierul de ceasornicărie aflat în camera ce dădea spre stradă. Masa de lucru era lipită de una din cele două ferestre şi când treceam prin faţa casei nu puteam să nu-l văd prin geam pe Dl. Chibici, cu lupa de ceasornicar la ochi, înarmat cu „pinţeta” şi alte scule minuscule, aplecat asupra vreunui mecanism de ceas. Dl. Chibici cânta la acordeon şi la pianină, era pescar amator iar figura sa prietenoasă mi-a marcat copilăria. Fără îndoială a fost o aparenţă cunoscută a Sucevei acelor ani, când trecea cu scaunul său pe rotile prin oraş. La început, căruciorul îl activă manual, cu braţele sale viguroase. După un timp s-a adăugat un motoraş iar după alţi câţiva ani căruciorul l-a înlocuit cu o adevărată motocicletă pe 3 roţi cu comenzile adaptate la mâini, care avea în spate şi o banchetă, destul de largă pentru a ne transporta uneori pe Armin şi pe mine. Câteodată plecam cu ei la pescuit, pe malul Sucevei. Scaunul pe rotile l-a păstrat şi-l folosea când mergea la cinema. Ca şi acum îl văd, în faţa casei, sau în curtea din spate, demontând, reparând, reglând şi remontând motorul motocicletei, când toate piesele erau desfăşurate pe o pătură iar Chibici, pe vine, se deplasa mişcându-şi picioarele paralizate cu ajutorul mâinilor sale puternice. În tot acest procedeu, ce dura ore, era asistat şi ajutat de Armin. Eu priveam fermecat cum o colecţie de piese de metal redevin un motor ce până la urmă porneşte şi lucrează sforăind armonios şi umplând curtea cu mirosul benzinei arse. Când am împlinit 13 ani mi s-a dat în folosinţă „Doxa” moştenită de la mama. Nu era un ceas solid, ci unul fin şi elegant, iar în câteva rânduri a suferit avarii provocate de jocurile mele. De fiecare dată Dl. Chibici m-a scos din nenorocire. „Doxa” mamei nu o mai port de zeci de ani, dar când dau de ea în sertar şi-i întorc arcul, mai funcţionează.

Locuinţa noastră avea două camere şi bucătărie. Camera ce dădea către stradă folosea de salon şi dormitor al părinţilor. Era mobilată cu un pat „studiou”, un şifonier şi o masă pătrată, masivă. Camera mea era la mijloc, cea mai călduroasă, însă luminată doar de uşile şi ferestrele cu geam ce dădeau spre prima cameră şi spre bucătărie. Iarna, când bucătăria nu era încălzită, camera asta ne folosea şi de sufragerie. Bucătăria era dominată de o sobă de gătit cu plită din fontă şi un cuptor alăturat, dar de gătit se gătea deja pe aragaz, iar focul în soba-cuptor se aprindea mai rar, vinerile, ziua gătitului şi coptului sau în zilele de spălat rufe. Uşa bucătăriei, cu oblon, ducea, printr-un mic cerdac, spre curte. Era o curte mare, ce de fapt înconjura 3 laturi ale casei. Lângă scările acoperite ce duceau spre pod se ridica un salcâm înalt care primăvara se acoperea de flori albe şi dulci şi umplea curtea cu parfum. Puţin mai sus, era gardul înalt ce acoperea cu totul vederea spre livada de meri ce înconjura biserica „Naşterea Sf. Ioan”. Din cerdac puteam întrezări turla bisericii şi dimineţile de Duminică erau pline de răsunetele clopotelor. Merele acrişoare din curtea bisericii erau o atracţie, dar gardul era înalt şi doar în spatele magaziei de lemne puteam ajunge la câteva crengi… Pe latura dinspre biserică a curţii, erau semănate spre vară 2-3 straturi de ceapă sau de roşii. Tot acolo, lângă gardul casei vecine, se afla şi o magazioară care în trecutul casei, servise proprietarilor de „Suka „ – acea colibă ce semnifică săptămâna sărbătorii biblice de toamnă (Festivalul Colibilor, Sărbătoarea Corturilor, sau a „Tabernacolelor”).

Acoperişul de tablă putea fi ridicat şi înlocuit pentru zilele sărbătorii cu unul temporar, improvizat din crengi înfrunzite. Dar toate astea le-am învăţat mai târziu. În vremea mea folosea familiei Chibici de cămară. În spate era şi un mic şopron îngrădit unde în lunile toamnei îngrăşau porcul. Apoi, de Ignat, câteva zile înainte de Crăciun, sacrificarea porcului şi întrega ceremonie condusă de măcelarul angajat, cu cazanele de apă clocotită şi focul aprins pe lângă animalul răstignit era un spectacol fascinant la care am fost martor de câteva ori.

Atracţia principală a curţii din spate era însă „pompa”. Pompă de apă – de fapt o cişmea mare de fier – care asigura aprovizionarea locatarilor cu apă şi care funcţiona doar o oră sau două pe zi. Pompa era chiar lângă uşa bucătăriei noastre deci, spre deosebire de vecini, aveam de făcut doar câţiva paşi cu găleţile pline, până la butoiul cu capac, din tablă zincuită, unde erau acumulaţi mereu câteva zeci de litri de apă. (În bucătărie, chiar lângă butoi trona „lavoarul” cu lighean emailat şi o cană cu mâner mare, aproape cât o oală, pentru scosul apei din butoi). Aprovizionarea cu apă devenea însă o adevărată aventură când adeseori, iarna, pompa îngheţa, deşi fusese bine învelită şi căptuşită cu paie. Dezgheţarea pompei era un proces complicat în care se vărsau nenumărate oale cu apă clocotită şi nu întodeauna reuşea. Atunci, când în butoiul din bucătărie se întrevedea deja fundul, soluţia era de a ajunge cu găleţile la doamna Haimovici, în casa alăturată de la nr. 4, care (raritate în acei ani) aveau robinet chiar în casă, sau de a parcurge vreo o sută sau două de metri până la o altă pompă în josul străzii.

A doua latură a curţii se întindea de la magazia de lemne până la stradă, de-a lungul locuinţelor unde au locuit familiile Hibner şi Shiber. Era de fapt o aripă cu o bucătărie şi 3 camere ce fusese împărţită în 2 apartamente. Apartamentul Hibnerilor avea lângă bucătărie şi o cameră de baie cu toaletă interioară. Aveau chiar şi robinet în bucătărie, dar în afara toaletei, apă curgătoare nu era aşa că şi ei se aprovizionau de la pompă. În cele două apartamente trăiau cele două perechi cu câte un copil mic – un băieţel şi o fetiţă. Izu Hibner era un bărbat dolofan, cu păr şaten ondulat, tânăr şi arătos, la curent cu cele mai moderne tehnologii ale epocii: era fotograf amator şi chiar developa singur acasă filme şi poze. Era gestionarul magazinului de „Sport-Foto-Muzică” din centru. Soţia sa, Piri, femeie frumoasă, cu părul negru, tuns scurt, era transilvăneancă. Pe atunci nu ştiam că numărul tatuat pe unul din braţele ei dovedea că tânăra Piri era printre puţinii supravieţuitori de la Auschwitz. Băieţelul lor, Meir, era cu 3-4 ani mai tânăr decât mine. În unele veri, părinţii noştri aduceau, în tovărăşie, o căruţă cu nisip şi ne amenajau în curte un spaţiu de joacă. În una din ierni, când zăpada a ajuns la streşine, ieşeam din casă prin adevărate tunele croite în nămeţi. În aripa curţii ce trecea pe la intrarea Hibnerilor, se bătătorise o potecă de trecere care probabil se formase la mai bine de un metru deasupra terenului. Spre primăvară când poteca se mai muiase, mi-l amintesc pe Izu Hibner cum s-a scufundat într-o zi până la brâu în zăpadă pe când trecea pe potecă în drum spre ieşirea din curte. Pe la sfârşitul anilor ’50, familiile Hibner şi Shiber aveau să plece în Israel, iar în locul lor au venit locatari noi.

În primii ani, acea latură a curţii era foarte largă şi cuprindea o porţiune de teren ce mai târziu a fost despărţită cu gard de curtea noastră şi plantată cu porumb. Dar până la această schimbare aveam la dispoziţie un spaţiu vast, acoperit cu iarbă şi dominat intro parte de un nuc falnic. Afară de recoltă de nuci, pomul ne oferea umbră şi loc de a întinde în după amiezele de vară, o pătură. Tot acolo era locaţia preferată unde era invitat domnul Pânzaru să fotografieze copiii. Dovadă – o poză a mea, pe la vreo 5 ani, cu breton şi costum marinar, mândru de noua tricicletă. „Foto Pânzaru” era o adevărată instituţie suceveană. Avea studioul nu departe de noi, pe Luca Arbore, iar în centru domnea „Foto Colbert”.

A treia aripă a curţii era cea mai mică şi despărţea faţada cu cele trei uşi, de stradă. Strada Cetăţii era îngustă, nu avea trotuare şi nici pavată nu era. Dar era abruptă şi mărginită de două şanţuri nu prea adânci, invadate vara de urzici şi de flori de muşeţel. Nu ţin minte să fi trecut cândva vreo maşină şi nici căruţe nu treceau decât rareori. Iarna, devenea un derdeluş ideal, ceva mai scurt decât cel de pe strada Mirăuţilor dar nu mai puţin excitant. Vara, vedeam cum treceau mărşăluind şi cântând companii de ostaşi de la cazarmă, în drum spre sau de la poligonul de tir din spatele cetăţii.

Mama mă lua în după amiezile de vară la plimbare în oraş. De la noi până la Ştefan cel Mare, unde începea „centrul”, era cale destul de scurtă. Urcam spre strada Curţii Domneşti, numită atunci Stalin, şi apoi treceam pe lângă „centrul de panificaţie”. În faţă staţiona câteodată o căruţă ce semăna a dric, din care pâinile mari, calde încă, negre şi rotunde, erau duse în prăvălie. Apoi, vânzătoarea în halat alb, foarte scundă de statură, avea să le vândă printr-un mic geam, celor care formaseră deja o coadă pe trotuar. Când am fost ceva mai măricel eram trimis uneori şi eu să cumpăr cu 2 lei o jumătate de pâine neagră. În drum spre casă ronţăiam din coajă caldă şi mirositoare. După câteva ore însă, pâinea se întărea şi devenea acrişoară, cu totul negustoasă.

Apoi treceam pri faţa liceului de fete (ce-l voi mai aminti), peste drum de biserica Sf. Dumitru şi ajungeam la „Agenţia Rozenberg”. De fapt, un magazin de ziare şi reviste, expuse în vitrină şi pe obloanele deschise ale intrării. Acolo aveam să cumpăr câţiva ani mai târziu broşurile colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice, „Contemporanul”, almanahurile ce apăreau în preajma anului nou şi multe altele. În spatele tejghelei cu galantarul de ţigări era o masă de birou cu două maşini de scris la care fete tinere învăţau dactilografia şi unul din puţinele telefoane din Suceava de atunci. Inima „agenţiei” erau însă lozurile, biletele de loto şi îndeosebi buletinele de pronosport. În după amiezile şi serile de Duminică agenţia şi trotuarul din faţa ei erau înţesate de oameni ce aşteptau să vină prin telefon rezultatele meciurilor, comentau cu înflăcărare detaliile aflate şi evaluau tot timpul numărul de rezultate exacte de pe buletinele de pronosport. Comentariile aveau să continue în dimineţile de luni, la frizeria de după colţ, unde echipa de frizeri, cu „Sportul Popular” în mână, analizau împreună cu clienţii cele petrecute pe stadioane. Asupra acestui imperiu cultural-sportiv domnea cu jovialitate Dl. Rozenberg, bărbat energetic, scund şi rotofei, specialist în toate activităţile magazinului-agenţie, ajutat de soţia sa. Câţiva ani mai târziu a fost arestat şi condamnat pentru lipsă în gestiune, iar agenţia a dispărut din peisajul sucevean.

După ce depăşeam agenţia, treceam prin faţa panoului cu afişele de cinematograf şi dădeam colţul spre centru. Chiar la colţ se afla magazinul „Alimentara” unde a lucrat tata la început. Avea să lucreze apoi mai mulţi ani la magazinul central, care era ceva mai jos, vizavi şi avea câteva încăperi – raioane de coloniale, dulciuri, pâine, băuturi, brânzeturi şi salamuri.. Era cea mai mare Alimentară din oraş şi ocupa un întreg colţ al străzii. Îmi amintesc că într-o seară, cred că era iarnă, un incendiu mare a distrus partea laterală a clădirii. În jurul zonei incendiului se adunase o mulţime de lume.  Pe mine m-au luat imediat acasă, dar încă multe ore se putea vedea din curtea noastră înspre centru, cerul înroşit de flăcări.

După ce treceam prin faţa frizeriei, nu departe de colţ, mama intra cu mine în magazinul de parfumerie al doamnei Herrer, cu care era împrietenită. Pe când stăteau de vorbă, eu, îmbătat de mirosurile micului magazin, mă minunam de sticlele mari de pe tejghea, din care doamna Herrer vărsa apă de colonie sau uleiul de nucă, cu atenţie, printr-o pâlnioara minusculă, întâi într-o eprubetă marcată pe cantităţi şi apoi în sticluţele clientelor. În vitrine şi pe pereţii magazinului erau reclame cu NIVEA. Doamna Herrer se pare că mă îndrăgea. O dată chiar a ţinut să ne fotografiem împreună, eu pe la 4-5 ani, în spielhozen, şi dânsa aplecată puţin, cu mâinile pe umerii mei, în faţa magazinului. Dori, fiul ei, era cu câţiva ani mai mare decât mine. Când aveam vreo 8 ani, m-au luat o dată, Dori şi tovarăşii lui de joacă, la poligonul de tir al militarilor, dincolo de cetate. După ce soldaţii plecaseră, se puteau aduna gloanţele de plumb pe care apoi acasă, sub ochii mei, le topea pe aragaz, în capacul unei cutii de cremă de ghete şi obţinea astfel un disc din plumb, neaşteptat de greu pentru dimensiunile lui.

Vizavi de parfumerie se deschidea un pasaj îngust care ducea printr-un labirint de intrări, spre „piaţa de unt”, ce se întindea în spatele clădirii alimentarei centrale. Prin acel pasaj treceam şi spre scările ce duceau la locuinţa doctorului Rauch, medicul de casă al familiei noastre, unde mergeam uneori. Dar în majoritatea cazurilor, la nevoie, Dr. Rauch venea să ne consulte acasă, cu geanta pântecoasa în care se aflau stetoscopul, seringa de sticlă în cutie nichelată şi alte ustensile medicale.

Dacă continuam pe aceeaşi parte a străzii, după parfumerie, ajungeam imediat la colţ cu o străduţă ce spre stânga, ducea în spatele şcolii de fete. În clădirea imediat următoare spre centru era farmacia unde lucra şi vecina noastră, Dna. Shiber, iar pe străduţă era la parter una din cela două sifonării ale oraşului. În sifonărie funcţiona o maşină mare de umplut sticlele groase cu sifon, care ocupa o cameră întrega, cu roţi, curele de transmisie, baloane de bioxid de carbon şi tot felul de manete şi robinete. Sifonarul punea sticla de sifon întoarsă într-o cuşca din plasă de metal şi o umplea sub ochii mei plini de admiraţie. Adevărată minune tehnologică. După sifonărie era intrarea spre scara ce ducea la etaj, spre locuinţa familiei Bodingher a cărei cameră mai mare era dedicată salonului de croitorie pentru copii a doamnei Bodingher, o altă instituţie suceveană. Cred că nu era în oraş vreun copil „de familie bună” care să nu fi trecut pe acolo pentru ca mama să-i aleagă una din creaţiile doamnei Bodingher, adevărată artistă în domeniu. Sub mâna sa lucrau 2-3 ucenice, iar costumaşele „marinar”, vânător” sau alte diverse modele de rochiţe, paltonaşe, etc. etc. erau considerate de primă calitate, veritabile opere de haute couture. Copil, ajungeam uneori acolo cu mama, cu tante Freida şi cu Iani, verişorul meu mai mic, veniţi special de la Burdujeni, pentru a ne coase haine noi. Peste câţiva ani buni, când eram deja la liceu, aveam să intru adesea în aceeaşi casă, unde în camera Marei, fiica Bodingherilor, ne întâlneam regulat 5 prieteni: trei fete şi doi băieţi, cu toţii colegi de şcoală.

În zile de vară plimbarea continua înspre grădina publică, prin aleea de castani bătrâni ce mărginea parcul către stradă. Pe partea opusă a străzii se află „casa telefoanelor”, unde câteodată, după ore de aşteptare părinţii reuşeau să obţină legătura interurbană şi să vorbească 3 minute cu rudele din Galaţi sau din Bucureşti. Alături era sediul CEC – ului şi magazinul „Librăria Noastră” cu două vitrine pline de comori. Mai sus, se înălţa falnică, minunata clădire a primăriei (pe atunci, „Sfatul Popular” şi sediul Regiunii de Partid) dominată de turnul cu ceas şi foişor – adevărată bijuterie arhitecturală. În parc, cam vizavi de primărie, şi puţin ascunsă printre copacii parcului, se află biserica romano-catolică, şi ea cu turn şi ceas, cu faţada amintind un templu grec. Ceva mai sus era un bazin rotund, cu arteziană iar alături, pe un soclu, bustul lui Ciprian Porumbescu.

Mai departe, drum scurt după parc ajungeam la „Cinematograful Tineretului”. Aici avea să fie pentru grupul nostru de prieteni, în anii de liceu, un adevărat sanctuar. La Tineretului şi la mai modernul „Cinemascop” de lângă şcoala Ştefan cel Mare, deschis chiar în acei ani, ne prezentăm cu sfinţenie de 4 ori pe săptămână şi am vizionat sute de filme, marea majoritate ruseşti dar şi chinezeşti, franceze, italiene, germane (DEFA) şi arareori chiar americane. Destul de rar, unele filme erau declarate de direcţiunea şcolii „interzise”. Secretara trecea cu anunţul din clasă în clasă citindu-l cu gravitate. Dar şi în acele cazuri, reuşeam să nu scap aproape nici un film – intrăm şi ieşeam din sală pe întuneric… La Tineretului mă luau cu ei uneori părinţii şi în anii de copilărie. Pe atunci am văzut (în două serii!) „Contele de Monte Cristo”… Tot cu părinţii ajungeam câteodată şi la teatru, în mitologica sală „Dom Polski” din spatele parcului.

Ceva mai sus de Tineretului era şi grădiniţa unde am petrecut doi ani. În grupa mică am avut-o de educatoare pe Dna. Otilia. Una din activităţile ce mi s-au întipărit în amintire era să decupăm o figură desenată pe un cartonaş, folosind un ac mare, cu un capăt ca o perlă, şi înţepând în cartonaş găurele dese-dese de-a lungul conturului desenat. Câţiva ani mai târziu pe acel loc avea să fie construită „Grădina de Vară” pentru reprezentaţii în aer liber.

Strada mai ducea în sus – spre tribunal, policlinică, parcul Arini (din care mai târziu porneam, cu pionerii în defilările de 1 Mai sau 23 August), spre stadionul oraşului şi spre spital – dar de obicei pe lângă cinematograf făceam calea întoarsă, îl întâlneam pe tata la închiderea magazinului şi mergeam împreună spre casă.

Duminica plecam toţi trei, cu trăsura, la Burdujeni, la bunici. Trăsurile cu doi cai erau pe atunci cam singura modalitate de transport în zona urbană, iar la Suceava erau destul de multe, parte din ele conduse de birjari-propietari evrei. Staţionau în faţă la Sf. Dumitru, între strada Petru Rareş şi începutul lui Ştefan cel Mare. Tot acolo avea să fie peste câţiva ani staţia autobuzelor de Iţcani şi Burdujeni care împreună cu taxiurile Pobeda, au dus treptat la dispariţia birjelor de pe srăzile oraşului. Trăsurile erau înalte şi aveau două banchete – una capitonată şi una mică, pliantă. O capotă pliată înspre partea din spate, putea la nevoie să-i apere pe pasageri de ploaie. Dar cea mai înaltă – şi neadăpostită – era „capra” birjarului. Când se întâmpla să călătorim cu vreun birjar cunoscut, pe vreme frumoasă, eram lăsat să urc pe capră, alături de el şi puteam să scrutez peisajul de la înălţime. Caii o luau uşor la trap în jos, înspre drumul Iţcanilor, apoi birjarul o lua la dreapta pe drumul în pantă spre podul şubred, din lemn, ce traversa apa Sucevei. Apropiindu-ne de pod, drumul nepavat pe atunci, devenea mai lin. Puţin înainte de a ajunge la pod, puteam să văd pe dreapta „ castelul de apă”, un fel de mică uzină, cu ferestre înalte, de unde apa râului, filtrată, era pompată spre turnul de apă de pe Zamca. Trecerea podului dura doar 2-3 minute, dar în unii ani, după perioade de ploi intense, când Suceava venea mai mare şi mai furioasă, podul devenea impracticabil. Atunci traversarea se făcea fie pe un podeţ improvizat, cu mare atenţie, fie că lungeam drumul prin Iţcani, sau când apele se mai retrăgeau, dar podul încă era în reparaţie, se trecea chiar prin apă, la un văd mai depărtat de pod. Cei doi cai erau cu totul neentuziasmaţi să intre în apă, dar câteva lovituri de bici îi convingeau. Doar câţiva ani mai târziu, s-a construit un pod de beton, semn al schimbărilor ce aveau să transforme lunca Sucevei într-o mare şi poluantă zonă industrială. Dar pe-atunci, peisajul era încă pastoral.

Drumul mărginit de copaci ducea spre bariera căii ferate, unde cantonierul, învârtind manivela,cobora sau ridica „rampa”. Când aşteptam să treacă vreun tren, puteam întrezării de la înălţimea caprei liniile de tren ce se multiplicau spre stânga, şi clădirea de cărămidă roşie a gării Burdujeni. Apoi drumul urca în pantă lină. Vedeam, tot în stânga, coşul înalt de pe clădirea „abatorului”, treceam pe la fabrica de marmeladă şi după scurtă distanţă eram deja lângă Şcoala Primară, apoi treceam prin faţa primăriei şi a dispensarului medical. Ne aflam pe „Strada Întâia”, care fusese, mai ales în partea de început, strada negustorilor micului târguleţ unde trăiau, între războaie, mai bine de o mie de evrei, cam jumătate din întreaga populaţie. Pe acea stradă să află, puţin mai sus, singură casă cu etaj din Burdujeni. Aproape toate casele, gen „vagon”, erau lipite una de alta, iar la stradă dădeau prăvăliile. Pe strada doua şi pe a treia locuiau cândva cei mai puţin înstăriţi – croitori, cizmari şi alţi meseriaşi. Dar în anii copilăriei mele această orânduire mai era doar parţial valabilă.

Pe trotuar, femei aşezate pe scaune scoase lingă prag stăteau la taifas în tihnă de Duminică şi examinau curioase trecătorii. Apoi treceam prin faţa casei în care m-am născut şi după vreo două sute de metri ajungeam la casa bunicilor, care se afla mai sus, unde se termina târgul şi începea satul. Burdujeniul avea să fie pentru mine de-a lungul următorilor vreo zece ani, un adevărat mic paradis. Acolo am urmat aproape întregul an şcolar al clasei I-a când mama a fost internată şi operată la Bucureşti, iar apoi a petrecut lunile de convalescenţă în casa bunicilor. Mama era cu vreo trei ani mai în vârstă decât sora ei, Freida. Probabil că cei doi ani şi jumătate trecuţi împreună în iadul din Transnitria au legat între cele două adolescente o prietenie şi o abnegaţie reciproce, rare între surori. După moartea mamei aveam să devin eu obiectul acestor sentimente, iar casa mătuşii mele, aflată tot sus, spre începutul satului, avea să devină pentru mine un al doilea cămin. Acolo, la Burdujeni, copil, apoi adolescent, îmi petreceam aproape toate duminicile, am legat prietenii, am petrecut zile şi seri fermecate, învăluit de grijă şi de dragoste.

De sărbătorile religioase mergeam cu părinţii la sinagogă. Îndeosebi în sărbătorile de toamnă când se perindă, în decurs de vreo 3 săptămâni, câteva din cele mai importante sărbători ale anului. Tata se alăturase comunităţii de enoriaşi de la „Sinagogă croitorilor” ce se afla cam la începutul străzii Petru Rareş. Era o sinagogă destul de modestă. Nu se putea compara cu sinagoga mare din Burdujeni, construită în prima jumătate a secolului al XIX-lea, unde mergeam uneori cu bunicul şi care mi-a lăsat o amintire impresionantă. În ultimii ani, când cu grupe de turişti israelieni am vizitat de câteva ori sinagoga cea mare (azi, singura) din Botoşani, construită cam în aceeaşi perioadă şi în acelaşi stil, dar acum renovată, am redescoperit amintirile acelei sinagogi din Burdujeni, care la fel cu cele din Suceava, nu mai există. În Suceava copilăriei mele erau vreo şase sinagogi, iar în zilele de sărbătoare, noi copiii, care ne bucuram mai ales de anturajul de joacă, mult mai interesant decât rugăciunile pe care nu prea le înţelegeam, mergeam uneori să vizităm şi grupele de copii ce se zbenguiau pe lângă alte sinagogi, cu toţii îmbrăcaţi ca şi noi, în haine noi, de sărbătoare.

Ţin minte cum în ziua cea sfântă a iertării păcatelor, „Yom Kipur”, când toţi enoriaşii se rugau evlavioşi, postind 24 de ore, se furişau în sinagogă pentru o oră sau două,  îmbrăcaţi în halatele de lucru, unii dintre cei care nu reuşiseră să obţină zi liberă de la serviciu. Majoritatea evreilor suceveni nu mai erau ortodocşi, dar mai mult decât credinţa, tradiţia era înrădăcinată chiar în cei ce se considerau deja moderni. În Suceava, al doilea oraş ca mărime al Bucovinei, trăiau în perioada interbelică aproape 4.000 de evrei, cam a cincea parte din populaţie. Toţi, până la unul, au fost deportaţi în Octombrie 1941 în Transnistria, ca şi evreii din Burdujeni, din sate, din Dorohoi. De fapt, toţi evreii Bucovinei, aproape două sute de mii de suflete, au fost izgoniţi din casele lor. Mai puţin de jumătate au supravieţuit prigonirilor, frigului, mizeriei, foametei, bolilor.  Celor reveniţi la Suceava li s-au adăogat după război şi alţii, din partea nordică a Bucovinei, care a fost anexată Uniunii Sovietice. De asemenea, Suceava a atras pe mulţi dintre locuitorii oraşelor şi satelor din împrejurimi, „regăţeni” de origine, printre care şi mulţi evrei. Astfel, Suceava anilor copilăriei mele era încă un oraş cu prezenţă evreiască destul de pronunţată. Bună parte din profesorii de şcoală, din medici, farmacişti, jurişti, meseriaşi de tot felul său lucrători în „comerţul de stat” erau evrei. Astfel am crescut printre mulţi coreligionari care erau prietenii şi cunoscuţii familiei, vecini, colegi şi colege de şcoală evrei, dar şi mulţi alţii, creştini.

Copil şi apoi adolescent percepeam această realitate ca ceva absolut natural. Nu-mi pot aminti de vreo situaţie din acei ani, când să mă fi simţit diferit sau să fi fost afectat de originea mea etnică, cu excepţia faptului că noi, evreii, aşteptam aproape toţi aprobarea plecării spre Israel. Presupuneam în subconştient că acest moment va veni, dar viaţa mea îşi continua cursul pe valurile line ale acelor ani de tinereţe, de formare, la Suceava, şi care au fost probabil printre cei mai fericiţi ani ai mei. Până pe la mijlocul anilor şaizeci, treptat, marea majoritate a sucevenilor evrei au emigrat în Israel. În clasele de liceu, la fiecare câteva luni ne părăsea vreun coleg de clasă. În ultimul an, clasa XI, rămăseserăm doar trei, iar după plecarea mea în primăvară, cu vreo două luni înainte de bacalaureat, au rămas doar Mira Zeidler şi Emanuel Menczel. Şi dânşii aveau să ajungă aici după un an sau doi.

Clasa Întâia am început-o la Ştefan cel Mare, acolo aveam să fac şi următoarele două clase, sub mâna domnului Crudu, om cărunt şi cu aparenţă blajină, dar care ştia să ne ţină destul de scurt, şi să mă readucă la realitate cu un bobârnac razant peste părul tuns scurt, când visam, sau mă pierdeam citind pe la sfârşitul cărţii de citire, unde erau culese povestiri mai atractive decât cele ce se petreceau în clasă. Dar după scurt timp, doar câteva săptămâni de la începerea anului, acasă au început să se petreacă lucruri neliniştitoare. Părinţii au devenit gravi şi erau evident îngrijoraţi de ceva. Vizitele mamei la Dr. Rauch, apoi şi la alţi medici, s-au înmulţit, tante Freida apărea des pe la noi, iar discuţiile se desfăşurau chiar cu lacrimi în ochi. Apoi mi s-a explicat că mama e bolnavă şi va trebui să plece la Bucureşti pentru mai mult timp, tata o va însoţi iar eu voi fi în casa bunicilor până la reînsănătoşirea mamei. Clasa întâia am continuat-o deci la şcolă primară din Burdujeni. Mamei i se descoperise o tumoare la cap şi trebuia să fie operată. În ajunul operaţiei , deja în toiul iernii, mama a ţinut neapărat să mă vadă şi am fost luat pentru vreo 2-3 zile la Bucureşti unde am vizitat-o la spital. Apoi am revenit la şcoală, unde se pare că eram elev destul de bun. Spre primăvară mama a venit şi ea la Burdujeni, unde şi-a continuat convalescenţa. Eram bucuros de reîntoarcerea ei, chiar dacă mă stânjenea să văd părul ei roşcat, frumos, tuns acum scurt, băieţeşte ca şi faptul că la mers distingeam un şchiopătat vizibil şi mama se folosea de un baston. Dar se părea că lucrurile merg spre bine. Primul meu an şcolar l-am absolvit cu succes la Burdujeni, apoi ne-am întors acasă la Suceava. În treburile gospodăriei o ajuta Maria, o fată tânără, energică şi arătoasă, cu inimă de aur. Am îndrăgit-o de-a lungul celor vreo trei ani cât a locuit cu noi. Vara lui 1954, prima mea vacanţă, cu miros de lăcrămioare şi narcise, a fost pentru mine o vară fericită.

În August, am fost cu părinţii la băi, la Vatră Dornei, unde am întâlnit rudele din Iaşi şi chiar bunica a fost câteva zile cu noi. Pentru mine, era o aventură minunată. Dar lucrurile aveau să se schimbe cam peste un an. După ce-am absolvit clasa doua, boala mamei a revenit, din nou a fost operată la Bucureşti (eu am am fost în acea vară la Galaţi, la unchii mamei, unde aveam să mai petrec vacanţe de vis), iar spre sfârşitul verii, mama, deja într-o stare intratabilă a fost readusă acasă, la Suceava. A murit într-o dimineaţă de Sâmbăta, pe 2 Septembrie şi a fost înmormântată a doua zi. Avea doar 33 de ani. Tristul cortegiu plecat de din faţa casei noastre, a trecut încet, prin spatele liceului de fete, apoi pe o străduţă ce ducea prin spatele parcului, către strada ce coboară pe la mănăstirea Sf. Ioan, pe la uzina electrică, şi urcând pe lângă pădurice a ajuns la cimitirul evreiesc, unde mama odihneşte de atunci. Când am început clasa a treia eram orfan. Tata s-a recăsătorit după doi ani. Apoi s-au născut cei doi frăţiori ai mei. Avi, cel mai mare din ei, mai avea să urmeze aproape un an la o grădiniţă aflată lângă biserica armenească. Dar nu avea decât vreo 5 ani când am plecat din Suceava.

În toamna lui 1956 am trecut, în cadrul reformei de introducere a educaţiei mixte, la „Şcoala Medie Nr 2”. Acolo, în clădirea veche a fostului liceu de fete, aveam să urmez clasele IV-VIII. Apoi, în ultimii ani am învăţat o perioadă într-o aripă a clădirii, atunci nouă, a şcolii de meserii, până când liceul nostru s-a mutat definitiv în noul său local, pe stadă Petru Rareş, o clădire luminoasă, cu podele de parchet, pentru păstrarea cărora ni se cerea, în zile ploioase, să ne schimbăm încălţămintea la intrare.  În clasa IV a-a am avut-o de învăţătore pe Dna. Zavulovici, soţia profesorului meu de vioară. În acei ani localul şcolii era deja neîncăpător şi au fost perioade când învăţam după amiază, de la ora două şi până în seară. Şcoala a fost pentru mine cam în toţi anii, un loc unde ajungeam cu bucurie şi o sursă de multe satisfacţii.

Când eram deja în ciclul mediu, directoarea şcolii a fost Dna. Frieda Wiegder. Peste câţiva ani, avea să fie destituită deoarece permisese uneia din profesoare să continue lucrul la şcoală, deşi era înscrisă pentru emigrare în Israel. Mie, acest lucru avea să-mi dea oportunitatea fericită de a o cunoaşte îndeaproape, căci Dna. Wiegder, devenită una din profesoare, mi-a fost dirigintă în clasele X-XI, şi ne-a predat fizică şi chimia. Era o personalitate impozantă, carismatică. Aparent severă şi neiertătoare, am avut şi ocazii, în afara orelor de clasă, să descopăr în ea o femeie sensibilă, plină de empatie. Ca profesoară reuşea să facă adevărate minuni, iar lecţiile explicate de ea le înţelegea până şi ultimul nefericit corijent. Fără îndoială, a fost una din cele mai cunoscute, apreciate şi stimate figuri din Suceava. Ştiu că încă mulţi ani după pensionare, chiar când era deja nonagenară, a continuat să pregătească pentru admiteri la universitate generaţie după generaţie de elevi suceveni. În ce priveşte alţi dintre profesorii din anii de liceu îmi amintesc cu afecţiune şi nostalgie de Dna. Cristea, Dna. Soroceanu, Dna. Macioapă, Dna. Pavel, Dl. Lazurca, Dna. Riemer, Dl. Eichorn, Dna. Mustaţă şi alţii cărora le cer iertare dacă i-am omis.

Trecerea, cu începutul clasei a IV-a, la noua şcoală, a fost probabil un moment crucial. Aveam să mă întâlnesc cu noua realitate – colege, a căror prezenţă în clasă schimba cu totul atmosfera. Dar mai mult decât asta, în clasa IV-a am întâlnit un nou coleg de clasă, pe Mihai Drişcu. De atunci şi până la plecarea mea din Suceava am fost aproape nedespărţiţi. Timpul a dovedit că prietenia noastră sorbea din nişte izvoare comune. Niciodată nu ne-am plictisit unul în prezenţa celuilalt. După orele de program ne întâlneam în locuinţa modestă a familiei Drişcu, pe Ştefan cel Mare (dar se putea intra şi prin spate, prin curtea deschisă unde era intrarea la „crama” subterană). Cu timpul, devenisem om de casă la Elena şi Grişa Drişcu şi cei doi băieţi: Dănuţ (Mihai) ţi frăţiorul său, Titi. De cele mai multe ori însă (e vorba deja de anii de liceu), întâlnirile se produceau în cinci: noi doi şi trei fete – Mara Bodingher, gazda, Mira Seidler şi Betty Merdler. Pe Mihai l-am admirat şi apreciat de la început. Eram conştient deja atunci de superioritatea sa intelectuală, de felul lui deosebit de a vedea lucrurile, de adevărata sa erudiţie, deja atunci, ca adolescent, de puterea sa de a analiza şi interpreta cele văzute sau citite. La drept vorbind, el a fost pentru mine un model pe care am încercat să-l imit. Nu în domeniul plastic, în care dânsul excela de pe atunci şi pentru care eram conştient că eu nu am nici un talent, dar în toate celelalte activităţi spirituale ale noastre. În toţi acei câţiva ani fericiţi armonia dintre noi a fost desăvârşită. Niciodată – nici o singură dată în opt ani – n-am avut vreo dispută pe plan personal.

Au fost ani frumoşi, când viitorul părea că ne promite totul. Şi a fost farmecul deosebit al oraşului nostru. Apoi, a urmat plecarea mea. Lui Mihai i-am încredinţat caietele cu cele scrise de mine în acei ani, deoarece ne era interzis să luăm cu noi orice fel de informaţie scrisă. Peste ani, mai ales după moartea tragică şi încă neelucidată a lui Mihai, le credeam pierdute, dar aveam să le regăsesc în împrejurări cu totul paradoxale. Mara, Mira şi Betty, au ajuns apoi şi ele în Israel. Mihai a plecat spre soarta sa, la Bucureşti, unde ajuns, „era deja un om format, care scria extraordinar şi gândea mult mai bine decât mulţi din Bucureşti” după cum avea să scrie unul din prietenii săi de acolo, Gheorghe Vida. A studiat la Arte Plastice, a creat, a scris şi publicat, îndeosebi în domeniul criticii de artă şi ani de zile a fost redactorul revistei „Arta”, până la absurdul sau probabil înscenatul accident ce i-a curmat zilele la mai puţin de 43 de ani.

Acceleratul de noapte îşi continua goană, gâfâind şi şuierând. Adjud, Mărăşeşti, Focşani… Gândurile îmi zburau şi înainte, la cele ce mă aşteptau, la aventura marii călătorii peste mări şi ţări ce-o începusem spre un necunoscut plin de promisiuni, care unui tânăr de 17 ani îi provoca în mod firesct emoţii şi excitaţii. Dar reveneam mereu la cele ce lăsasem în urmă. Înainte cu vreo trei săptămâni scriam în jurnal următoarele rânduri: „Ca în preajma oricărei călătorii, pregătirile de drum încep. De data aceasta insă e ceva cu totul deosebit. Mă pregătesc sufleteşte să mă rup definitiv de lumea copilăriei mele şi părerile de rău sunt inerente. De altfel e firesc să fie aşa. E imposibil ca sufletul meu să nu poarte pecetea acestor locuri unde am deschis ochii. Oare să-mi pară rău după oraşul acesta pe care îl cunosc de când mă ştiu şi pe mine!? Eu unul s-ar părea că în sinea mea nu mă simt sucevean. Nu sunt de loc familiarizat cu protipendada bucovineană – acum risipită – a oraşului. Cunoştinţele mele se reduc la un cerc destul de restrâns şi sunt mult mai mulţi (aşa cred eu) cei care mă cunosc pe mine fără ca eu să-i ştiu. Suceava. Nu înseamnă prea mult pentru mine. Totuşi… Risc să devin sentimental, dar n-am ce face. În mine zace un romantic întârziat – aşa cum Driscu a remarcat pe bună dreptate. Dealurile acestea, pe care le văd de câte ori plec la Burdujeni, cu clopotniţele lor, cu liniştea verde care le apasă vara, când livezile de pe Zamca sunt înfrunzite, îmi provoacă de fiecare dată un fel de nostalgie a cărei cauză nu o desluşesc, dar care există. Mai ales acum, când ştiu că le văd ultimele ori”.

Într-una din serile acelor zile, înainte de plecare, am găsit o cale cam excentrică de a mă despărţii de Suceava. Centrul oraşului era deja complet schimbat faţă de cel al copilăriei, clădiri nenumărate fuseseră demolate şi înlocuite cu blocuri, magazinele erau deja altele, se croise deja strada Ana Ipătescu iar în nouă piaţă ce fusese deschisă, se afla încă în construcţie blocul turn, primul bloc cu 10 etaje din oraş. De fapt, chiar în acele luni, centrul oraşului era, cum scriam în jurnal, ca sub asediu, plin de tranşee. Era o seară de început de Aprilie, câteva zile înainte de plecare. Tata trebuise să ajungă pentru o zi la Bucureşti pentru a obţine nişte acte. Eu îl condusesem la gară, la Iţcani. La întoarcere, am coborât din autobuz chiar la intrarea bisericii de lângă casă, Sf. Ioan. Apoi aveam să notez în jurnal: „Îl conduc pe tata şi la întoarcere îmi vin nişte idei trăsnite. În biserică e întuneric şi n-aşi vrea să stingheresc cine ştie ce cuplu fericit. Ocolesc totuşi. Doar nu mi-e frică? Aşi! Ca dovadă peste 10 minute sunt pe terasa blocului turn, după cinci etaje urcate cu ascensorul şi alte cinci pe scări într-o beznă semiabsolută. Ora 23. Într-adevăr, romantic. E cam vânt. Aproape că am terminat chibriturile. În sfârşit! Trebuie să fiu atent: pe jos e o reţea de oţel. Probabil că la vară va fi aici o cofetărie sau ceva în genul ăsta. Trebuie să merg cu băgare de seamă şi ca să fiu sincer, cam tremur. În cabina motorului de la lift e lumină şi m-ar putea auzi cineva. Orice explicaţie ar fi de prisos. Priveliştea e sub aşteptări. Departe e întuneric.”

Începea să se lumineze. Lăsasem deja în urmă peronul gării Buzău şi trenul alerga spre Ploieşti. În dimineaţa de ieri, ultima zi la Suceava, m-am dus să mă despart de şcoală. Sâmbăta aveam oră de dirigenţie. În pauză am intrat în clasa de umană, la Mihai şi la fete (era singurul băiat din clasă) . Apoi m-am dus în clasa noastră şi m-am aşezat pe fostul meu loc. Băieţii, Mihăiţă Rusu, Florin Solonaru, Puiu Urian, Bărbulescu, m-au înconjurat cu bătăi pe umăr. Am participat la întreaga oră fără să-mi dau seama atunci în ce situaţie delicată am pus-o pe Dna. Wiegder, diriginta noastă. Dar cu înţelepciunea sa, a găsit formula prin care să-mi facă o despărţire călduroasă, fără a încălca „linia partidului”. Pe la orele prânzului am fost la familia Drişcu. Lui Mihai, i-am lăsat caietele mele.

După masă am plecat pentru ultima oară la Burdujeni. Tante Freida avea să vină în urma noastră la Bucureşti, dar de toţi ceilalţi m-am despărţit acolo. În casa bunicilor, am trecut o oră cu multe noduri ridicîndu-mi-se în gât. Am intrat şi la vecinii bunicilor. La Burdujeni, în acea spre seară primăvăratică, am lăsat în urma mea ochi înlăcrămaţi.

Se făcuse deja dimineaţa şi trenul se apropia de Bucureşti. Două săptămâni mai târziu, aveam să mă găsesc pe alte meleaguri, într-o altă realitate, departe de Suceava copilăriei şi adolescenţei mele. Aveam, peste ani, să mai revin, dar numai ca vizitator. Suceava am părăsit-o de fapt în acea Sâmbătă. Dar pe mine, Suceava nu m-a părăsit niciodată.

——————–

Beni BUDIC

Petah Tiqva, Israel

aprilie 2017