Cuvânt și iubire

Ne este familiară întâmplarea de pe drumul Damascului, zugrăvită în Faptele Apostolilor: pe când călătorea spre marea cetate siriană, tânărul Saul, care ,,sufla urgia asupra creştinilor”, este cuprins de ,,o lumină din cer, ca de fulger, care l-a învăluit deodată” (9, 3-6). Întâmplarea minunată de pe drumul Damascului, arătarea luminii cereşti, primirea revelaţiei în Hristos, ,,chemarea lui Saul”, cum este numită, este începutul transformării tânărului fariseu iudeu în apostolul Pavel, cel care a adus creştinismul în Europa şi a răspândit noua învăţătură printre neamuri. Schimbarea sa este totală: el nu are nicio ezitare să renunţe la învăţătura sa de fariseu, la patrimoniul religios al neamului său iudeu pentru ,,bogăţia cunoaşterii” lui Hristos. În peregrinările sale, el ajunge în Grecia, la Atena, Philippi şi Thesalonic, în Spania şi apoi la Roma, unde va sfârşi la bătrâneţe ca martir creştin, în vremea lui Nero.

Cum se declanşează criza ce duce la transformareua lăuntrică (metanoia) ? Ce se petrece cu acei căutători ai adevărului ? Câteva exemple, într-o ordine nu neapărat cronologică, ne vor ajuta să dăm un răspuns la aceste întrebări, să înţelegem mai bine.

Tânărul Moise, aflat şi crescut la curtea lui Faraon, strălucit instruit, este silit să fugă din Egipt şi se duce în ţara Madian, unde ajunge în casa preotului Ietro, care avea şapte fete şi cu care se înrudeşte. Timp de patruzeci de ani, el se mulţumeşte să fie păstorul oilor socrului său, neîncetând să scruteze necunoscutul sub soarele neîndurător al deşertului. Şi pe când ,,păştea oile lui Ietro”, într-o zi ajunge cu turma în pustie până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Aici i se arată ,,îngerul Domnului într-o pară de foc, ce ieşea dintr-un rug, care nu se mistuia” (Ieşirea, 3, 1-2). În acel loc, Moise are revelaţia Dumnezeului veşnic, care îi vorbea din rug şi i se descoperă drept ,,Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea, 3, 14).

Putem înţelege oare faptul că Moise a aşteptat vreme de patruzeci de ani acest moment şi pe când se apropia de 80, Dumnezeu i se descoperă? Putem întrezări clocotul său lăuntric în toţi aceşti ani ? Dar acesta n-a fost decât începutul, i-au mai trebuit alţi patruzeci de ani pentru a-şi duce misiunea la capăt: să scoată poporul său din Egipt, apoi să-l pregătească în deşert în vederea cuceririi Canaanului, a Ţării Sfinte, unde Dumnezeu îi călăuzise pe patriarhii neamului său, în frunte cu Avraam. După multe împotriviri şi stăruinţe, Moise primeşte tablele Legii (Cele zece porunci) şi îşi organizează poporul scos din Egipt ca ,,popor al lui Dumnezeu”, pus deoparte, pentru împlinirea misiunii sale sfinte. După patruzeci de ani de la primirea revelaţiei, profetul Moise îşi sfârşea zilele la 120 de ani, într-un loc necunoscut, fără să vadă Canaanul.

   În vechea Indie întâlnim o cale aparte de atingere a desăvârşirii: născut într-un mic regat, prinţul Sakya Muni primeşte o educaţie aleasă şi atentă, tot ce este rău (boala, bătrâneţea, moartea) este îndepărtat cu grijă din preajma sa, se căsătoreşte de tânăr (16 ani), cunoscând toate deliciile unei existenţe princiare şi însuşindu-şi toate cunoştinţele demne de un fiu  regesc. Dar tânărul prinţ, care poseda totul, nu era mulţumit, iar ceea ce trebuia să se întâmple, se întîmplă. Părăsind, în taină, în trei rânduri, palatul său, el vede un bolnav, un bătrân şi un mort, dar şi un ascet cu faţa senină, înţelege că existenţa înseamnă suferinţă şi că i se ascunde adevărul. Prinţul este hotărât să schimbe aceste lucruri şi să descopere legile unei existenţe lipsite de suferinţă.

Pe când avea 27 de ani, el părăseşte palatul noaptea pe ascuns (,,marea plecare”, după tradiţia budistă), îşi taie părul lung, îşi abandonează veşmintele scumpe şi, ca simplu ascet rătăcitor, îşi începe peregrinările în căutarea Adevărului, practicând o asceză severă. După mai mulţi ani, nereuşind în căutările sale, renunţă la asceză (mortificare), fiind  părăsit de discipolii săi, abandonează zeii vedici ai neamului său şi se instalează singur la rădăcina unui arbore uriaş de pipal, adâncindu-se într-o meditaţie profundă. La capătul a şapte ani de căutări, de mari suferinţe şi frământări, el reuşeşte să obţină iluminarea, accederea într-o nouă dimensiune spirituală, ,,Nirvana”, intrând într-un extaz profund vreme de şapte săptămâni (49 de zile). El descoperă cauzele suferinţei oamenilor, drumul ce duce la întunecare şi moarte, dar şi legile evoluţiei spirituale prin care se ajunge la depăşirea definitivă a suferinţei şi atingerea stării de Nirvana. Intrând în posesia Adevărului, descoperit prin propriile puteri, el devine Budha (Iluminatul) şi, convins prin propria trăire că omul singur (fără ajutorul zeilor) poate să ajungă Dumnezeu, el a început să-l predice peste tot, organizând comunităţi de asceţi şi predându-le învăţătura până la sfârşitul vieţii sale lungi, de 80 de ani, având parte de o moarte omenească, dar senină.

Mult mai târziu, în Italia medievală, creştină, puţin după 1200, un tânăr numit Francisc, din oraşul Asissi, fiul unui negustor bogat, pasionat de romane cavalereşti, ajuns la 24 de ani, decide brusc, fără niciun motiv, să renunţe la bogăţiile sale, la părinţii săi, la oraşul său, la toată pe-trecerea aceasta lumească şi să se dedice lui Dumnezeu. În piaţa oraşului, în faţa mulţimii adunate, el îşi anunţă decizia de a părăsi lumea, apoi, într-un gest natural, firesc, el îşi scoate veşmintele şi rămâne gol, aşa cum l-a plăsmuit Creatorul, iar episcopul oraşului îl acoperă cu rasa sa şi-i dă binecuvântarea pe calea aleasă.

El îşi începe peregrinarea, trăieşte printre oamenii cei mai umili, cerşetori, bolnavi, marginali, se simte frate al oricărui semen, aproape de întreaga creaţie, animale, păsări şi plante, vorbeşte cu înflăcărare oamenilor despre Dumnezeu şi creaţia Sa. Este primit de papă, pe care-l cucereşte prin duhul său incandescent, prin exuberanţa sa fenomenală. Mişcarea tânărului Francisc de trezire spirituală, bazată pe sărăcie voluntară, compasiune faţă de orice creatură şi dragoste christică, ia proporţii nebănuite, cuprinde Italia şi se extinde în Apus, din Irlanda până în Polonia, comunităţi de adepţi ai învăţăturii sale, de asceţi ,,franciscani”, răsar peste tot. Ordinul franciscan se naşte şi încheagă sub călăuzirea sa, bărbaţi şi femei cuprinşi de fervoare îl urmează pretutindeni, apar primele mănăstiri de călugări şi călugăriţe, după regula stabilită de el. Înainte de sfârşitul său, în 1226, el primeşte în trupul său stigmatele Mântuitorului, fiind venerat ca sfânt încă din timpul vieţii, iar la numai doi ani după moarte, Francisc din Asissi este canonizat de papă, ordinul său întinzându-se în toată Europa.

   Pe lângă aceste exemple, ce se pot înmulţi, avem şi ipostaze livreşti ce înfăţişează drumul sufletului spre centrul Fiinţei. Opera lui Goethe, Faust, chiar la început, ni-l prezintă pe erou într-un mare dilemă. Faust, ajuns la maturitate, ,,doctorul”, magistrul învăţat, respectat de ceilalţi, aflat pe o culme (aparentă), exclamă cu amărăciune: ,,Cu râvnă am studiat / Dreptul, filosofia / Şi, din păcate, chiar teologia”, ca să constate că n-a ajuns la ţintă. Se simte inutil, golit, rătăcit: ,,Iată-mă, acum, un biet nebun”! El observă mâhnit, precum Socrate, că de fapt nu ştie nimic, este departe de adevărata cunoaştere, în faţă se deschide un întins deşert, care trebuie străbătut până la capăt. Dumnezeu introduce în scenă (vezi Prolog în Cer), pe Mefisto, spiritul negator, cu menirea de a dinamiza şi fertiliza o existenţă închisă în ea însăşi. Acesta este ,,pactul cu diavolul”, dar încheiat, aşa cum am văzut, cu voia Celui de Sus, pentru inţierea eroului nostru. Cu o luciditate rece, Mefisto îi dezvăluie cum este alcătuită lumea: ,,Tot ce vezi, ăst univers/Făcut e pentru un Dumnezeu nespus/Ce şade în veşnică lumină sus/Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate/Iar vouă vă prieşte numai zi şi noapte”.

Cu o  înţelegere nouă a lucrurilor, Faust, nemulţumit de începutul Evangheliei lui Ioan, ,,La început, a fost Cuvântul”, reformulează astfel: ,,La început, voi pune fapta” ! Sub acest semn, el începe drumul spre sine însuşi: dr. Faust, cel care studiase mai multe discipline, magistrul strălucit, care stârnea admiraţia studenţilor săi, abandonează cunoştinţele anterioare, inutile, renunţă la morga sa de mare dascăl (Mefisto îi reproşa: ,,Nu-şi are şi urâtul o măsură” ?). El încearcă să dobândească cunoaşterea prin magie (invocând Spiritul pământului), prin eros (dragostea pentru Margareta), prin toate mijloacele şi sugestiile oferite de Mefisto. Faust vede însă golul din fiinţa sa şi înţelege să-l umple cu cât mai multe fapte, neobosit, până la sfârşitul său (fapt ilustrat în Faust II). Un critic observa că, la Goethe, Faust, chiar când face involuntar răul, sfârşeşte prin a săvârşi binele, în timp ce, la Dostoievski, de pildă, eroii, chiar când vor binele, ajung să săvârşească inevitabil răul. Într-un târziu, în faţa morţii, când Mefisto îi cere preţul pactului încheiat, Dumnezeu intervine şi-i acordă graţia Sa: ,,Cine cu zel s-a străduit/ Poate să fie mântuit”. Faust, eroul damnat, sfârşeşte prin a fi mântuit, el simbolizează mântuirea prin faptă.

O altă ipostază o întâlnim în Don Quijote, opera lui Cervantes. Nobilul provincial Alonso Quijano, care ducea o viaţă modestă în satul său, La Mancha, cu imaginaţia aprinsă de romanele cavalereşti, decide într-o zi să abandoneze locul său şi să pornească pe urmele cavalerilor rătăcitori. Hotărât să slujească Biserica, fiind un catolic fierbinte, să înfăptuiască dreptatea, să apere pe orfani şi pe văduve, pe cei suferinzi, el îşi ia titlul cavaleresc de Don Quijote de la Mancha şi părăseşte satul pe calul său, Rocinante, însoţit, drept scutier, de Sancho Panza, un ţăran de pe domeniul său. Primul duşman pe care îl întâlneşte în cale este o moară de vânt, aflată la marginea satului, în roţile căreia el vedea uriaşi plini de răutate, pe care cavalerul, într-un elan aparent ridicol, îi înfruntă, înarmat cu toată puterea sufletului său. El îşi proclamă dragostea pentru Dulcineea del Toboso, o iubită ideală, ale cărei calităţi le afirmă şi le cere aceasta şi celor din jurul său. Aventura sa continuă multă vreme, eliberează nişte osândiţi în lanţuri, înfruntă un leu, luptă cu toate relele, ajunge cunoscut peste tot. Cavalerul Tristei Figuri, atât de cunoscut şi atât de puţin înţeles, fidel slujitor al crucii, devotat iubirii sale ideale, este mâhnit şi revoltat de tot ce se întâmplă sub cerul Spaniei sale. Unamuno, în eseul său, Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, subliniază tragismul şi sublimul lui Don Quijote, el este o figură christică, neînţeles şi batjocorit, iar aventurile şi rătăcirea sa din loc în loc simbolizează lupta împotriva răului, nedreptăţii şi minciunii. După lungi peregrinări, simţindu-şi sfârşitul aproape, el se întoarce în satul său, iar aici renunţă la ,,nebunia” sa cavalerească şi redevine Alonso Quijano cel Bun, pentru a avea cu moartea ,,întâlnirea cea bună” (G. Liiceanu). El este plâns cu durere de supuşii săi, în frunte cu Sancho Panza, care înţeleg abia acum sufletul nobil al stăpânului lor, iar scutierul său povesteşte celorlalţi faptele vestite ale lui Don Quijote, ca şi când ar dori să păşească pe urmele sale.

La capătul incursiunii noastre, putem afirma că metanoia, calea spre desăvârşire, nu este ceva abstract, un lucru în sine, dobândit într-un turn de fildeş, într-o ,,Castalie” aflată departe de lume. Ţinta ei este armonizarea cu semenii şi apropierea de Dumnezeu, sfârşitul oricărei căutări spirituale autentice. Sf. Ignacio de Loyola mărturiseşte: toate eforturile noastre sunt orientate ,,ad maiorem Dei gloriam”.

——————————-

Ioan POPOIU

21 iunie 2017

Câmpulung Moldovenesc