Alexandru Nemoianu: Despre statornicia românească
Cei care au studiat trecutul romanesc ori s-au aplecat spre alcatuirea unor lucrari de sociologie ori psiho-sociologie romaneasca au fost cu totii, unii dintre ei admirativ altii critic, izbiti de ceeace unii au numit statornicia iar altii incapatanarea romaneasca. De fapt ceeace ii intampina era impresionanta continuitate de comportament si constinta unitatii de neam si lege pe care fara multe vorbe o traiesc toti Romanii sau, oricum, majoritatea lor zdrobitoare si semnificativa.
Chip si fel de explicatii au fost avansate, unele credibile si cu mestesug alcatuite iar altele extreme de nastrusnice, dar chiar si asa cateva recapitulari pot fi de folos.
Spatiul romanesc a fost locuit din timpuri imemoriale. Descoperirile arheologice merg efectiv pana la “zorile istoriei”, la vremea cand primii hominizi au aparut. Din momentul in care istoria a inceput in intelesul ei deplin, ca insirurire a dezvoltarii comunitatilor omenesti cu suisurile si coborasurile lor, spatial romanesc apare locuit, cutreierat de nenumarate popoare si imperii care s-au petrecut unele dupa altele. De cele mai multe ori ignorati de izvoarele “oficiale” si istoriile politice totusi la sfarsitul acestor treceri de razboinici cuceritori si atunci cand imperiile pe care “lumea nu putea sa ii mai incapa”, acelasi popor apare continuand, practic neschimbat, viata si existenta lui milenara, in majoritate covarsitoare, Neamul Romanesc. Dovada statorniciei este evidenta ce ne putem intreba este ce a facut-o cu putinta ? Raspunsul nu este usor si doar o sincera considerare a structurilor care s-au mentinut si reaparut, practice neschimbate, poate oferi un raspuns credibil. Caci este limpede si logic ca ceea ce este mereu intalnit la capatul “epocilor istorice” a facut posibila si continuitatea romaneasca si miraculoasa lor supravietuire chiar daca se aflau in calea “tuturor rautatilor”.
Aceste structuri au fost numite in multiple feluri, triburi, uniuni de triburi, obsti, etc. dar de fapt ele au fost mereu satele romanesti. Comunitatea sateasca a facut posibila continuitatea si supravietuirea romanilor. Aceste sate au avut mereu o uluitoare statornicie de loc. Vatra lor s-a mutat mereu in functie de conditiile imediate ale vremii istorice ce o treceau dar aceasta “mutare” a avut loc mereu in cadrul aceluiasi “hotar”. Oamenii se cunosteau intre ei, erau inrudit si se ajutau la modul esential, sa supravietuiasca. Mai mult inca satele erau grupate in micro-zone, cel mai adesea pe vai, alcatuind comunitati, care in Evul Mijlociu s-au numit “cnezate de vale”. Raspandirea si asezarea vetrei fiecarui sat era atat de intelept facuta incat concomitant satele (ori la caz “uniunile” de sate, “cnezatele de vale”) se puteau fie apara contra navalitorilor fie, prin departarea si saracia lor, face cu totul inconvenient economic un atac asupra lor. (Un atac asupra unui sat sarac si ascuns ar fi fost nespus de costisitor pentru un popor navalitor in miscare. Navalitorii cautau asezari ori orase bogate si ei mereu tindeau spre hotarele marilor imperii ori regate). In plus existenta satelor si uniunilor de sate, comunitati libere si organice, au creat caracteristicile locale care, in intregul lor, fac spatial romanesc fermecator. Astfel a fost cu putinta ca Romanii sa supravietuiasca navalirilor care au durat milenii si care continua si azi. (Desigur ca ar fi cu totul naiv sa ne inchipuim ca aceste comunitati au strabatut mileniile ramanand nechimbate in toate detaliile, identice. Evident ca ele au adoptat obiceiuri noi, credinte noi si poate chiar limba s-a adaptat vremurilor, dar in esenta lor intima ele au ramas neschimbate, samburi tari, arhetipali, vesnic roditori.) Iar unitatea de lege si neam la randul ei are o explicatie.
In primul rand este vorba de faptul ca Romanii sunt o insula de latinitate intre neamuri straine. Cel mai probabil este ca Romanii (din Nordul si Sudul Dunarii) reprezinta sinteza latinitatii rasaritene. (Desi exista voci, ale “tracologistilor”, care avanseaza si alte ipoteze care nu ar trebui respinse prea pripit.) Dar in plus trebuie amintit ca Romanii s-au socotit mereu parte a “imperiului”, care a fost cel Roman de “rasarit’, adica Bizantin si ai carui supusi se numeau “romaioi”. Imperiul nu a fost o realitate etnica ci una culturala si spirituala. Spirituala, caci Bizantul a insemnat Dreapta Credinta, Ortodoxia, cea care a dat Romanilor constinta unitatii “de neam si lege”. Astfel a fost cu putinta statornicia romaneasca si astfel s-au primenit mereu satele romanesti, la poala de codru, pe vale de rau “repede curgator”,umbrite de nuci si livezi, petece de pace si eternitate. Tot asa s-a alcatuit si esenta cea mai intima romaneasca, legand demnitatea de modestie si modestia de eleganta. In chip paradoxal pericolul de moarte pentru statornicia si specificul romanesc l-a adus epoca moderna cand taranimea s-a aflat izolata, separata de conducatorii ei firesti, iar conducatorii au cazut in capcana adoptarii celor mai nastrusnice si nepotrivite “modele” existentiale, de la “bonjurism “ la “globalism”. Pentru a fi mai clar.
Considerand automat ca “superior” orice model venit din afara clasa conducatoare romaneasca a pus in pericol de moarte Neamul Romanesc, poate inconstient, l-a tradat. Caci acceptarea psihologica a modelului cuceritorilor face de fapt cu putinta si premerge ocuparea fizica. Din fericire, in chip instinctiv, Neamul Romanesc a stiut sa distinga intre esenta si circumstanta si prin abila utilizare a, nu prea eroicei, formule ”capul plecat sabia nu il taie”, a stiut sa supravietuiasca imperiilor moderne si din tot sufletul, nadajduiesc ca o va face si in viitor.
———————————-
Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
20 iunie 2017
