Alexandru Nemoianu: O impresie – În Gara Băile Herculane
Intotdeauna plecarea din Borloveni a fost pentru mine prilej de intristare.
Imi parea rau ca plec, stiam ca Vacanta a luat sfarsit, stiam ca a mai trecut un an din scurtul popas pe pamant. Sunt lucruri care trebuie sa se intample dar asta nu te face neaparat bucuros.
Drumul de “intoarcere” in “lume” insemna mersul de la Borloveni la gara de unde un tren urma sa mearga spre Bucuresti.
In anii copilariei acest drum il faceam in ore de noapte, cu o caruta de munte, pe un drum foarte aproximativ. Prima gara era, in vremea aceea, Iablanita. Apoi gara de plecare a devenit cea a statiunii Baile Herculane. Acolo ajungeam cu un soi de “cursa” –autobuz mai mult decat daramat.
Dar drumul Borloveni-gara mai insemna ceva. Era o trecere in spatiu si timp.
Din starea vesnica, edenica, a Borloveiului treceam in realitatea imediata si in timpul imediat. Intotdeauna aceasta trecere provoca un soc, o adanca stare de neliniste si teama.Din vesnicie intram in realitatea provizorie, amenintatoare.
Drumul in sine, ca stare geografica,era si este nespus de frumos. El se strecoara printre dealuri pre-montane si printre chei stancoase abrupte si strabate ,iesind din “tara” Almajului, ”tara” Crainei si a Mehadiei. Contactul direct cu realitatea imediata se facea in Gara Baile Herculane.
La sfarsitul lui Octombrie 2016 drumul de la Borloveni la Gara Baile Herculane l-am facut cu automobilul Parintelui Petrica Zamela care, generos, m-a dust acolo foarte de dimineata, inca in noapte.
Drumul a fost in noapte, sub stele, intr-un soi de ceata subtire. Peisajul mai mult se banuia si nici nu stiu sigur daca il vedeam aievea sau se derula din amintiri. In Gara Baile Herculane am ajuns foarte dimineata, era inca noapte.
Gara Baile Herculane este, in sine, un mic monument istoric. A fost ridicata in 1870 din vointa cezaro-craiasca si reprezenta gustul aceleiasi vointe.
Este o cladire elegant si care trebuia sa provoace voiosie. Dar in dimineata aceea de Octombrie tarziu a fost altfel. A fost intaia data in viata cand am simtit ca fac legatura directa cu un loc “bantuit”.
Cladirea arata ca un loc abandonat, nu mai era vorba acolo de curatenie sau murdarie, categoriile pomenite nu se mai aplicau in acest caz. Nu exista nici un fel de lumina, erau doar cateva becuri palide care faceau intunericul inca mai amenintator, il faceau triumfator. Era un singur functionar feroviar, baricadat intr-un birou si extrem de circumspect.
In sala de asteptare, care in sine este majestuoasa, nu era urma de lumina si acolo bantuiau cateva personaje care nu stiu sigur daca erau epave umane sau duhuri necurate. Intre ei doi tineri ieseau intr-o trista evidenta.
Poate sa fi avut intre douazeci si doauazeci si cinci de ani. Erau imbracati jerpelit intr-un soi de amestec de haine de “firma” si articole de reclama. Nu erau violenti, vorbeau intre ei, dezbateau subiecte intime de o grosolanie inimaginabila, in detaliu, fara pasiune. Din vreme in vreme beau dintr-o sticla de plastic ceva ce parea amestec de tuica noua si motorina. Nu stiu sigur. Dar fapt este ca dupa fiecare inghititura intrau intr-un soi de frenezie, jumatate frisoane si jumatate atac epileptic. Poate sorbeau un drog. Putin mai departe un alt personaj, fara varsta, se deplasa rostogolindu-se. Orice incercare de a se verticaliza era in zadar.
Dupa o vreme a sosit trenul pe care il asteptam si am plecat.
Nu imi dau seama daca cele vazute erau realitate pura sau partial rodul oboselii mele,nostalgiei si fricii care mereu m-a cuprins cand din Borloveni intram, cum am zis, in realitatea imediata.
Dar foarte tare ma tem ca ceea ce am vazut era un avertisment al celor care ne stau inainte. Ce am vazut in gara Baile Herculane imi pare ca ma avertiza despre cele ce imi stateau inainte in drumul de inapoiere in Lumea Noua.
Dumnezeu sa aiba mila de noi toti!
——————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
“Centrul de Studii și Documentare al Românilor-Americani”
(Valerian D. Trifa. Romanian-American Heritage Center)
Jackson , Michigan, USA
la
13 iunie 2017
