Gheorghe Constantin Nistoroiu: Cine sunt hunii-ungro-maghiarii ?!?
CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII?!?
(partea a-V-a)
„Migraţia hunilor, din 375 d. Hr., înseamnă marele val de năvălitori, căci pâlcurile lor de avangardă apăruseră pustiitoare cu două-trei decenii mai înainte…”
(Alexander E. Ronnett)
Primul suveran maghiar pofticios al zonei balcanice şi al regiunilor sudice şi sud-estice a fost regele Emeric (1196-1204), a cărui expansiune coincidea cu ambiţiile Scaunului papal prin Inocenţiu al III-lea (1198-1216), privind extinderea şi hegemonia prozelitismului catolic, sub flamura violentă a Cruciadei a IV-a, prin care a trădat pe confraţii bizantini de aceeaşi religie, care i-au primit frăţeşte în Capitala lor, în Cetatea divină ridicată de Constantin cel Mare, i-a omenit şi drept răsplată creştină i-au măcelărit şi i-au despuiat de sfintele moaşte şi de toate obiectele liturgice din aur şi din argint: „…Atunci, cruciaţii luară cu asalt Constantinopolul, la 13 Aprilie 1204, în Vinerea Patimilor, pe care-l jefuiră barbar trei zile şi trei nopţi, oferind un trist final de cruciadă, un detestabil brigandaj internaţional în locul eliberării şi apărării creştinilor în faţa musulmanilor, aşa cum fusese predicată această cruciadă…” (Riley-Smidt, L. et J. The Crusades. Idea and Reality, 1095-1247, London-1981)
În urmaşul lui Emeric, Andrei al II-lea (1205-1235) s-a încropit chiar visul de a deveni cezarul Constantinopolului, iar în teritoriile controlate de el a impus colonizarea cavalerilor teutoni, cum a fost şi cazul Ţării Bârsei în 1211. Teutonii, neservind intereselor maghiare, ci doar ale papei au intrat în conflict cu Andrei al II-lea care, i-a alungat prin forţă în 1225, nesocotind apoi prin Bela al IV-lea (1235-1270) şi următorii suverani orice Bulă, venită de la Vatican, dar păstrând cu rigoare pretenţia samavolnică de hegemonie asupra altor popoare şi state, deşi unul din cronicarii lor Simon de Keza era de altă părere, susţinând că la venirea hunilor în Câmpia Panoniei, romanii-locuitorii oraşelor s-au retras din regiune şi numai „românii, care au fost agricultorii acestora (ai romanilor), au rămas de bunăvoie în Panonia-Blackis, qui ipsorum-Romanorum-fuere pastores et coloni, remanentibus sponte în Panonia. (Simon de Keza, Gesta Hungarorum, p. 156-157)
În expresia lui Keza nu este vorba de romani pur şi simplu, ci de poporul vlah, dacoromân al Panoniei aparţinător proaspătului şi marelui Imperiu creştin dac al lui Constantin cel Mare.
Hunii au avut reprezentaţia de sălbăticie pe scena europeană doar 80 de ani, 372-453, când moare Attila: „La urma urmei Attila, consemnează orientalistul Cassel, a fost doar un rege al unui regat al corturilor. Statul lui a dispărut-pe când dispreţuitul oraş al Constantinopolului a rămas o putere. Corturile s-au prefăcut în praf şi pulbere, oraşele au rămas. Statul hunilor a fost doar un vârtej…” Cassel, Paulus (Selig), Magyarische Alterthumer,Berlin-1847)
Relatarea lui Cassel face referire la spulberarea regatului hun de către daci, dezastru antemergător, dar asemănător ca amploare cu cele de la râul Lech pe 10 August 955, Dobuka-Kyrieleys 1068 sau cel de la Mohacs, din 29 August 1526: „Sfârşitul domniei hune este iminent, o puternică coaliţie vlahoromană, formată din trupe imperiale aliate cu contigente vizigote, alane, france şi burgunde, condusă de generalul Aetius (dac născut la Silistra), înfrânge oastea condusă de Attila, pe Câmpiile Catalunice, la 20 Iunie 451… În urma acestei bătălii, regatul hun începe să decadă. Ultimile lovituri i le dau proprii aliaţi, vlahi, după moartea lui Attila (453), prin bătălia de la Nedao. Regatul hun este astfel distrus, puţinii supravieţuitori retrăgându-se spre răsărit.” (Cornel Bârsan, Revanşa Daciei. Ed. Obiectiv, Craiova, p. 121)
Pe fondul desfăşurărilor evenimentelor Revoluţiei româneşti din Ardeal din primăvara anului 1848, prin conflictele locale ale ţăranilor răsculaţi pentru înlăturarea iobăgiei, apare lovitura năpraznică a legii recrutării propusă de Kossuth Lajos la 11 Iulie 1848, care prevedea mobilizarea unui contigent al morţii, de 200.000 de ostaşi, obligaţi să lupte chiar împotriva părinţilor şi bunicilor lor şi a aspiraţiilor lor de eliberare naţională, până la moarte. (I. D. Suciu, Revoluţia de la 1848-1849 în Banat. Bucureşti-1968, p. 171)
Românii ardeleni luaseră atitudine de revoltă faţă de odioasa lege a recrutării care umpluse picătura de indignare peste măsură, declanşând în rândul autorităţilor huno-maghiare setea unei terori fără precedent, ostoită prin masacrul de la Luna Arieşului-Turda din 12 Septembrie 1848, finalizat cu 30 de victime ucise, precedat de măcelul de la Mihalţ din 2 Iunie 1848, soldat cu 14 morţi şi 50 de răniţi, considerat de George Bariţiu: botezul cu sânge al uniunii. (G. Bariţiu, Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă. II, Sibiu, 1890, p. 157)
Faţă de ucigaşul măcel al huno-ungro-maghiarilor, Avram Iancu ameninţă că îl va plăti cu sângele lor înveninat de ură. (Silviu Dragomir, Avram Iancu, Bucureşti-1965, p. 56)
Setea de răzbunarea a ungurilor se înteţeşte, înroşindu-se de un alt masacru de la Nădab-Arad din 10-11 Septembrie acelaşi an, încheiat cu 3 morţi şi 20 de oameni tăiaţi cu săbiile. (Arhiva de Stat Arad, Fond. Episcopia Ortodoxă din Arad. Actele revoluţiei din 1848-1849. Pachet IV, f. 41)
Poate privindu-se peste aceste masacre şi multe altele de aceeaşi cruzime chazaro-turco-mongolă, apare lucrarea: Teroare în Ardeal de Constantin Mustaţă, carte scrisă pe coordonate dramatice, cu fapte tragice care te cutremură din temelii, cu râuri de sânge curat şi multă, prea multă suferinţă, în care se descrie feţele diabolice ale crimei şi chipurile odioase ale criminalilor satanici, consternând orice om din oricare ungher al pământului: „…Sunt uluit. N-am vrut să accept niciodată că Ardealul e un sanctuar cu sute de mii de cimitire şi gropi comune. O hartă a groazei, <<desenată>>de criminali cu lecţii bine învăţate. Crime premeditate… Schingiuiri de tip medieval. Omoruri prin împuşcare, omoruri prin străpungere cu baioneta, omoruri prin spânzurare, omoruri prin îngropare de vii, omoruri prin tăiere în bucăţi. Omoruri prin metode nemaiîntâlnite în lumea civilizată.
Crime care au fost şi le-a consemnat istoria ultimelor veacuri. Peste 40.000 ucişi doar în anii 1848-1849… Crime care mai sunt şi azi, în Mileniul III…(Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 7)
Cine ne-a aşezat în calea prigonitorilor?
Soarta istorică a unui Neam mult prea râvnit şi Destinul lui măreţ, biruitor şi nemuritor.
„Istoria neamului românesc, consemna Mircea Eliade, n-a fost decât o lungă, necontenită şi halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan şi am crescut în viforniţă. Popor de frontieră, am luptat şi am murit pentru toţi.” Citat de Alexander E. Ronnett care continuă pe aceeaşi idee-temă: „Desigur, popor de frontieră, naţiune de frontieră, stat în frontieră, îndărătul căruia centrul şi occidentul european s-au întocmit şi dezvoltat cu liniştea şi pacea ce singure şi le-au asigurat între ele. Câtă vreme românii „atleţi ai lui Hristos”, aici, la frontieră, ţineau piept hoardelor expansioniste ale imperiilor asiatice, acolo, în centrul şi occidentul european, se înălţau catedrale, se construiau oraşe, se trasau drumuri de piatră, înfloreau meşteşugurile, arta şi ştiinţa, toate amplificându-se în opere minunate.” (Alexander E. Ronnett, România ca o pradă-mari trădări şi trădători. Ed. Credinţa strămoşească, Bacău-2013, p. 38)
Hunii dospiţi din aluat chazaro-turco-mongol, din drojdia nefirească a prădăciunii, din arşiţa prelinsă ca o lavă de vulcan furios, din viscolul caucazian al stepelor, din nestatornicia locului, din setea aprigă de pradă, din natura habitatului de cort, din primitivismul devastator, din prăvălirile barbarismului de hoardă, din foamea de a acapara roadele nemuncii lor, din beţia jafului, din gena cruzimii lor de tigru, din mărşăluirile ispititoare neîntrerupte măturând aproape totul în calea lor, din vârtejul unei mânii native, hunii, goniţi de cer, goniţi de pământ, goniţi de vânt, goniţi de furtuni, goniţi de ape, goniţi de ploi, goniţi de soare, goniţi de geruri, goniţi de codrii, goniţi de falnicii munţi, goniţi de ciripitul vesel al păsărilor, goniţi de mireasma florilor, goniţi de toţi şi de geto-daco-românii s-au avântat ca nişte strigoi peste ţara unor traci stăpâni, ai căror păstori dăltuiţi din stâncă îşi întindeau aşezarea cu turmele albe nesfârşite dăruite Strămoşilor şi Strămoşilor strămoşilor lor de Păstorul cel Mare-Zamolxes, peste pământul întins cu iarba verde mănoasă, peste izvoarele lui, sub stelele cerului, înveşmântaţi în lumina soarelui. Dincolo de păstori sălăşluiau agricultorii, artizanii pământului care-l prelucrau cu răbdarea şi priceperea de artist a olarului, stăpâni peste hărnicia şi iscusinţa lor, cu curţile doldora de copii frumoşi, inimoşi, zvelţi şi isteţi.
Din Ciclul: Crime huno-ungro-maghiare împotriva umanităţii româneşti
*Albac-Alba, cătunul Arada, 8 Noiembrie 1918. Ajunşi aici honvezii lui Bela Kun, au ucis 11 ţărani. Erau români… Ioan Negru, Dumitru Lazăr, Ana Lascăr, Gheorghe Neagu, Savu Neagu, Dumitru Neagu, Nicolae Răducu, Rafila Oneţ, Stan Sântioara, Ana Todea, Petru Todea. (Constantin Mustaţă, Teroare în Ardeal, vol. I. Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti-2008, p. 52)
* Şi totuşi ungurul Victor Orban este un adevărat bărbat de stat pentru Naţia sa maghiară!
* Ce păcat că nu avem şi nu vom avea mult timp un astfel de bărbat român de stat!
———————————-
Gheorghe Constantin Nistoroiu
Brusturi, Neamţ
8 iunie 2017
