Cuvânt și iubire

„Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

  E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

 E plin pământul de martiri şi sfinţi

 Atinşi de filoxera-nţelepciunii.”

              (DEMOSTENE ANDRONESCU)

 

Testamentul unui nebun este nuvela despre care autorul preciza:

     „Această nuvelă este inspirată din realitate, încât toate personajele şi toate situaţiile povestirii sunt luate din viaţa şi faptele pe care le-am cunoscut direct (…); scriu cu sufletul la gură, cu teamă şi nici nu recitesc paginile, din dorinţa de a le vedea cât mai repede ascunse.”

 

   Testamentul unui nebun este, în fapt, mărturia unui înţelept pătimitor întru Hristos şi Neam.

   Filosoful creştin Ioan Ianolide a fost întemniţat 23 de ani pentru libertatea sa întru Adevăr, pentru iubirea sa întru Dumnezeu, pentru dragostea sa întru Neam, sub cele trei dictaturi: carlistă,antonesciană și comunistă. Alţi 22 de ani a fost persecutat după eliberarea cea mare din 1964 şi „n” ani prigonit de oculta postdecembristă prin fără-de-legea secolelor:Legea  217/ 2016.

   La fel ca foarte mulţi naţionalişti-creştini şi Ioan Ianolide a transformat celula în chilie.

   Securitatea şi puterea comunistă şi post comunistă a dorit ca odată cu sfârşitul martirilor să îngroape memoria, mărturisirea, dragostea, jertfa şi sfinţenia lor întru Dumnezeu şi Neam.

   Dar, Dumnezeu a vrut altfel. A revelat Adevărul pentru Libertatea şi Iubirea lor jertfelnică.

      Paralel cu întâmplările şi numele personajelor cărţii, întâlnim Drumul Sinelui lui Ianolide, presărat cu prăpăstii, cu prăvăliri în abisuri, cu retezări de bezne, cu neteziri de creste, cu aripi ce ating azururi, cu limpeziri serafice de Rai, cu ruga de foc a celui nebun întru Hristos, căci: „Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi.” (I Cor. 1,27)

   Logosul-Dumnezeu prin Care a fost creată lumea a instituit în puterea Cuvântului armonia, frumosul, cântarea, poezia şi adevărul grăirii.

   Toată Creaţia sacră a fost la început taina Tăcerii sfinte.

   Tăcerea a odrăslit, a înmugurit, a înflorit, s-a înmiresmat şi a grăit când Cuvântul lui Dumnezeu a cuprins-o cu Zorii surâsului îmbrăţişării Sale divine.

   Tăcerea se aşează în braţele Crucii, iar Cuvântul, se înalţă ca axă verticală a Învierii.

   Pâinea noastră-Crucea noastră cea de toate zilele sunt încrustate în Tăcere şi Cuvânt.

   Sufletul este lăcaşul alb al tăcerii, iar Inima-privighetoarea celei mai frumoase cântări.

   Dacă Cuvântul este limbajul Logosului divin, cel al Sfântului Duh este Tăcerea sacră.

   În inima şi în sufletul creştinului sunt cele mai armonioase liturghii ale Sinelui ortodox.

   „Tăcerea ne este necesară pentru a da ascultare Cuvântului lăuntric din Sinele nostru, tăcere care ne purifică, ne fortifică şi ne unifică într-o armonie angelică.”

   (Ion Mânzat/ Mariana Tănase-Mânzat, Psihologia Tăcerii-Liturghiile Silenţioase ale Sinelui, Psyche-2006, p. 22)

 

   Tăcerea deşi pare de aur, îţi trebuie înţelepciune doar pentru momentele când s-o foloseşti. În rest tăcerea amuţită condamnă gândirea, cuvântul, persecută e-ul, prigoneşte dreptatea, adevărul, binele, credinţa, cântarea, frumosul, iubirea, creaţia, izbânda, înălţarea, azurul.

   La fel, Cuvântul trebuie asumat în lumină doar pentru exprimare, pentru grăirea frumoasă, înmiresmată de expresii, metafore, stihuri, aforisme, psalmi, simboluri de credinţă, jurăminte, legăminte, mărturii, mărturisiri, iertare, în rest sunt vorbe în vânt, vorbe de clacă…

   Întotdeauna când taci, trebuie permanent să grăieşti.

   Dar când grăieşti trebuie să o faci cu toată încărcătura sufletească a inimii şi a dorului curat.

   Dumnezeu-Logosul ne-a dat pentru viaţă cuvântul şi pentru înţelepciune tăcerea celestă.

   „Am tăcut atâta amar de ani despre toate cele ce mi s-a întâmplat şi acum, când sunt pe pragul morţii, mi-am luat curajul unei mărturisiri. Mă simt dator faţă de oameni, chiar şi faţă de cei care m-au torturat, dar nu şi de cei ce au conceput chinul etern în această lume, scoţându-l din eternitatea în care-l zugrăvise o anume iconografie.

   Aş vrea să iert totul şi ştiu că o pot face, chiar am iertat în ce mă priveşte, dar nu e drept să domnească răul în lume. Lumea asta trebuie să se apere, are datoria să se apere. Ar fi ademenitor să credem că trăim în dragoste deplină, dar realitatea ne contrazice, aşa după cum voi arăta şi eu în tot ce mi s-a întâmplat.

   Aş vrea deci să exprim o clipă din viaţa mea, clipa eternei suferinţe, eternei groaze, eternei spaime. Nu sunt primul om care încearcă acest imposibil, dar nici unul nu a făcut-o aşa cum o fac eu, ca o mărturie vie, dureroasă, tenebroasă, aşa cum am trăit-o…

   Cartea aceasta este scrisă în inima mea, în fiinţa mea, în tot ce este sfânt în om.

   Pornesc pe drumul dinlăuntrul meu

   S-adun bucăţi din aripile-mi frânte…,,

 

   Ioan Ianolide, creştin între creştini, erou între eroi, Român între Români, martir între martiri, a fost unul dintre sutele de mii de naţionalişti ortodocşi creştini care s-a născut în Veacul sfâşiat de cele două războaie mondiale şi de multe alte cutremure politice naţionale.

   În vibraţia duhovnicească a trăirii creştine, pe acest tărâm binecuvântat al Maicii Domnului, sufletul lui Ianolide a înregistrat cutremurul unui destin de proporţii catastrofice, prezis de mama sa: -Dragul mamei, tu ai un destin deosebit. Eu te-am apărat cât am putut, dar duhurile rele nu te vor lăsa în pace cu una cu două. Să ai grijă de sufletul tău, dragul mamei!

 

   O altă influenţă în educaţia creştină, care a trăit ca o invocare în el, a avut evlavioasa bunică:

   Bunica îşi stabilea relaţiile cu Dumnezeu tot aşa de simplu cum le stabilea cu vecinii de care o despărţea un gard de uluci rare, albe. Habar n-avea ea de dogme, de legi şi de alte abstracţiuni! Ea îşi lega sufletul de ceruri prin fapte mici,concrete, cotidiene. Şi mereu se simţea ca şi cum ar fi fost în faţa lui Dumnezeu.

 

   Al treilea pedagog i-a fost profesorul de filosofie, titanul Nae Ionescu pe care l-a simţit ca pe un sine spiritual de mare profunzime, stându-i parcă mereu în preajmă:

Pornea de la o ideee, colinda cu ea din Antichitate până la moderni, se oprea îndelung în Bizanţ şi termina într-o exprimare personală. Deşi era o inteligenţă excepţională, în fond era un mistic. Deşi avea o viaţă zbuciumată de toate tensiunile contemporane, părea un ascet. Ardea în el o tainică sacralitate. Înainte de a gândi, el simţea, înainte de a da, el primea ideea.

   Sub calmul acela academic se petrecea o ardere secretă până la incandescenţă.

   El vedea-iată de ce m-a atras!

   Trăia filosofia ca pe o taină, viaţa ca o taină, lumea ca o taină.

   Noi îl iubeam, el însă părea olimpian, dar aveam să-i descoperim inima în curând. Gândirea lui părea finită şi infinită, vremelnică şi eternă, imperfectă şi perfectă în acelaşi timp. Gândirea lui era o certitudine în relativitatea vieţii…

   Fierbea o nouă lume. Printre noi se aflau şi câţiva evrei, căci profesorul era un bun cunoscător al Cabalei. Disponibilităţile mistice ale evreilor îl atrăgeau, dar decăderile lor materialist-ateiste l-au dezamăgit, încât el a rămas un autentic ortodox, atras de Sfinţii Părinţi, de Pateric, de Mineie şi de cunoaşterea mistică. Concluziile gândirii sale mistice reabilitau în ochii acestui veac pozitivist adevărul religios. Ortodoxia reînvia la Facultatea de Filosofie, nu la Teologie. L-am auzit vorbind studenţilor teologi despre Dumnezeu, pentru a spulbera îndoielile raţionaliste ce pătrunseseră în Facultatea de Teologie.

   L-am auzit vorbind la Facultatea de Arhitectură despre stilurile arhitecturale ca manifestări ale unor spiritualităţi caracteristice, încât profesorii de acolo erau încântaţi. Adesea făcea matematică, gândea matematica, gândea cifrele şi apoi le depăşea pe toate în incandescenţa gândului. Cuvântul îi era ultimul cuvânt…

   A vrut să opună un veto categoric ateismului şi reuşise să creeze o şcoală ortodoxă cu o spiritualitate socio-politică, cu osatură filozofică şi cu elan mesianic…Profesorul a refuzat să părăsească ţara. Scos de la catedră de colegul său materialist, îşi trăia viaţa în singurătate.

   Politica ţării o făcea Ana Pauker, securitatea statului o păzeau sute de colonei evrei, istoria era murdărită de Roller, un oarecare ne spunea că n-avem literatură, altul îl cenzura pe Eminescu… Profeţiile profesorului s-au împlinit şi comunismul şi-a definitivat puterea politică, economică şi culturală…

 

  O întâmplare bizară, în timp ce dorea să-l viziteze pe profesorul-filosof îi aduce în faţă un distins om cu o servietă plină cu cărţi în sanscrită, care-i spune clar: Văd în destinul dumitale o tragedie ce depăşeşte toată literatura pe care o cunosc. Sunt profund impresionat! Dumneata vei trece prin tenebre neimaginate încă de oameni, dar vei ieşi din ele şi nu reuşesc să înţeleg cum este posibil lucrul ăsta! Nu vreau să te timorez, dumneata nu ştii ce văd eu!… Sunt profesorul P., doctor în ştiinţe indianistice. Am fost în India şi am deprins acolo unele posibilităţi de cunoaştere nemijlocită. Poftim cartea mea de vizită!…  

 

   Nuvela-Testamentul unui nebun, deschide zăgazurile unor temute temniţe şi penitenciare în care deţinuţii politici, îndeosebi naţionaliştii creştini erau torturaţi şi permanent persecutaţi în acel univers satanic concetraţionar, unde oamenii credincioşi erau mutilaţi fiziceşte, erau lichidaţi, erau frânţi sufleteşte, erau ciopârţiţi, erau transformaţi în cârpe, erau transfiguraţi în zdrenţe, erau reeducaţi în umbre străvezii aidoma unor fantome întoarse dintre morţi.

   Stâlpul şi temelia culturii, educaţiei, moralei lor creştine fuseseră dinamitate de noua putere proletaro-bolşevică, samavolnic impusă cu tancurile de barbarismul stepelor sovietice.

   Iată cum surprinde o discuţie academică dintre călăul-colonel Zeller şi o victimă în care se cuprinde ideologia roşie proletară de atunci şi cea albastră neoproletară de azi, înţepată din când în când de spiritul mistic creştin:

 „…-Poate că nu eşti de acord că Marx ar fi un geniu, dar cred că recunoşti că opera lui revoluţionară are geniu, căci numai aşa se poate explica formidabila ei reuşită într-un sfert de veac. Şi, de asemenea, este clar că sistemul este formidabil, că acolo unde punem noi mâna pe putere, nu mai lăsăm nici o portiţă de scăpare.

   -Omul nu poate fi stăpân omului.

   -Noi dispunem de o ştiinţă-materialismul dialectic-

   -Nu există formulă umană perfectă!

   -Nu suntem dispuşi, să mai tolerăm perfecţiunea voastră metafizică…

   -De ce aţi refuzat puterea când vi s-a oferit?

   -N-am refuzat putere, ci am refuzat închinarea la putere, căci noi închinăm a noastră putere Preaputernicului de la care emană puterea!

   -Nu veţi mai avea putere în veci, nici aici şi nici aiurea! Acum capătul frânghiei puterii e în mâinile noastre şi cu ea vom înfăşura lumea întreagă. Nu împărţim puterea cu nimeni…Vă vom strivi fără cruţare şi nu vă vom permite să deveniţi iarăşi martiri! Ne însuşim pentru noi cultul martirilor, iar voi veţi fi socotiţi criminali în veci de veci! Va veni o zi când vă vor urî toţi oamenii, căci toţi au să creadă numai în noi. Vom rupe orice contact între voi şi masele populare. Dumnezeu se va dovedi neputincios în faţa revoluţiei!

 

   Închisoarea Piteşti:

   Descalţă-te, străine, de sandale,

   De-aici începe ţara fără cer…

 

    Toate criteriile politrucului proletar însuşite de la instructorul bolşevic erau adunate în ura şi toate instrumentele torturii bestiale ale călăilor odioşi, slugi târâtoare ale proletariatului: foame, frig, frică, anchete, ciripitori, mizerie, boli, interzicerea tratamentului, cătuşe, lanţuri, pari, răngi, cozi de mături, vine de bou, morişca, droguri, bătaia la tălpi peste încălţăminte, bocanci cu ţinte, pumni în ficat, strivirea oaselor, ruperea dinţilor, scoaterea ochilor, mutilarea feţei, pervertirea simbolurilor sfinte, blasfemii, profanarea memoriei părinţilor, fraţilor, prietenilor, dascălilor, statul într-un picior, statul încremenit într-o poziţie, frângerea mâinilor, picioarelor, coastelor, ucideri, reeducarea prin bătăi inimaginabile, dirijate de neîntrecutul criminal-deţinut Eugen Ţurcanu-spaima torţionarilor, aflat în solda celor de tipul Anei Pauker.

   Cei ancoraţi puternic în credinţă rezistau cel mai mult. Lor li se spunea: bandiţi! bandiţi!

   Unul dintre martirii supravieţuitori din acel Infern, care l-ar fi speriat şi pe divinul Dante, Mihai Buracu ne-a lăsat mărturie despre diabolica temniţă în memorabila sa carte: Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP: „am considerat întotdeauna că am mai mult decât obligaţia morală de a depune mărturie despre atrocităţile comise la Piteşti, organizate şi conduse de criminalul regim comunist… Perfectă a fost organizarea torturii şi aşijderea aplicarea ei până la cele mai mici detalii, cu preocuparea furibundă de a găsi noi şi noi forme de distrugere a rezistenţei celui nereeducat, de nimicire a ultimelor reziduuri de umanitate ce i-au mai rămas. Suferinţa îndurată este imensă, pustiitoare, fără zecimale şi fără milă…” (citat de Demostene Andronescu în De Veghe La Cumpăna Vremilor-articole, cronici, mărturii. Ed. Christiana, Bucureşti-2011, p. 351-352)

   Virgil Ierunca exilat la Paris a scris lucrarea Fenomenul Piteşti. Iată ce ne relatează printre altele: „Toată lumea cunoaşte astăzi Arhipelagul Gulag. Toată lumea mai ştie că, sub denumirea posibilă de Arhipelag M.A.I., el s-a întins şi asupra României. Ceea ce nu a ajuns însă-şi încă-la cunoştinţa tuturor este că în Arhipelagul românesc a existat o insulă a ororii absolute, cum alta n-a mai fost în întreaga geografie penitenciară comunistă: închisoarea de la Piteşti. Acolo a început, la 6 decembrie (de Sfântul Nicolae-unul dintre cei mai iubiţi sfinţi de către români, n.a.)1949, o experienţă de o sumbră originalitate denumită reeducare şi tinzând la distrugerea psihică a individului… Fenomenul Piteşti ni se pare a depăşi în oroare, din fericire nu şi în durată, reeducarea de tip chinezesc.” (cf. Demostene Andronescu în De Veghe La Cumpăna Vremilor-…, p.357)

   Pentru foarte mulţi închisorile, penitenciarele, Canalul Dunăre-Marea Neagră cu toate Coloniile sale de muncă, deveneau pepiniere ale gropilor comune:

   Aici este mormântul bandiţilor. Dacă vrei să trăieşti, să accepţi reeducarea!… mi-am reamintit de temniţele revoluţiei bolşevice, în care tinerii sovietici fuseseră aduşi în starea de demenţă şi apoi asmuţiţi ca nişte câini turbaţi împotriva „duşmanilor poporului”, încât deveniseră spaima tuturor. Asta se petrecuse înainte ca Makarenko să-şi fi scris al său „Poem pedagogic.”

   -…Noi am avut, spunea un deţinut sionist, fără ştirea Securităţii legături cu statul Israel şi cu evreii din America şi Europa. Mişcarea sionistă este internaţională. Forţele ei se orientează acum spre evreii din ţările socialiste, ca să meargă în Israel. Evreii vor să părăsească ţările socialiste, fiindcă nu mai cred în capacitatea revoluţiei. Avem nevoie de bani ca să emigrăm. Cei mai mulţi evrei care se află în aparatul de stat, până chiar şi personal Ana Pauker, sprijină emigrarea evreilor, pe considerente umanitare, liberale şi democratice.

 

Ţurcanu:

   –Bă, asta e o carte mare pe care o joc…Problema va merge direct la C.C., la colonelul Z (Zeller) El este responsabil de tot ce se petrece aici!

   -Ştiu, a zis sionistul, este piesa de legătură dintre Ana Pauker şi reeducare.

 

   Închisoarea Târgu-Ocna

   Ne-am scuturat aripile de moarte

   Şi ne-am croit din nou urcuş spre cer…

 

   Târgu-Ocna, sanatoriul-penitenciar de tuberculoşi a devenit prin voia lui Dumnezeu, lăcaşul cel mai arzător al unui mănunchi de creştini, unde focul lor mistic s-a înteţit din Rugul Aprins al Maicii Domnului, întru iubirea de Neam şi dragostea neegalată pentru Dumnezeu.

   Din Infernul Piteşti, o parte dintre studenţii naţionalişti supravieţuitori, dar grav bolnavi au ajuns în Purgatoriul de la Târgu-Ocna, care l-au transformat într-un Paradis mistic de trăire.

   În acel mănunchi de Ucenici a odrăslit cea mai pământească credinţă şi cea mai dumnezeiască dragoste pentru Dumnezeu şi Cerul Lui de Îngeri şi Sfinţi.

   Acolo s-au născut primii mari Sfinţi ai Închisorilor: Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Arhim. Gherasim Iscu, Constantin Oprişan, Marin Naidim, Dr. Mihai Lungeanu, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, pr. Viorel Todea, Ion Plopeanu ş.a.

   Acolo, Ucenicii au fost călăuziţi de harul serafic al Suferinţei şi al Jertfei mistic-ortodoxe.

   Înconvoiaţi de soartă, Ucenicii s-au adăpostit în braţele unor destine sacre care i-au ocrotit.

   În slujba de cinstire şi comemorare a Sfinţilor Închisorilor de la Târgu-Ocna, peste timp, Părintele Constantin Voicescu, la rândul său martir-mărturisitor amintea:

 „I-am prohodit după patruzeci de ani, pe cei care şi-au sfârşit viaţa, ca deţinuţi politici, în penitenciarul Târgu Ocna şi au fost aruncaţi aci, în gropi comune, fără slujbă, fără cruci. Parcă văd lada de la poartă… De multe ori cu doi de-ai noştri în ea; şi chiar cu unul pe capac… Şi după ce îşi deşerta morţii, lada se întorcea înapoi şi aştepta alţii… Ne aştepta pe noi…

   Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Durerea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă.” (Părintele Voicescu, Un duhovnic al cetăţii. Ed. Bizantină, Bucureşti-2002, p. 24, 27)

 

   În altarul lăuntric care l-au încropit pe temelii isihaste, au aprins rugăciunea inimii a cărei căldură purificatoare s-a revărsat din belşug împrejur, făcând scrum procesul de reeducare, de autodemascare siluită, scabroasă, profanatoare a intimităţii sufletului, declanşat de slugarnicii diabolici în închisori, dar şi în afară de politruci:

    De altfel, dacă pe noi ne siluiau în puşcării prin metodele <<reeducării>> prin tortură, pentru <<reeducarea>> întregului popor aveau alte metode. Oamenii fuseseră pauperizaţi şi trăiau acum din milostenia puterii, nu exista nici o forţă politico-socială care să apere poporul de putere. Toate mijloacele de comunicare şi informare a maselor populare erau în mâna puterii şi, vrând-nevrând, pentru a supravieţui, fiecare era îndopat cu educaţia politică a materialismului ştiinţific…

   Oamenii plângeau şi se supuneau. Oamenii plângeau şi mâncau. Oamenii plângeau şi supravieţuiau, dar un proces adânc de degradare a societăţii se petrecea. Conducătorii comunişti erau mulţumiţi cu ce spun oamenii şi nu cu ce cred. Puterea luase în primire tineretul şi-l creştea în ideologia ateistă, cu convingerea că în acest mod vor construi comunismul… Poporul se supunea nu din convingere, dar nici din laşitate, ci din adâncă inteligenţă politică, până aveau <<să se plinească soroacele>>… Un popor ce pare umil, blând, supus şi ignorat ascunde în el adâncă înţelepciune colectivă, real eroism şi un sentiment curat al libertăţii şi demnităţii…

   În evenimentele de la Târgu-Ocna se concentra într-un mod excepţional toată istoria.

 

   Închisoarea Gherla

   Aripa morţii bate-n suflet greu;

   Suntem trei: veşnicia, celula şi eu…

   Penitenciarul Gherla cu nelipsita şi fioroasa Zarcă, cu aceleaşi mijloace, metode şi obiective programate, intensificate prin grăzăviile de exterminare s-a situat pe locul doi în privinţa reeducării prin tortură după sinistra închisoare Piteşti: „Inovaţiile în torturi, bestialităţi, umilinţe, chinuri inimaginabile erau repede însuşite şi aplicate <<cu mult zel şi ură proletară>> de către aceste fiare <<cu chip de om>>. Torturile şi bestialităţile securiştilor au depăşit orice limită imaginabilă.” (Teofil Mija, Generaţia Neînfrântă, Braşov-2008, p. 126)

   Toată frumuseţea primăvăratică a tineretului creştin ortodox fusese frântă, sfâşiată, smulsă de ghearele Fiarei roşii atee, apocaliptice. Sufletul lor atârna doar de firul subţire de păianjen cu care au ţesut pânza frumuseţii vieţii veşnice.

   „Gherla avea un personal de înaltă calificare în crime şi torturi, personal pe care destinul şi fatalitatea mi-au dat să-i cunosc pe câţiva dintre aceşti torţionari şi criminali în timp de 6 luni, un timp relativ scurt, raportat la alţi compatrioţi care şi-au găsit adăpost în acest infern al Gherlei şi, mulţi, pentru totdeauna.”(Victor Maghiar, Drumul Robilor. Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca-2014, p. 151)

   Toate fanteziile cruzimii şiroiau pe frunţile înguste fără minte ale administraţiei comuniste şi ale călăilor-torţionari. Un colonel-comandant, trecut prin şcoala prostimii şi-a pus aghiotanţii să zidească pe unii în propriile celule: Zidul s-a închis peste mine şi o nefirească linişte se continua în inima mea… Am început să plâng şi lacrimile spălau durerile din adâncul inimii. Îmi era milă de mine şi în mine simţeam lumea întreagă şi-mi era milă de cei ce mă prigonesc…Am făcut o rugăciune fără cuvinte, cu murmur tainic de simţăminte.

 

   Închisoarea Aiud

   Din nou s-a-ntors lumina dinspre noi,

   Din nou stă vântul aprig să ne frângă…

 

      Penitenciarul Aiud, prin temuta sa Zarcă, atinsese prin conducerea ei portocalie în frunte cu colonelul evreu Koller, cota maximă a măsurilor de exterminare a deţinuţilor politici naţionalişti: „Colonelul Koller, comandantul închisorii, mărturiseşte Dr. Teofil Mija, găsise o soluţie (invenţie proprie), de a ne lua şi aerul şi lumina ce mai răzbăteau printre zăbrele în celulele noastre. Dăduse ordin, care fu executat în tocmai, ca toate ferestrele celulelor să fie acoperite pe suprafaţa lor exterioară cu obloane din scânduri, prin care nici aerul, nici lumina nu mai puteau pătrunde prin vreo fisură.” (Teofil Mija, Generaţia Neînfrântă, Braşov-2008, p. 103)

      În ctitoria augustei hipopotance Maria Tereza s-a încercat între 1963-1964 un alt tip de demascare: reeducare etică de sorginte marxistă. Trebuia să se umble la filonul spiritual-religios, la conştiinţa morală, la conştiinţa naţionalist-ortodoxă.

   Aiudul clocotea. Se organizaseră mai multe săli de şedinţe. Se instalaseră megafoane ce transmiteau autodemascărcările unora şi altora. În vremea asta, în zarcă alţii trăgeau să moară…Onoarea era terfelită cu deosebire. Demnitatea se confunda cu infamia.

 

   Infernul apocaliptic stăpânea imperiul răului prin administraţia roşie, prin gardienii gălbejiţi şi călăii ruginii ai temniţelor, prin turnătorii ungherelor tenebroase, amplificându-şi ura viscerală, prostia, dobitocia şi violenţa peste orice mişcare, peste orice rugă, peste orice pâlpâire a vieţii creştinilor făcute ferfeliţă din fiecare celulă căptuşită cu beznă şi zăbrele, surprinsă admirabil şi sfâşietor de marele şi genialul poet creştin Radu Gyr:

              Voi n-aţi fost cu noi în celule

   „Voi n-aţi fost cu noi în celule/ să ştiţi ce e viaţa de bezne,/ sub ghiare de fiară, cu guri nesătule,/ voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,/ strivit de cătuşe la glezne.// Voi nu ştiţi în crunta-nchisoare/ cum mintea, speranţa şi visul,/ când uşile grele se-nchid în zăvoare,/ şi-n teama de groaznica lui încleştare/ pe sine se vinde învinsul.// Când porţile sparge-se-or toate/ şi morţii vor prinde să urle,/ când lanţuri şi ziduri cădea-vor sfărâmate,/ voi nu ştiţi ce-nseamnă-nvierea din moarte,/ căci n-aţi fost cu noi în celule.”

   Temniţa cea mare

   Mă-ntorc desculţ prin pulbere de vis,

   Păşind prin scurm de stele…

 

   Afară, în societatea deschisă tuturor elementelor proletare, precare, alogene, vulgare, totul se precipita sub paşii mărunţi de turmă, mânată de muscalii roşii dintr-o parte şi din alta.

   Calitatea morală, religioasă şi intelectuală se refugiase la adăpostul familiilor creştine dezmembrate, cu mulţi membri arestaţi, cu ani grei de închisoare, rămase văduve, de izbelişte, hăituite, flămânde, desculţe, zdrenţuite, resemnate, dar aflate permanent în vizorul securităţii.

   Societatea, care în urmă cu ani buni era puternic înrădăcinată în Tradiţia creştină, prosperă, cultă, frumoasă în portul ei popular-regal, distinsă, omenoasă, plină de elan şi vigoare, cu obrazii trandafirii, cu mersul majestos, cu pasul apăsat, stăpân pe sine se transfigurase rapid: o mare parte adâncită în necazuri, înconvoiată de dureri, cernită de soartă, cu maramă lăsată adânc peste fruntea aflată în continuă rugă şi suferinţă; o alta purtătoare de şepci de modă leninistă; alta în salopete, aliniată în cadenţa colectivizării forţate şi restul la cheremul bolilor.

   Peste conştiinţa creştină a poporului ortodox dacoromân, vlăstarul regal al unui Neam ales, voievodal, vlădicesc, frumos, eroic, martiric, cult şi sfânt, societatea proletară trăsăse obloanele sumbre ale Internaţionalei, făcând-o să semene tot mai mult cu o Temniţă naţională:

   Noua societate semăna cu temniţa, căci hotarele erau păzite, se vorbea o singură limbă ideologică, se executa un singur program de viaţă, trebuia să gândească toată lumea după directive. Oamenii, reduşi la neputinţă în faţa statului, se supuneau şi se mascau.

   Masca era şi o pervertire, dar şi un mijloc de salvare…

   Ţara pe care o părăsisem când am intrat în temniţă se schimbase la faţă. Nu mai existau ţărani, nici ca pătură socială şi nici în tradiţia în care îi cunoscusem. După ce fuseseră pauperizaţi, părăsiseră pământul, năvălind pe şantiere. Pământul colectivizat era acum dispreţuit şi muncit în derâdere de oameni care nu-l iubeau…

   Familia era şi ea sfărâmată. Desfrâul era public… La biserică mergeau bătrânii, cu deosebire femeile. Preoţii erau timoraţi, cei mai mulţi gustaseră şi ei din amarul temniţelor…

   Într-o bună zi am auzit un grup de copii cântând <<Internaţionala>>şi am crezut că voi muri pe loc, ori voi îngheţa acolo, ori poate mă voi face praf şi pulbere… Vedeam trecutul mort, vedeam prezentul înroşit, dar îmi era cu mult mai greu să suport viitorul neantului…

   Constatam că în societatea socialistă se repetă în formă paroxistică toate viciile pe care Marx le-a criticat în burghezie: delaţiunea exista la ordinea zilei, furtul este la modă, lenea e deşteptăciune, minciuna e dialectic-ştiinţifică. Omul este fiară civilizată! Statul este instrumentul partidului şi nimeni nu i se poate sustrage. Omului nu-i rămâne absolut nimic personal. Conştiinţa nu poate să se exercite decât în cadrele organizate de stat… Societatea este când temniţă, când fermă, când mecanism, aceste trei aspecte coexistând unitar, dar eliminând tot ce este uman, libertate şi frumuseţe. Adesea lumea pare un ospiciu…

   Sper că viaţa şi omenirea vor supravieţui dezastrului şi dezastrul va deschide ochiul închis al credinţei din oameni, încât se va deschide o nouă eră creştină. Dar era necesar acest dezastru pentru o astfel de cauză nobilă? Dacă S-a răstignit însuşi Fiul lui Dumnezeu pentru a mântui lumea, atunci cum să nu înţelegem sacrificarea unei civilizaţii? Asta e taina libertăţii şi majestăţii oamenilor. Va veni ziua în care îndumnezeirea va fi act de conştiinţă colectivă. Frumuseţea acestei perspective mă încântă şi acoperă toate prăpăstiile din mine şi din istorie.

 

   Suferinţa şi Jertfa pătimitorului-deţinut, a naţionalistului-creştin ortodox este o acceptare a Sinelui, uneori şi o mulţumire, dar nu este independentă de Suferinţa şi Jertfa colectivă a Neamului. Unitatea individului şi unitatea Neamului stau în Sânul Providenţei divine.

   Pătimitorul nostru şi autorul cărţii memorabile, Testamentul unui nebun, Ioan Ianolide aşezat întru Tradiţie şi perspectiva hristologică, conştientizează plenar că tot ce aparţine misticii ortodoxe, ca Suferinţă, Asceză, Libertate şi Har, ca Jertfă, Dăruire, Iubire şi Înviere este de fapt reflectare şi sens a slavei atotcuprinzătoare a Hristosului Crucificat.

   Unitatea eului celui prigonit se asumă unităţii Sinelui naţional, ca o cuminecare a Neamului.

   Mistica focului pătimitor dă conştiinţei înnoite o nouă interpretare a mesajului profetic, o mărturisire de măsura celei duhovniceşti.

   Marii trăitori mistici ortodocşi ai temniţelor comuniste, care înspăimântă totul şi încremeneşte orice, au găsit în Suferinţă şi în Jertfă frumuseţea desăvârşită a comuniunii cu Dumnezeu.

   Nota fundamentală a martirajului lor, a acestei Simfonii a Jertfei, se apropie de cea Absolută a lui Hristos, dar este cu mult mai sus ca intensitate şi durată a torturii, pe luni şi ani grei de chin faţă de martiriul apostolic şi de cel al persecuţiilor veacurilor primare ale Bisericii.

   Să luăm aminte cu înaltă venerare şi adâncă reverenţă  la această   carte memorabilă, filocalică şi sofianică!

———————————

Gheorghe Constantin Nistoroiu 

Brusturi, Neamţ

27 mai 2017