Cuvânt și iubire

Din seria „Pro Memoria – Anul comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”

 

Mărturisitorii români ai lui Dumnezeu din perioada comunistă. Părinții de la Rugul Aprins și lumina credinței lor…

 

 

Dreptslăvitori creștini,

Mulțumind lui Dumnezeu, întâi de toate, pentru întâlnirea și rugăciunea noastră de astăzi la Sfânta Liturghie, vă mărturisesc bucuria mea și emoția de a fi într-un duh și o inimă cu dumneavoastră, dreptmăritorii creștini din biserica/comunitatea sau parohia aceasta.

Pentru că la Sfânta Liturghie, noi am pomenit și-i pomenim mereu cu recunoștință pe toţi cei care s-au străduit să ne ofere şi nouă ceva mai bun, să ne facă să vedem duhovnicește, ne-au oferit calea cunoaşterii lui Dumnezeu, a Ortodoxiei și s-au rugat pentru noi. Şi între aceşti înaintaşi ai noştri, nu doar după trup, ci mai ales după duh, se află Martirii, Mărturisitorii și Pătimitorii din vremea comunistă. Unii au pătimit grele torturi fizice și psihice în temniţe, în lagăre și chiar au fost omorâţi, iar alţii au dus crucea mărturisirii într-o viaţă curată și smerită, în familie și comunitate. Toţi, însă, au purtat făclia dreptei-credinţe până în zilele noastre și ne-au dăruit-o şi nouă.

Credinţa, ca şi lumina care, vedeţi, se transmite prin lumânare de la unul la altul, este singurul lucru care nu se împuţinează pe măsură ce se împrăştie, ci se înmulţeşte. De aceea, recunoştinţa noastră faţă de înaintaşii noştri trebuie să fie mare, pentru că rugăciunea lor, rugăciunea acestor mărturisitori şi trăitori ai dreptei-credinţe a dat roade şi ca să fim noi aici, şi ca să fie bisericile pline în ţară, dar şi ca să fie o unitate de mărturisire şi de credinţă ortodoxă în întreg spaţiul care cândva era sufocat de propaganda comunistă, materialistă, ateistă.

Aşa încât dăm slavă lui Dumnezeu şi Îi mulţumim Lui pentru toate, dar le mulțumim şi Sfinţilor Lui, care în chip nevăzut luminează și ocrotesc Biserica Dreptslăvitoare şi pe cei care au urmat după ei în credinţă[1]. Iar ce facem noi astăzi este o umilă manifestare a recunoştinţei noastre şi o pomenire înaintea lui Dumnezeu a jertfei lor, a mărturisirii lor. I-am numit generic pe aceşti mărturisitori, dar am văzut că pe lângă cei cunoscuţi, pe lângă cei pe care îi cunoaştem din cărţile scrise despre ei, au fost şi mulţi necunoscuţi. Au fost mulţi pătimitori care nu au avut cultura lui Mircea Vulcănescu sau a lui Vasile Voiculescu sau a Părintelui Daniil – Sandu Tudor, dar au avut tăria şi statornicia în credinţă a Sfântului Apostol Pavel. Au fost oameni simpli, neinstruiţi, netrecuţi prin şcoli şi prin mândria intelectualului, ci au fost creștini cuminți, rugători şi totodată de-minuni-făcători, nu numai în timpul vieţii lor smerite, liniştite, ci şi în temniţă.

Părintele Adrian Făgețeanu, când l-am întrebat odată: „Părinte, cine v-a impresionat cel mai mult dintre toţi cei cu care aţi fost în temniţă? I-aţi cunoscut pe aceşti mari stâlpi ai Ortodoxiei?”, referindu-mă la preoții și intelectualii mai faimoși, a răspuns: „Da, am fost cu ei şi în celulă şi la muncă, dar cel mai mult m-a impresionat un ţăran simplu din Teleorman, pe nume Tudor, care era mai ferm în credinţă decât marii teologi.”… Să nu uităm că în cadrul acelor anchete, a acelor bătăi crunte, unii dintre intelectuali au cedat, şi-au renegat credinţa, valorile și poziţiile creştine în ce priveşte atitudinea lor din viaţa publică anterioară comunismului, şi au devenit la rândul lor torţionari, torturându-i pe colegii lor de celule. Ei, acest ţăran simplu nu numai că n-a făcut nimănui rău, dar nici când era bătut până la sânge nu scotea nici măcar un vai sau un oftat. Aşa a pătimit el şi a rezistat în puşcărie, necedând la presiunile şi bătăile gardienilor de a-şi lepăda credinţa ortodoxă.

Trebuie să menționăm de la bun început că aceşti mărturisitori, rugători şi trăitori ai lui Iisus Hristos nu și-au început viaţa lor de credinţă în temniţă, ci au avut o perioadă de pregătire înainte şi Dumnezeu i-a şcolit, să zic aşa, pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă într-o comuniune de credinţă şi răbdare, de înţelegere și iubire, în acele comunităţi de idei sau de spirit sau de duh.

Astfel, la Mănăstirea Antim din București, în cadrul mişcării „Rugului Aprins”, mai mulţi Părinţi, monahi, clerici, dar şi studenţi şi chiar mireni simpli participau la comunicările duhovnicești şi se întăreau în credinţă şi rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos.

De asemenea, la Mănăstirile Sihăstria, Slatina, Neamţ, Părinţii Cleopa, Paisie (Olaru), Vichentie (Mălău) adunau creştinii în jurul Bisericii şi în cadrul Bisericii, întărindu-i să reziste în credinţă faţă de tăvălugul ateist. Şi Părintele Ioan Iovan de la Mănăstirea Vladimireşti (şi mai târziu de la Mănăstirea Recea) era un mărturisitor al credinţei, al statorniciei în Biserică şi a fost sub lupa Securităţii ani de zile, până când a fost şi el arestat, fiind numit unul din cei care opun rezistenţă şi au atitudine duşmănoasă la adresa regimului politic comunist. În Bucureşti, Părintele Profesor Constantin Galeriu adunase, la fel, mulţi intelectuali, nu mai zic de creştinii enoriaşi ai lui, care se întăreau în credinţă în comunitatea de la Biserica Sfântul Silvestru.

Un alt punct de rezistenţă erau Mănăstirile din Oltenia, cele din Ardeal, la Putna de asemenea şi nu numai aici, şi-a pregătit Dumnezeu mărturisitorii pentru proba de foc a temniţei. Erau „frățiile de Cruce” – comunităţile de tineri creştini care învăţau să-şi iubească aproapele, Biserica şi ţara în tabere care nu erau numai de muncă, ci și de întărire în credinţă şi iubirea de neam. Şi mulţi din elita studenţilor au trecut prin această Mişcare Legionară, care la început a avut caracteristicile unei mişcări duhovniceşti de înnoire şi întărire a credinţei şi a conştiinţei de Biserică şi de neam. Mai târziu s-au infiltrat tot felul de agenți diversionişti înlăuntru, care au deturnat-o spre exagerări politicianiste, spre mişcări paramilitare, care au compromis naționalismul creștin echilibrat și chiar pe unii din trăitorii adevăraţi ai Ortodoxiei din Mişcarea Legionară. De aceea, trebuie cercetată și aleasă cu multă atenţie, cu multă grijă, viața și mărturisirea ortodoxă curată și pașnică a membrilor Mişcării, care, așa cum spuneau mulți preoți și istorici, a fost infectată apoi, a fost parazitată și virusată de vanitatea omenească ce a făcut să fie defăimată calea creştină a iubirii de Dumnezeu şi de ţară.

Totodată, nu trebuie să uităm, însă, că în anii 1940, existau în România mai multe curente ideologice. Şi anume era, să zicem, curentul moderat naționalist creștin românesc de trăire şi mărturisire a dreptei-credinţe şi a iubirii de neam. Erau apoi extremiştii, naţionaliştii filetiști, care mergeau până la exterminarea sau anularea calităţii celorlalţi. Era, pe de altă parte, şi un curent de moleşeală, adică de nerecunoaştere şi nerecunoştinţă a valorilor naţionale şi creştine, care bătea încet-încet spre materialism şi ateism. Şi pe fondul acestei rătăciri și răciri spirituale și ideologice, să zic, a acestui curent majoritar a putut prinde teren comunismul, odată cu aducerea și impunerea lui forțată din Rusia, nu de către ruşi, ci de către bolşevicii anticreștini care aveau nu doar ideile, ci în mare parte și naţionalitatea lui Marx, Engels şi Lenin. Ştim bine, potrivit documentelor istorice încă existente[2], că atunci când au venit din Uniunea Sovietică și s-au „stabilit” în Romania, comuniștii bolșevici au înfiinţat un guvern în care peste 80% dintre membrii lui erau evrei; şi şeful Siguranţei Statului, conducătorii Ministerelor de Interne şi al Apărării erau evrei. Acești bolșevici anticreștini, folosindu-se de „cozi de topor” luate dintre localnicii trădători, vanitoși și servili, au purces la cel mai oribil genocid la adresa valorilor româneşti, a personalităţilor și a ideilor lor ancorate în credinţa creştină şi în iubirea de ţară[3]. Ei au aplicat ceea ce în Protocoalele (înțelepților Sionului) binecunoscute şi în Talmud există, adică acest îndemn: „pe cel mai bun dintre neevrei, ucide-l!”[4]. Aşa au făcut cu toată elita culturii, a spiritualităţii și a dăruirii între români, după ce au venit în anul 1945 la putere în România. Așa au fost arestaţi, torturați, reeducați și martirizați[5] cei mai luminaţi trăitori şi Mărturisitori ai credinţei în Iisus Hristos şi ai iubirii de neam, mulți dintre ei fiind tineri studenți, curați, inteligenți și cu un caracter frumos.

Să ştiţi că nu sunt vorbe goale, iubirea de neam este o stare firească pe care trebuie să o avem cu toţii, indiferent dacă locuim în România sau în afara ei. Este atitudinea de recunoştinţă firească faţă de înaintaşii noştri: părinţi, bunici, strămoşi, cei care ne-au transmis dreapta-credinţă şi valorile româneşti: omenia, cuviinţa, umorul, dorul, folclorul, dreapta-socoteală sau înţelepciunea. Aceste valori ne-au venit de la nişte oameni, de la strămoși, n-au căzut direct din Cer; noi nu suntem fără rădăcini pe pământ, ci rădăcinile noastre sunt în ei şi e firesc să ne cultivăm și arătăm din generație în generație iubirea și recunoştinţa faţă de ei, preluând și îmbogățind, la rândul nostru, patrimoniul spiritual și material național moștenit de la ei.

Aşa că, dacă cercetăm bine lucrurile, suntem nu numai datori, ci şi obligaţi să-i pomenim înaintea lui Dumnezeu pe aceşti înaintaşi care s-au jertfit în temniţele, în lagărele şi prigoanele comuniste, dar ale căror jertfe au dat roade şi vor da în continuare. Pe măsură ce şi noi ne vom arăta recunoştinţa faţă de ei, pe măsură ce ei vor ajunge cunoscuţi şi la alţii, rugăciunea noastră către ei şi mijlocirea lor la Dumnezeu pentru noi vor creşte. Astfel va creşte unitatea noastră şi starea de solidaritate dintre noi şi ei, chiar dacă ei nu mai sunt la vedere şi chiar dacă ei nu au mormânt: Mircea Vulcănescu, Părintele Daniil – Sandu Tudor, și alți zeci, sute și poate mii de Mărturisitori omorâţi în temniţele comuniste şi îngropaţi pe cine-ştie-unde, numai Dumnezeu ştie unde sunt cinstitele lor oseminte. Fiind vii cu sufletul[6], aceştia se roagă pentru noi toţi, şi de aceea și noi trebuie să facem tot ce ţine de noi ca jertfa lor să fie cunoscută şi ca atitudinea noastră de rugăciune şi recunoştinţă faţă de ei să fie cât mai vizibilă în spațiul public.

Acești mărturisitori ai lui Iisus Hristos au fost, așadar, şi trăitori ai Lui, au fost oameni înaintaţi în credinţă, oameni care au vorbit din preaplinul inimii lor şi care ne-au zidit şi pe noi, şi zidesc pe cei care vin după noi. Cu cât devin ei mai cunoscuţi, cu atât devenim şi noi mai strâns uniţi cu ei. Şi să ştiţi că este important ca noi să creştem în această conştiinţă eclezială şi naţională, pentru că înaintea lui Dumnezeu vom merge cu tot neamul nostru la judecată, şi aceşti stâlpi şi Sfinţi ai neamului nostru vor mijloci pentru mântuirea neamului nostru, pentru mântuirea românilor de pretutindeni şi din toate timpurile.

Acestea sunt nişte lucruri generale. Prigoana împotriva Bisericii pe care au iniţiat-o şi au desfăşurat-o ucigaşii şi urâtorii lui Iisus Hristos n-a fost numai asupra acestor mari stâlpi ai credinţei, şi anume în temniţe şi în lagăre. Ştiţi bine cum era atunci, că poate mulţi dintre dumneavoastră aţi trecut prin perioada comunistă, când învăţaţi şi învăţam cu toţii la lumina lămpii sau a lumânării, când curentul era deschis doar două ore pe zi, când frigul, sărăcia şi înfometarea erau metodele de înfricoșare și maltratare psihică şi fizică a populaţiei întregi. Să ştiţi că Lenin[7], demult, pe la anii 1917-1918, spunea că un popor, ca să fie dominat de ei, adică de comunişti, trebuie să fie suficient de sănătos cât să muncească şi suficient de bolnav cât să nu se răzvrătească, adică suficient de bolnav, de sărăcit, dezbinat și slăbit, de făcut neputincios și de speriat încât să nu se poată răscula împotriva „sistemului”. Şi poate că ați citit sau aţi și cunoscut pe viu ce stare de nesolidaritate era și la noi înainte de revoluția din 1989, când oamenii, deși sufereau în masă și erau nemulțumiți, totuși nu erau uniţi. Plus că te mai temeai și de turnătorii din jurul tău, sau uneori chiar din casa ta… Îmi amintesc o glumă politică, o glumă tristă de altfel, dar adevărată. Se spune că era un congres internaţional de câini, şi câinele american, bine-făcut, gras, zice: „La noi în ţară se găseşte de mâncare peste tot, poți să latri cât vrei, te plimbi cât vrei, totul e bine.”. Câinele din Uniunea Sovietică zice: „La noi în ţară se găseşte de mâncare, dar nu poţi să latri, nuu prea poţi să latri.”. Iar câinele din România zise: „La noi în țară, nici de mâncat nu găseşti, nici de lătrat nu poţi, dar e o mârâială între noi, aiii!”. Asta reflecta starea de lucruri din România înainte de perioada anilor ’90.

Să ştiţi că teroarea era și este principalul mod de îngenunchere a oamenilor, deși uneori se folosește și opusul ei, plăcerea, pentru slăbirea voinței și a discernământului oamenilor. Dar cel mai mult se folosește teroarea și tortura sub toate aspectele: alimentar, educaţional, economic, etc. Tortura fizică şi psihică era și este, repet, metoda bolșevică de anulare a demnităţii omeneşti. Şi această teroare a fost aplicată și se aplică încă nu doar în lagăre concentraționare şi în temniţe mărginite, ci şi la nivel naţional, ba chiar supranaţional. Toate popoarele ortodoxe, de fapt toate ţările din Estul Europei, au trecut prin această experienţă tristă și traumatizantă. Şi să ştiţi că nu numai la noi în ţară şi în Rusia majoritatea conducătorilor erau iudei şi iudaizaţi, ci erau anticreştini după înaintaşii de trup şi în celelalte ţări. Am vorbit cu mai mulţi studenţi străini, colegi și prieteni de-ai noştri care mărturisesc la fel că cei care au fost promotorii comunismului în celelalte ţări fost-comuniste n-au fost de naţionalitatea ţărilor respective…

Acum, după cum se vede, e greu şi va fi mai greu, bineînţeles, pentru că tot în mâna lor au ajuns puterea și banii lumii… Iar noi am ajuns precum grecii, doar că grecii spun pe faţă în diverse emisiuni televizate că sunt datori la evrei, la Consiliul „Evreopei”, la F.M.I. şi la Banca Mondială – Troica, aşa o numesc ei. Au curajul să spună în dezbateri televizate și în mass-media aceste lucruri. Iar ei, stăpânii lumii, deja aplică și vor aplica în și mai multe țări, la fel, aceeaşi metodă de tortură în masă, de îngenunchere, de înfometare, de sărăcire, de control, de urmărire ca şi în vremea comunistă, numai că la un nivel mai mare, mai vast, globalist.

De aceea noi nu doar că trebuie să cinstim, dar avem mereu de învăţat din jertfa înaintaşilor noştri, tocmai ca să ne întărim pentru vremurile care vin. Nu trebuie să ne speriem, ci să vedem în toate pronia lui Dumnezeu, Care a rânduit să avem înaintea noastră nişte făclii luminoase, nişte stâlpi care nu au cedat compromisurilor cu diavolul (şi cu slujitorii lui ucigași), care au fost şi sunt repere în continuare pentru noi toţi, de la vlădică până la opincă.

Domnul doctor Pavel Chirilă ne spunea cândva: „Cum descoperi dacă un păstor sau conducător face voia lui Dumnezeu?” – un păstor, fie cleric, fie necleric, pentru că şi medicul şi profesorul sunt păstori; şi un simplu mirean creştin ortodox poate fi un păstor la locul lui de muncă sau în societate, pentru că fiecare dintre creştinii ortodocşi aparţine preoţiei universale. Zice: „Te uiți şi vezi de cine se teme, de Dumnezeu sau de oameni, vezi cum mărturiseşte, cum trăieşte. E important acest criteriu, pentru că, dacă ţi-e frică de Dumnezeu, vei spune adevărul chiar dacă deranjează pe mulţi oameni, fie mai mari, fie de lângă tine sau chiar de sub tine. Dar dacă te temi de oameni, atunci vei strica cuvântul lui Dumnezeu doar ca să te pui «pe bune» cu oamenii, ca să placi oamenilor, de fapt doar unor oameni. Şi asta deschide calea compromisului şi a căderii.”.

Noi trebuie să ştim că mai presus de oameni este Dumnezeu, Care guvernează totul, şi că nimic nu se desfăşoară în lume fără ştirea și îngăduinţa Lui. Astfel, cu această atitudine au putut rezista Părinţii noştri – şi aşa îi numesc generic pe toţi înaintaşii noştri care au pătimit în temniţele comuniste. Ei ştiau că dincolo de bătaia, de tortura gardienilor e pronia lui Dumnezeu, care cândva le va rândui ceva mai bun chiar şi pentru torționarii cei mai înfricoşători și mai îndrăciți, dacă ei se vor pocăi.

Mai spun ceva, şi anume că pătimitorii din temniţele comuniste au o putere mare în mijlocirea lor către Dumnezeu, pentru că s-au lepădat de toate grijile lumeşti. S-au lepădat de vanităţi, s-au lepădat de proprietăţi, s-au lepădat de confort – totul la ei era ancorat în Dumnezeu. Şi Părintele Sofian spunea că în vremea temniţei nu aveau alte griji decât să se roage, ca să reziste foametei, frigului din temniţă, bătăilor, numai la Hristos aveau nădejde şi aveau sursa de putere. De aceea, această răbdare a lor a fost mai mare decât a mucenicilor din primele secole, care erau chinuiţi câteva minute, ore, poate uneori şi zile. Dar Părinții noștri au fost în temniţă într-o teroare psihică şi fizică luni și ani de zile, în bătăi îngrozitoare, și umilinţe la care nu se gândise nici un om.

O să-i las Părintelui nişte cărţi cu mărturii din temniţele comuniste, pe care ni le-au lăsat trăitori ca Dumitru Bordeianu, Ioan Ianolide, Părintele Dimitrie Bejan, Virgil Maxim, Demostene Andronescu şi alţi mărturisitori. Vă veţi înfiora văzând ce lucruri oribile erau puşi să facă, şi, din nefericire, unii au cedat; și nu sunt de condamnat, căci nu ştim nici noi ce am fi făcut sub aceeaşi presiune. Mulţi făceau plângând paradele acelea anticreştine, când erau nu doar ameninţaţi cu bătaia, ci chiar bătuţi crunt dacă nu le făceau…

Ei bine, strălucirea acestor Pătimitori statornici şi Mărturisitori ortodocși în temniţele comuniste este mare înaintea lui Dumnezeu tocmai datorită răbdării îndelungate în chinuri mari de care au dat dovadă. Şi credem că sunt mulţi dintre aceşti Sfinţi pătimitori, care sunt ca Sfinţii mari din vechime sau chiar mai mari decât cei trecuţi în calendare şi pe care noi îi cinstim cu slujbe mari, cu slujbe recunoscute în întreaga Biserică. De aceea, să avem mare recunoştinţă şi totuşi mare sfială faţă de jertfa lor. Între aceşti pătimitori și mărturisitori, trăitori şi rugători ai lui Iisus Hristos, se numără cei arestaţi în lotul „Rugul Aprins” care este legat de Mănăstirea Antim pentru că ei se întâlneau în biblioteca mănăstirii între toamna din anul 1945 şi până în anul 1948, când a fost interzis acest cenaclu duhovnicesc şi a fost interzisă asociaţia juridică ce purta numele „Rugul Aprins al Maicii Domnului”.

Vreau acum să ne oprim la câteva personalităţi care participau la aceste întâlniri ale „Rugului Aprins”, întâlniri care erau ca aceste cateheze, ca aceste colocvii pe care le săvârşeşte şi părintele Ioan aici după Sfânta Liturghie, duminica. Aşa aveau loc şi la Antim, duminica şi joia seara după Vecernie, când mai mulţi intelectuali, mai mulţi preoţi, călugări sau clerici de mir veneau în biblioteca mănăstirii şi dezbăteau subiecte legate de viaţa duhovnicească și cultura creștină. În dosarul de condamnare al acestor participanţi la întrunirile „Rugului Aprins”, acuzaţia principală era cea de complot împotriva statului sau de manifestări duşmănoase la adresa regimului politic muncitoresc. Asta era justificarea scriptică a persecuţiei acestor credincioşi creştini ortodocşi erudiţi, a acestor făclii ale Bisericii şi culturii româneşti. Dar la „Rugul Aprins” nu s-au dezbătut niciodată probleme politice sau, cel puţin, de răsturnare violentă a regimului politic comunist proaspăt instalat. La Mănăstirea Antim, în vremea aceea era stareţ Părintele Vasile Vasilache, care, împreună cu fratele său Haralambie Vasilache, era de loc din județul Vaslui. Au venit şi s-au stabilit în Mănăstirea Antim, şi au pătimit şi ei în temniţele comuniste, Părintele Haralambie dându-şi viaţa în mâinile Domnului Iisus Hristos la Gherla. Dar voiam să spun că Părintele Vasile Vasilache, în calitate de Stareţ al Mănăstirii Antim, a ocrotit această mişcare, această efervescenţă duhovnicească şi a acoperit-o cu înţelepciunea sa în faţa autorităţilor. Trei ani şi jumătate participanții au discutat, au dezbătut probleme duhovniceşti în aceste întâlniri ale „Rugului Aprins”. „Rugul Aprins” este numele generic sub auspiciile căruia s-a făcut și o asociaţie, cu statut juridic, dar care urmărea ca fiecare membru, fiecare participant la aceste întruniri,  să sporească în viaţa duhovnicească.

De unde vine numele de „Rugul Aprins”? De la vederea Sfântului Prooroc Moise pe Muntele Sinai a unui rug care ardea şi nu se mistuia. Acest rug arzând este simbol al Maicii Domnului, este o profeţie a Maicii Domnului, care a fost cuprinsă de focul Duhului Sfânt şi şi-a păstrat fecioria şi înainte şi în timpul şi după naşterea Mântuitorului Hristos. În icoana Maicii Domnului „Rugul Aprins” este reprezentată Maica Domnului în centru între două romburi, unul verde şi unul roşu. Verdele simbolizează pururea-fecioria ei, iar roşul simbolizează flacăra Duhului Sfânt. De asemenea, „Rugul Aprins” este un simbol al rugăciunii inimii, al rugăciunii neîncetate care se săvârşeşte în inimă şi, deşi focul Duhului Sfânt o cuprinde, ea continuă să trăiască şi să bată şi în această lume, însă străbătută de Duhul Sfânt, care o face să strige către Dumnezeu: „Avva!”, adică „Părinte!”.

De aceea Părintele Daniil – Sandu Tudor, pe numele său de mirean Alexandru Teodorescu, a pus toate întâlnirile şi dezbaterile ce aveau loc sub acest nume și simbol al „Rugului Aprins”, pentru că cele mai multe discuţii erau despre rugăciunea lui Iisus, despre felul cum o putem dobândi şi o putem trăi. Dar cine a fost Părintele Daniil, întemeietorul acestei mişcări duhovniceşti? A fost un om foarte citit, un om de o erudiţie genială, de o sclipire şi de o tărie duhovnicească uluitoare. A trăit şaizeci și șase de ani pe pământ, între 24 decembrie 1896 şi 17 noiembrie 1962. S-a născut într-o familie de magistraţi în Ploieşti, unde a şi dobândit credinţa de la mama lui şi unde şi-a întărit-o în perioada liceului, când un profesor de Filosofie îl îndemna să caute întotdeauna la adânc, să nu se mulţumească nici în credinţă, nici în ştiinţă cu suprafaţa lucrurilor (adică să repete sau să recite aşa, fără să înţeleagă ceea ce vede, şi la Biserică şi în viaţa gnostică, în viaţa de cunoaştere), ci să aprofundeze, să înţeleagă totdeauna totul, așa îl îndemna acest profesor, pe care el îl recunoaşte mai târziu ca pe unul dintre formatorii lui. În anul 1922, după Primul Război Mondial când el a fost subofiţer trimis pe front, Părintele Daniil s-a înscris la Facultatea de Belle-Arte, doi ani studiind grafica şi pictura. Dar a renunţat la ea, participând la cursuri la Facultăţile de Teologie, de Filosofie, Drept şi Litere, dobândind, ca şi Eminescu, o mare cultură şi o cuprindere înţelegătoare foarte largă, precum şi o uşurinţă în a-şi manifesta ideile, verbal şi în scris. Aşa, în anul 1925 a lansat primul volum de versuri numit Comornic, poezii frumoase şi în care putem recunoaşte stilul de mai târziu al unui poet genial. El a şi fost premiat de Fundaţia Regală, şi cartea sa a şi fost tipărită la editura Fundaţiei Regale. În anul 1927 compune primul Acatist în versuri după ritmul şi rima grecească, aşa cum este regula în imnografia grecească: troparele sunt în versuri şi în nişte măsuri foarte precise de număr de silabe. Aşa a scris el Acatistul Sfântului Dimitrie Basarabov. A primit binecuvântarea Sfântului Sinod şi totodată recomandarea de a fi citit în fiecare biserică din cuprinsul Patriarhiei Române. Important este că Părintele Daniil, încă de atunci, a început să facă o sinteză între teologie şi poezie, pe de-o parte ridicând poezia la nivelul cel mai înalt, şi anume al rugăciunii, iar pe de altă parte ducând expresia rugăciunii la perfecţiune, adică la poezie. Cine a mai compus multe rugăciuni în versuri, mai ştiţi? Sfântul Grigorie Teologul, acum două zile prăznuit, care are mii de versuri, mii de rugăciuni şi doxologii oferite lui Dumnezeu în forma cea mai înaltă de exprimare, şi anume în poezie. În anul 1929, Părintele Daniil, la vârsta de treizeci şi trei de ani, adică la jumătatea vieţii sale pământești, face o călătorie în Sfântul Munte Athos, pe care o prelungeşte de la două-trei luni până la opt luni. În această călătorie întâlneşte mulţi părinţi îmbunătățiți, rugători, oameni smeriţi – ba chiar, el, care avea o oarecare mândrie intelectuală, spune că a fost copleşit de smerenia şi ascultarea deplină cu care nişte călugări erudiţi, cu două-trei facultăţi, de la o mănăstire athonită, îl slujeau pe Stareţul care stătea paralizat la pat şi care doar şoptit le spunea ce să facă fiecare. El a observat și a înțeles că în această slujire jertfelnică, în această ascultare necondiţionată stă cheia adevăratului progres duhovnicesc.

După ce a revenit din Athos, el a consemnat în două cărticele experienţa lui din în Sfântul Munte, dar mai important a fost, nu doar că el a aprofundat credinţa în partea ei mistică, adică în ascultare și în adâncirea rugăciunii lui Iisus, ci că a dorit să facă şi el cât mai mult ca să-L vadă pe Dumnezeu, să-L cunoască nemijlocit pe Dumnezeu. Şi în felul acesta, în anul 1932 a înfiinţat o revistă, Floarea de foc se chema, în paginile căreia a adunat scrieri ale multor intelectuali români importanţi din acea vreme, chiar şi Mircea Eliade şi Emil Cioran au scris la început acolo, în paginile revistei lui. Petru Comarnescu, Nichifor Crainic, Ion Marin Sadoveanu, Anton Dimitriu, Vasile Voiculescu erau şi ei prezenţi în aceste pagini ale revistei lui, şi mai târziu vom vedea că unii dintre aceşti intelectuali au continuat colaborarea cu Părintele Daniil – Sandu Tudor şi în cadrul „Rugului Aprins”, şi după aceea. La 1 decembrie 1933 tipăreşte primul cotidian creştin din România – deci iată cu cât timp înaintea ziarului „Lumina” apare acest ziar, numit Credinţa, el fiind director, semnând articolele sub pseudonimul Sandu Tudor, ca mirean. În fiecare zi el scria câte un editorial şi un articol, aducând colaboratori importanţi şi pe alţi Părinţi importanţi din Biserică şi pe alţi intelectuali. Avea şi o pagină de cateheză, de catehism creştin ortodox. Deci iată că el s-a străduit să ofere oamenilor această perspectivă de înţelegere a lumii care este cea creştină ortodoxă. Nu scăpa însă de analiza vigilentă şi virulentă a lui nici un fenomen sau eveniment social, politic sau economic care avea loc în ţară. Însă toate aceste tulburări şi frământări sociale sau ideologice, Părintele Daniil le interpreta, le analiza şi le oferea soluţia în cheie creştin-ortodoxă. Adică în înţelegerea pe care o oferă prezenţa lui Iisus Hristos şi lucrarea Lui în Biserică şi în lume. Nu căuta soluţii fără Iisus Hristos şi fără Biserică, soluţii care duc la degradarea omului şi a societăţii, cum vedem astăzi că se întâmplă. Părintele Daniil a semnalat exagerările şi extremismul la care poate duce comunismul, încă de pe atunci. La fel, şi extremismul naţionalist a fost combătut de el. El nu a fost legionar, a fost creştin ortodox, a fost un intelectual de primă-mână, aş zice un alt Eminescu al secolului 20 pe care l-au avut publicistica şi poezia românească. Să citiţi Acatistul „Rugului Aprins” compus de Părintele Daniil – Sandu Tudor, şi dacă veţi rezista un condac şi un icos fără dicţionar înseamnă că sunteţi pregătiţi să-l cunoaşteţi mai bine.

Dar pe lângă conţinutul şi înţelesul adânc al imnurilor lui, Părintele Daniil foloseşte şi îşi arată și sensibilitatea lui extraordinară. În anul 1938, Octavian Goga, pe atunci ministru al Cultelor şi Culturii, îi interzice să mai publice şi ziarul Credinţa este scos în ilegalitate. Curentul comunist începe deja să se strecoare printre intelectualii vremii, şi mulţi s-au molipsit de aceste oferte ale ateilor și ateismului. În anul 1940, când începe războiul, Părintele Daniil a fost detaşat pe front fiind subofiţer, chiar a condus o unitate militară de motomecanizate de lângă Bucureşti. Nu știm precis motivele pentru care a fost arestat, dar Ministerul Apărării a intervenit şi l-a eliberat. A fost arestat în acel exces de zel al dictaturii carliste, care căuta duşmani şi unde nu erau.

În anul 1944, după ce se termină războiul, Părintele Daniil – Sandu Tudor avea o avere considerabilă, chiar şi avion personal, şi, în urma unui zbor deasupra Mării Negre, a avut un accident în aer, avionul s-a prăbuşit de la circa doi kilometri altitudine. Și în acea cădere el se ruga la Dumnezeu cu mai multă tărie decât oricând… Știţi că disperarea te detaşează de orice agățare de lucrurile exterioare şi îţi dă aripi rugăciunii. Ei bine, Părintele Daniil n-a murit; avionul s-a prăbuşit, s-a rupt în bucăţi, dar el a căzut în mare şi a rezistat o noapte întreagă fără să fie ajutat de nimeni, doar plutind singur, înotând. Spre dimineaţă, pe când se lumina, a văzut o bucată din aripa avionului, de care s-a prins, iar peste câteva ore a putut fi recuperat de un echipaj de salvare. Apoi el și-a vândut toată averea, căci avea două case pe Calea Victoriei și o maşină, şi cu banii aceia a restaurat Mănăstirea Antim, a reparat turlele şi chiliile, şi a venit ca frate în obştea Mănăstirii Antim. Doar biblioteca, doar cărţile lui şi le-a păstrat şi le-a adus în chilia care era deasupra intrării, în clopotniţă. A fost cineva la Antim? Deasupra tunelului intrării din clopotniță, unde sunt arcadele acelea, este o chilie, acum este în restaurare – acolo a vieţuit Părintele Daniil – Sandu Tudor trei ani şi jumătate, acolo mai stătea uneori de vorbă cu Părintele Sofian Boghiu, cu Părintele Dumitru Stăniloae, cu prietenul lui, Alexandru Mironescu, unul dintre marii cercetători şi profesori universitari în domeniul chimiei. Fiul acestuia, Șerban Mironescu, era student la Arhitectură, şi venea şi el la întâlnirile cu Părintele Daniil – Sandu Tudor de la Antim.

Aşa el, iată, venind la Antim ca frate ascultător, îmbrăcând haina monahală, a chemat la întâlnirile „Rugului Aprins” pe prietenii lui, colaboratori ai ziarului Credinţa şi ai revistei Floarea de foc, aşa încât pomenim acum pe mai mulţi dintre clericii şi intelectualii care veneau la întâlnirile „Rugului Aprins”: Mitropolitul Tit Simedrea, fratele și mai târziu Arhimandritul Andrei Scrima, Leonida devenit mai târziu Mitropolitul Antonie Plămădeală, Părintele Bartolomeu Valeriu Anania, mai târziu Mitropolitul Clujului, Părintele Sofian Boghiu, mai târziu Stareţ al Mănăstirii Antim timp de treizeci de ani, Părintele Adrian Făgeţeanu, de asemenea duhovnic al Mănăstirii Antim vreme îndelungată, Părintele Benedict Ghiuş, cel care a fost ales de Sinodul BOR ca Episcop pentru Basarabia, dar a fost respins de Direcţia Cultelor, adică de securişti, Părintele Roman Braga, Părintele Felix Dubneac, veniţi şi ei din Basarabia, pictori şi cântăreţi bisericești foarte buni, Părintele Dumitru Stăniloae, cel mai luminat teolog ortodox din secolul 20, Părintele Arsenie Papacioc, pe care îl ştiţi cu toţii. Tot la Antim a primit tunderea în monahism și Părintele Petroniu Tănase, Stareţul Schitului Prodromu de la Sfântul Munte Athos. Deci iată că aceşti Părinţi, aceste personalităţi ale Bisericii n-au apărut fiecare pe un cer gol, ci au apărut într-o împreună-stimulare şi împreună-creştere, pe care Dumnezeu le-a rânduit să le trăiască în obștea Antimului, dar şi în cadrul întâlnirilor de la „Rugul Aprins”.

Dintre intelectualii mireni amintim pe poetul Vasile Voiculescu, scriitor şi poet de mare erudiţie şi de mare valoare, dar totodată (lumea nu ştie!) doctor fără-de-arginţi, căci el nu lua bani la consultaţii, ci îi sfătuia pe pacienți să-i ajute pe cei săraci. De asemenea, trebuie amintit faptul că Vasile Voiculescu a fost întemeietorul emisiunii de la radio „Sfatul medicului”. Aţi ascultat-o vreodată? Era pe la şase dimineaţa, era o emisiune iniţiată de el pentru popularizarea ştiinţei medicale în rândul oamenilor simpli. Încă pe programul Radio – Cultural, Vasile Voiculescu a întemeiat emisiunea intitulată „Universitatea Radio” care era duminica pe la prânz. Era un fel de rampă de lansare a tinerilor scriitori.

Apoi era profesorul Paul Constantinescu, compozitorul care a realizat două oratorii bizantine, Oratoriul bizantin de Paşti Patimile şi Învierea Domnului şi Oratoriul Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Nu există alte creaţii în muzica clasică sau cultă cu o asemenea încărcătură mistică.

Apoi erau scriitorii Ion Marin Sadoveanu, chiar şi Eugen Jebeleanu, apoi Anton Dumitriu, mare filosof şi logician, care a venit chemat de discipolul sau asistentul lui de la Filosofie, Andrei Scrima. Profesorul Alexandru Mironescu, cu fiul său Şerban Mironescu, profesorul Gheorghe Dabija, întemeietorul şcolii de neuro-psihiatrie din România, conducea Spitalul 9, spitalul de boli nervoase, apoi Olga Greceanu, singura femeie care a avut binecuvântarea să predice în biserică, o pictoriţă şi o graficiană de valoare, ucenica Părintelui Sofian. Ea a realizat împreună cu Părintele Sofian icoanele în mozaic din pridvorul Mănăstirii Antim şi de pe catapeteasma de piatră a bisericii mari din Mănăstirea Antim. Constantin Joja era şi el prezent, şi era şi el unul din cărturarii români, de formaţie militară, din cultura interbelică.

Toţi aceşti Părinţi şi intelectuali veneau cu ucenicii lor, cu monahi sau cu studenţi și asistenţi pe care îi aveau la Facultate. Şi în cadrul acestor întâlniri de la „Rugul Aprins” erau dezbătute mai multe teme. Cea mai importantă era Rugăciunea lui Iisus, practică şi teorie. Alta era metoda cunoaşterii ştiinţifice şi limitele ei, certitudine şi adevăr, legătura dintre ştiinţă şi credinţă. Alte subiecte erau legate de iconografia Mântuitorului, de expresii muzicale ale teologiei ortodoxe, adică despre imnografie. Iată, toţi aceşti intelectuali prezentau în întâlnirile „Rugului Aprins” câte o temă, prezentare ce dura cam o oră, după care urmau întrebările. Iar Părintele Daniil – Sandu Tudor realiza întotdeauna la final o recapitulare a subiectelor dezbătute, şi în felul acesta se încheiau, după două-trei ore, aceste întâlniri-dezbateri din cadrul bibliotecii Mănăstirii Antim.

Menționăm că Părintele Adrian Făgeţeanu împreună cu Părintele Paulin Lecca au fost şi ei ucenici direcţi ai Părintelui Daniil – Sandu Tudor, şi ei l-au urmat şi după ce Părintele Daniil a plecat de la Antim şi a fost numit stareţ la Mănăstirea Crasna din Gorj sau la Rarău.

În anul 1950, Părintele Daniil – Sandu Tudor a fost arestat de la Mănăstirea Crasna-Gorj şi ţinut în temniţă doi ani de zile la Jilava şi apoi la Canalul Dunăre – Marea Neagră împreună cu alţi intelectuali şi personalităţi din viaţa publică politică şi religioasă; a pătimit doi de zile, fiind încărcat cu munci grele şi umilitoare. După ce s-a întors în ’52 din temniţă și de la Canal, Părintele Daniil a plecat în anul 1955 în Moldova la Mănăstirea Sihăstria – şi acolo cine credeţi că l-a luat sub mantie, cine a săvârşit slujba tunderii ca schimonah pentru Părintele Daniil? Părintele Ilie Cleopa, da! Părintele Ilie Cleopa l-a şi recomandat Mitropolitului, şi apoi Părintele Daniil a fost numit stareţ la Schitul Rarău. Iar aici, la Schitul Rarău, Părintele Daniil căuta din nou monahi și mireni intelectuali care să traducă din cărţile Sfinţilor Părinţi în limba greacă şi să ofere teologiei româneşti comorile Ortodoxiei. Iniţiativa lui nu a putut să fie împlinită, pentru că securiştii îi risipeau întotdeauna turma, îi speriau pe cei care veneau la el în obşte, şi de multe ori Părintele Daniil recunoştea această luptă a lui în gol pentru a întemeia o obşte de călugări intelectuali care să ducă credinţa ortodoxă mai departe, să o facă mai accesibilă oamenilor prin tâlcuirea şi traducerea cărţilor Sfinţilor Părinţi.

N-a putut să ducă el la capăt această iniţiativă, dar Părintele Patriarh Iustinian a preluat-o şi a mobilizat profesorii din centrele universitare, şi în felul acesta au putut apărea, în timp, volumele din colecţia PSB (Părinți și Scriitori Bisericești). Deci iată cum Dumnezeu a lucrat dincolo de toate frânele puse, Dumnezeu a activat alte resurse atunci când unele păreau pe terminate!

La Mănăstirea Rarău Părintele Daniil a scris foarte mult, cele mai multe dintre scrierile lui, şi a adus în formă finală Acatistului „Rugului Aprins” al Maicii Domnului. Să citiţi acest Acatist, eventual să-l căutaţi şi pe Internet ca să-l descărcaţi, să-l citiţi şi o să observaţi că e atât de bogat în sensuri, că este atât de plin, atât de luminos, încât îndrăznesc să spun că e cea mai frumoasă poezie şi rugăciune compusă şi rostită vreodată pe faţa pământului! Este o sinteză a Ortodoxiei, a teologiei ortodoxe. Acest Acatist al „Rugului Aprins” este, ca şi icoana „Rugului Aprins”, cea mai complexă formă poetică, respectiv iconografică, de a aduce mulţumire şi laudă Maicii Domnului.

Adeseori Părintele Daniil se retrăgea în pădure ca să se adâncească în rugăciune şi multor oameni le-o lua înainte când veneau să-i ceară o povaţă sau ajutor, spunându-le problema și soluția ei. Ba, încă, este cunoscută o minune pe care a făcut-o şi pe care a mărturisit-o apoi cel care a trăit-o. Şi anume, un tânăr de 20 de ani, care voia să se sinucidă şi care s-a dus pe marginea unei prăpăstii, după ce a trecut printr-un desiş foarte greu, foarte mare; era într-o mare deznădejde. Şi spune că atunci nu voia decât să-i fie şters numele din Cartea Vieţii, atât de mare era întristarea şi supărarea lui. Cine era acest tânăr de 20 de ani? Un tânăr care tocmai atunci aflase că nu a fost dorit să trăiască, că tatăl şi bunicul lui au căutat şi să-l omoare, dar a fost ascuns şi a trăit undeva într-un sat pierdut de lume. Era fiul Principelui Nicolae, care era fiul lui Carol al II-lea, Regele României. Acest tânăr a devenit apoi ucenicul Părintelui Daniil – Sandu Tudor, membru în obştea de la Mănăstirea Rarău, a pătimit şi el în temniţele comuniste, a compus multe poezii şi scrieri duhovniceşti sub numele de Doinel Codreanu. Povestea că atunci când deznădejdea lui era la maximum şi voia doar să se arunce în prăpastie, să facă pasul acela decisiv, când era o linişte de mormânt, a simţit o mână pe umăr şi apoi o îmbrăţişare: era Părintele Daniil. Cum a ajuns lângă el, fără zgomot, cum de s-a strecurat prin desiş, cum de l-a văzut acolo ascuns în râpa aia? Nimeni nu ştie. Şi după ce Părintele Daniil l-a îmbrăţişat şi l-a oprit de la acest gest, tânărul i-a devenit fiu duhovnicesc şi a pătimit şi el, ca ucenic al Părintelui Daniil, în temniţele comuniste.

În anul 1958, Părintele Daniil – Sandu Tudor făcea destul de des vizite la Bucureşti, unde se mai întâlnea cu Părintele Sofian Boghiu la Mănăstirea Plumbuita. Comuniştii, în anul 1948, după ce au interzis întâlnirile de la Mănăstirea Antim, i-au risipit pe toţi Părinţii care veneau la întâlnirile „Rugului Aprins”. Aşa Părintele Sofian a fost trimis la Mănăstirea Plumbuita, Părintele Arsenie (Papacioc) la Neamţ, Părintele Benedict (Ghiuş) şi el tot la Mănăstirea Neamţ. Părintele Adrian (Făgeţeanu) era plecat în Mitropolia Olteniei. Ei bine, Părintele Daniil era urmărit, era filat, era neîncetat sub ochiul vigilent al Securităţii. Am găsit în arhivele de la CNSAS mărturiile acestor informatori, care nu erau numai pădurarul, portarul şi, eu ştiu, căruţaşul care l-a condus la Câmpulung Moldovenesc ca să ia trenul, ci erau chiar unii frați teologi din obştea de la Mănăstirea Rarău. Am recuperat din aceste mărturii ale lor idei de apologetică ortodoxă ale Părintelui Daniil. El predica întotdeauna despre netemeinicia ateismului ca ideologie, ca materialism fără sens, şi pe toţi copiii care veneau în pelerinaj, în excursii la Mănăstirea Rarău, îi lămurea şi îi întorcea de pe căile ateismului şi evoluţionismului la concepţia creştină ortodoxă despre viaţă şi despre creaţie. Mulţi dintre aceşti profesori conducători de grup chiar îi mulţumeau Părintelui Daniil că a avut timp să stea de vorbă cu ei, că i-a băgat în seamă, că le-a descoperit aceste adâncuri nebănuite ale lumii, ale vieţii omeneşti şi ale vieţii duhovniceşti. Când întâlneau în faţa lor un om de o asemenea erudiţie, de o sinteză excepţională între multe perspective, teologică şi ştiinţifică, atunci aceşti intelectuali rătăciţi redeveneau membri ai Bisericii, unii se spovedeau la Părintele Daniil şi deveneau ucenici ai lui, ajungând la rândul lor mărturisitori ai credinţei creştin-ortodoxe în școală și în comunitate.

Între capetele de acuzare ale Părintelui Daniil – Sandu Tudor care conducea mişcarea „Rugul Aprins” era scris aşa, că pe lângă faptul că el are concepţii duşmănoase la adresa regimului social şi politic din România, el caută să-i aducă pe câţi mai mulţi, spuneau securiştii, la „misticismul religios”. Ăsta era un termen destul de dubios – adică spre viaţa mistică, spre viaţa de rugăciune, de întâlnire interioară, tainică, ascunsă, cu Dumnezeu. Şi mai scriau aceşti informatori şi securişti care îl supravegheau că Părintele Daniil caută în toată vremea şi în tot locul „să-şi facă acoliţi”, adică să-şi facă ucenici, pentru că el avea o aşa mare putere de convingere, o aşa experienţă şi o aşa cultură încât îi cucerea pe mulţi. A fost arestat împreună cu profesorul Alexandru Mironescu într-o noapte când el era la Bucureşti, la profesorul Mironescu acasă, la 14 iunie 1958, la vârsta de 62 de ani. Părintele a fost arestat, iar manuscrisele lui de la Rarău au fost ridicate şi depuse în arhiva Securităţii spre a fi cercetate și „înfierate”. Ele au fost recuperate după revoluție, şi pentru asta dăm slavă lui Dumnezeu, şi încet – încet ele au început să vadă lumina tiparului la Editura „Christiana” – poate aţi văzut cele șase volume, şi anume „Dumnezeu – dragoste”, „Sfinţita rugăciune”, „Taina Sfintei Cruci”, „Ce este omul?”, „Imnul Acatist la Rugului Aprins al Născătoarei de Dumnezeu” şi „Acatistele Părintelui Daniil – Sandu Tudor” – şapte fiind la număr, toate după rimă şi ritm bizantine.

A fost arestat și anchetat luni de zile, apoi în procesul din 8 noiembrie 1958 Tribunalul Militar l-a condamnat la 25 de ani de temniță grea și degradare civică. După ce a trecut prin mai multe temnițe, a ajuns şi la închisoarea de la Aiud, unde Părintele Daniil a fost umilit mai mult decât toţi deţinuţii pe motiv religios sau politic. A avut lanţuri la picioare cam pe toată perioada detenţiei, patru ani de zile, şi adesea a fost bătut, torturat, însă el găsea resurse să reziste chiar şi în acele stări de groază, de experienţe – limită unde era împins. Ba chiar le striga ofiţerilor, securiştilor şi gardienilor care îl băteau că sunt ilogici în ceea ce făceau ei. Când veneau de la Bucureşti sau din alte centre întrebau: „Cum, nu te-ai lepădat de Dumnezeu, banditule?” Şi îl înjurau şi îl torturau, şi el le spunea: „Voi credeţi că Dumnezeu nu există?” „Da”. „Credeţi în raţiune?” „Da”. „Păi”, zice, „sunteţi ilogici, n-aveţi minte, n-aveţi raţiune. Păi cum poţi să lupţi împotriva a ceva care nu există? Deci voi dovediţi prin aceasta că Dumnezeu există și că voi sunteţi vrăjmaşii Lui!”. Şi aceia îl luau iar la bătaie…

A fost aruncat patru zile în „frigider”. Era numită „frigider” carcera, celula cea mai întunecată şi mai adâncă, unde era mai tot timpul gheaţă pe jos, pe betonul acela mâncat şi unde erau tot felul de mizerii. A fost aruncat acolo în carceră împreună cu un tânăr ucenic al lui, şi ştiau că cei care erau în carceră nu mai primesc nimic de mâncare şi de băut zile întregi, tocmai ca să fie lăsaţi să moară. Părintele Daniil i-a zis profesorului Mihai Rădulescu, ucenicul lui care era condamnat cu el la carceră, să nu facă nimic altceva decât ce îi spune el. Şi s-a întins Părintele Daniil pe jos în semnul crucii, cu braţele deschise larg, cu faţa la pământ şi i-a zis: „Aşază-te peste mine, cu faţa în sus, şi roagă-te împreună cu mine!”. Şi au început să se roage cu rugăciunea lui Iisus. Profesorul Mihai Rădulescu îşi aminteşte că doar vreo jumătate de oră a putut să vegheze, după aceea nu mai ştie ce s-a întâmplat cu el. A auzit doar zăngănitul uşii de metal şi mormăielile gardienilor: „Hai, mă, să-i ridicăm şi pe morţii ăştia de aici…”. Dar când au deschis uşa betonul de sub ei era uscat şi cald, deși gheaţa era pe tot restul podelei, iar ei nu au păţit nimic, nu au răcit şi nici nu au avut vreo complicaţie pulmonară, deşi era un frig teribil acolo şi nu aveau decât zeghea, pijamaua aceea de deţinuţi. Nu le-au dat să mănânce, patru zile au trecut, profesorul Rădulescu nu ştie cum, iar Părintele Daniil i-a spus că nu a adormit deloc în acest răstimp. Ucenicul lui adormise, la un moment dat nu mai ştia de el, dar Părintele Daniil a vegheat continuu.

Deci iată că rugăciunea lui Iisus pe care el o trăia, pe care el o experiase, o învăţase în cadrul întâlnirilor de la „Rugul Aprins” a dat roade şi în temniţă. Ba mai mult, povesteau ceilalţi colegi de celulă că Părintele Daniil, când avea dezbateri dogmatice, îi biruia pe toţi protestanţii şi catolicii de acolo pentru că el avea o atât de mare cultură teologică, dar şi trăire mistică, încât cuvântul lui era cu putere multă. El avea întotdeauna ultimul cuvânt, după argumentele teologice vii, mistice.

A fost omorât, spun alţi împreună-întemniţaţi cu el, în bătaie. Pe certificatul de deces scrie hemoragie cerebrală. În noaptea de 16 spre 17 noiembrie 1962 s-a întâmplat aceasta. Noi, la Antim, în toamna anului trecut, am făcut o aniversare la cincizeci de ani de la trecerea lui din această viaţă şi a avut loc un simpozion dedicat Părintelui Daniil la cincizeci de ani la trecerea lui către Mântuitorul Iisus Hristos, și dedicat totodată şi Părinților Sofian Boghiu şi Adrian Făgeţeanu la o sută de ani de la naşterea lor.

Părintele Daniil a fost apoi scos din temniţa de la Aiud, iar, după unele mărturii, la poartă i s-a înfipt un ţăruş de fier în inimă. Se temeau gardienii să nu învie! Apoi trupul lui a fost aruncat într-o râpă, într-o vale la marginea oraşului Aiud, la câţiva zeci de metri de temniţă, unde erau aruncate gunoaiele şi trupurile întemniţaţilor. Peste trupurile deţinuţilor era prăvălit pământul cu buldozerul, așa încât mulţi intelectuali şi mărturisitori din temniţele comuniste au fost îngropaţi aşa, la grămadă, fără nici un respect, fără nici o ordine.

Și aşa, după cum spun, şi Mircea Vulcănescu a fost aruncat în Râpa Robilor, cum se cheamă acum această vale. Acum este amenajat un cimitir acolo, au fost ridicate şi o mănăstire şi un monument, monumentul celor fără de mormânt. Este foarte frumos și sugestiv. Acolo s-au descoperit multe oseminte ale pătimitorilor din temniţele comuniste, care nu numai că miros foarte frumos, ci sunt într-o stare de conservare aşa cum sunt Sfintele Moaşte. Am văzut şi eu un fragment, parcă dintr-o mână, unde se vede şi părul de pe mână şi care miroase foarte frumos. Poate aţi mai citit şi pe internet că anumite Sfinte Moaşte adunate din râpa de la Aiud păstrate într-o cutie au izvorât mir în cadrul unor conferinţe ale ASCOR-ului şi acum trei, doi ani, şi anul trecut. Sunt semne ale prezenţei Duhului Sfânt în trupul acestor pătimitori, semne foarte precise. Căutaţi pe internet şi veţi găsi mai multe mărturii și amănunte despre aceste Sfinte Moaşte. Dumnezeu S-a preamărit în aceşti Sfinţi, în aceşti noi Mucenici care n-au cedat presiunilor de apostazie, de lepădare de credinţă.

Părintele Adrian Făgeţeanu povestea că, în cadrul bătăilor de la Aiud, la un moment dat a venit un ofiţer care nici nu l-a întrebat cum îl cheamă şi l-a luat la bătaie. L-a culcat la pământ şi, în înverşunarea lui, dădea cu pumnii şi picioarele oriunde apuca. Părintele îşi apăra doar capul şi la un moment dat, în toată durerea şi frica lui, a început să râdă. În timp ce ăla îl înjura, îl blestema şi-l umilea, Părintele râdea, dar asta era şi ca o protecţie psihologică la presiunea foarte mare, la suferinţa foarte mare. Încât ofiţerul ăla, înverşunat şi îndrăcit cum era, s-a oprit şi i-a zis: „Tu râzi de mine, banditule?! Spune-mi, de ce râzi? Ce ai de râzi de mine, nu sunt şi eu om?”. Părintele ridică şi el aşa, din mâini, că vrea să zică şi el ceva. Iar acela zice: „Spune!” „Păi cum să fii om, dacă nici nu mă cunoşti şi m-ai luat la bătaie, cum poţi să fii om?”. L-a blocat, a rămas câteva secund înţepenit acel ofiţer, pentru că nu a ştiut ce să mai răspundă. S-a trezit şi el dintr-o vrajă, nu?, a îndrăcirii în care era – şi totuşi, ca să nu-şi piardă autoritatea, a continuat cu bătaia…

Părintele Sofian Boghiu a fost un alt mare stâlp al mănăstirii şi în perioada comunistă şi apoi. A trăit 90 de ani pe pământ, între anii 1912 şi 2002. Pictor, zugrav de biserici, teolog, predicator şi un liturgist desăvârşit. Era numit de Părintele Ilie Cleopa „Apostolul Bucureştilor”, pentru că mii de oameni s-au spovedit sub epitrahilul lui și au primit sfatul și cuvântul lui de folos. De aceea multă lume îl admira şi-l asculta pe Părintele Sofian Boghiu, care iradia sfinţenia şi pacea în tot ce făcea el. O să găsiţi multe fotografii de-ale lui şi predici ce sunt puse pe internet. El vorbea cel mai mult despre smerenie şi despre dragoste. Pentru el, aceste două calităţi sunt însuşirile credinţei ortodoxe, smerenia şi dragostea, iar ele pot fi dobândite prin ascultare şi rugăciune – prin ascultarea de duhovnic şi prin rugăciunea cât mai deasă şi cât mai neîntreruptă. A trecut la Mântuitorul Iisus Hristos în ziua Înălțării Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2002, după luni de suferință fizică cauzate de bătrânețe, sciatică și diabet.

Părintele Adrian Făgeţeanu a trăit 99 de ani pământești, între anii 1912 – 2011, a studiat Dreptul şi Filosofia, a fost avocat, procuror, chestor, şef al poliţiei din Fălticeni, după care a mers pe front în linia întâi împotriva ruşilor comunişti, a pătimit o experienţă în vecinătatea morţii şi apoi, când a venit din război, şi-a dedicat sufletul lui Dumnezeu intrând ca frate la Mănăstirea Putna. De la Putna, când au venit bolșevicii în anii ’45-’46, a venit la Mănăstirea Antim şi aşa a fost primit de Părintele Vasile Vasilache în obşte la Mănăstirea Antim. A devenit foarte apropiat de fratele Alexandru (Sandu Tudor), şi i-a devenit ucenic mai târziu, când erau Mănăstirea Crasna – Gorj. A fost trimis şi ca preot misionar în Ardeal şi duhovnic la mai multe mănăstiri, dar apoi, prin anii ’80, a revenit la Mănăstirea Antim şi chiar dacă nu era primit în obşte, nu avea chilie în obşte, stătea la un nepot pe Calea Moşilor şi în fiecare dimineaţă pe la ora patru – patru şi jumătate pleca pe jos spre Antim sau cu primul tramvai ca să spovedească. El spovedea de dimineaţă de la ora cinci jumătate. La fel, sute, mii de oameni au trecut pe sub epitrahilul lui şi au primit iertarea de la Dumnezeu şi călăuză în viaţa duhovnicească. A plecat apoi, în urma unor complicaţii cardiace (a avut două preinfarcturi şi chiar un infarct), şi s-a retras la Mănăstirea Lainici unde şi aerul era mai curat, clima mai constantă, dar erau mai puține şi solicitările oamenilor, ale credincioşilor care veneau zi şi noapte și care se spovedeau la el. Pe de altă parte, el voia să fie de folos oamenilor, dar ţin minte că după ce a fost internat la spitalul de urgenţă pentru infarctul acela, Părintele Adrian Făgeţeanu a primit canon de la doctor să nu mai spovedească. Eram, şi eu, acolo când doctorul i-a zis: „Părinte, de data aceasta faceţi dumneavoastră ascultare, vă rog!”. Ajunsese doctorul să-l roage. Zice: „Vreţi să fiţi de folos altora? Nu mai spovediţi, că vă consumaţi, protejaţi-vă şi sfinţia voastră un pic!”. Şi aşa a mers la Mănăstirea Lainici, dar în urma unei complicaţii la plămâni, după 20 septembrie 2011 a venit la Bucureşti la Spitalul Filaret, spitalul de pneumologie, şi acolo a împlinit un tratament care i-a făcut bine. Luase efectiv externarea din spital pentru a doua zi, dar în seara aceea, în timpul mesei de seară, precum a rânduit Dumnezeu, s-a lăsat într-o parte şi a trecut din viaţa aceasta în ziua Sfântului Antim Ivireanul, ocrotitorul lui, la 27 septembrie 2011.

Dacă Părintele Adrian Făgeţeanu ar fi murit la Mănăstirea Lainici, credincioşii din Bucureşti cred că nu aveau cum să fie şi anunţaţi ca să poată ajunge să ia ultima binecuvântare de la el. Dar în Bucureşti fiind, am putut să-l ţinem o zi în paraclisul de la Mănăstirea Antim, ca să vină toţi credincioşii care l-au cunoscut să-şi ia rămas-bun şi binecuvântare de la Părintele Adrian Făgeţeanu. Voiam să vă spun că înainte cu două zile de adormirea lui, când am mers la el la spital, era într-o rezervă mică, o cameră cu gratii la geam. Era atât de mică, având un pat, un mic culoar, o măsuţă într-un colţ şi cam atâta, încât atunci când am intrat cu un prieten al Părintelui, un creştin săritor (Dumitru A.), mai în vârstă, după ce ne-a dat binecuvântare, a zis: „Oare eu sunt condamnat să mor în puşcărie?”. Părea fără sens acest cuvânt, însă am ridicat ochii şi m-am uitat la geam şi am văzut gratiile şi spaţiul mic, şi i-am zis: „Dar, Părinte, aici nu este puşcărie şi vă simţiţi şi mai bine.”. Uite că nu am avut dreptate în ce am încercat eu să-l mângâi și încurajez! Precis Părintele a simţit ceva. Și să ştiţi că de multe ori Părintele Adrian folosea aşa un limbaj, nu zic codificat, ci în pilde, şi trebuia să stai un pic să meditezi ca să înțelegi ce a vrut să zică. Dincolo de asprimea lui, căci era un om foarte rigorist, care a respectat canoanele Bisericii şi pentru pocăinţa oamenilor şi pentru păstrarea cugetului ortodox, dincolo de această asprime cu el însuşi, zic, el era un om foarte cald, şi când te apropiai să iei binecuvântare te întreba cum te cheamă. Atâta îţi trebuia să zici: „George păcătosul”, că îţi ardea o castană în cap, zicând: „Să nu te mai văd!”. Şi atunci rămâneai blocat, nu ştiai de ce, te duceai să-i ceri iertare: „Dar, Părinte, iertaţi-mă, ce am făcut?”. Iar el zicea: „Aşa te-a botezat preotul, George păcătosul?!” „Nu, numai George”. „Păi atunci să nu te mai văd păcătos”. Sau, la fel: „Cum te cheamă?” „Cutare păcătosul”. „Hm, asta să o crezi tu, să nu mi-o spui mie!”.

Ba eram odată, începuseră atunci cu reclamele pe la televizor, şi ne uitam la ştiri, nu ştiu ce a fost, un eveniment prin ’96-’97, cu San Egidio, o întâlnire ecumenistă, şi dăduseră imagini. Şi, după astea, imediat a urmat o reclamă la Dero sau la nu-ştiu-ce. Iar Părintele Adrian zice: „Ce este acum?” „Păi, face reclamă la Dero”. Atunci văzuse pentru prima dată reclame, că era nevoie ca marfa să fie promovată în felul acesta. „Da, da, face”. Peste câteva zile ne-a dat o pildă. Zice: „Un om a cerut de la Dumnezeu să vadă cum e cu calea mântuirii, cum e cu viaţa omului, alegerea dintre bine şi rău, şi a avut următoarea vedenie: se făcea că omul acesta mergea pe un drum şi la un moment dat drumul se bifurcă în două, era un indicator care arată spre Rai şi pe jos, pe cale scria «Credinţă», şi celălalt drum avea un indicator spre Iad şi pe jos scria «Necredinţă». Deci, dacă mergi pe calea credinţei ajungi în Rai, iar de mergi pe calea necredinţei ajungi în Iad. Şi s-a oprit omul acela la intersecţie.” Părintele ne povestea, ne captivase şi pe noi care l-am întrebat: „Și apoi ce a făcut?”. Şi el a zics: „Păi s-a uitat în lungul drumului celui cu credinţa şi a văzut acolo oameni liniştiţi, paşnici, vorbind calm, în spate un peisaj extraordinar cu flori, cu pomi, cu păsărele, cu izvoare, cu munte, cu cer senin şi soare, şi a zis: «Hm, cam monoton!». Se uită în partea cealaltă şi vede dansuri, muzică, hărmălaie, distracţie. «Ei», zise omul, «uite aicea viaţă!», şi a luat-o pe drumul acesta al necredinţei. Şi a trecut el de primul plan cu muzică și distracție, apoi dintr-odată simți o furcă în spate, ţipete, urlete, spaime interioare, remuşcări, mustrări ale conştiinţei, vaietele altora din jur, suferinţă, flăcări, diavolul îl chinuia acolo. Şi l-a întrebat pe diavol: «Păi, stai, eu ce am văzut adineauri?», iar ăla rău îi răspunse: «Aia era reclama!»”. Vedeţi ce pildă frumoasă a găsit Părintele Adrian de la o întâmplare banală, dar cu ce tâlc? Că aşa este! Și câte măşti frumoase nu ascund în spatele lor, abisuri de deznădejde şi de chin?!…

Am vrut să-i prezint pe aceşti trei Mari Părinţi ai Mănăstirii Antim și ai „Rugului Aprins”, care au ţinut făclia credinţei, a demnităţii omeneşti dar şi a preţuirii neamului românesc în vremea comunistă. Pe doi dintre ei i-am cunoscut direct, iar pe celălalt indirect, din mărturiile celor de lângă el. Și, în semn de prețuire și recunoștință, la Mănăstirea Antim, Părintele Daniil – Sandu Tudor, Părintele Sofian şi Părintele Adrian sunt pomeniţi nominal la Vohodul Mare ca fiind cei mai reprezentativi dintre mărturisitorii credinţei creştine în cadrul Mănăstirii Antim, mai ales din ultimul secol.

De asemenea, Părintele Vasile Vasilache a fost un Părinte mare, un om cu o statură duhovnicească dar şi fizică impunătoare. Era foarte înalt, un metru nouăzeci şi ceva, şi după ce a fost Stareţ la Antim a pătimit o vreme în temniţele comuniste şi după aceea a ales să meargă în străinătate, în S.U.A., a fost paroh la New York vreo treizeci de ani, până la 93 ori 94 de ani. Arhiepiscop român în America era atunci Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Victorin, care avea peste 85 de ani. Să vă zic o întâmplare. La un moment dat, Părintele Patriarh Teoctist îi spunea Înaltpreasfinţitului Victorin: „Înaltpreasfinţite, n-ar fi bine să-ţi iei un vicar? Ai de acuma 85 de ani. Alege-ţi de acolo un ucenic să rămână în urma ta, că eşti bătrân.”. Iar Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Victorin zice: „Da, am ales deja, dacă vreţi să-l hirotoniţi pe Părintele Vasile Vasilache.”, care era mai bătrân ca el! Da, i-a ţinut Dumnezeu, să ştiţi că a făcut misiune bună în New York, unde comunitatea românească a înflorit.

Și aşa sperăm că o să crească Dumnezeu şi aici, nu? Părintele Ioan, cu ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Ioan Gură-de-Aur, pe care îl prăznuim astăzi, se va strădui să ţină obştea aceasta unită şi tare. Şi pentru asta se cuvine să mulţumim tuturor celor de dinaintea noastră, care, ştiuţi sau neştiuţi, s-au rugat pentru această biserică şi comunitate românească de aici, dar şi comunitatea românească din ţară. Să ne ajute Dumnezeu să ducem şi noi mai departe făclia dreptei-credinţe şi a iubirii dintre noi! Amin!…

– Mulţumim frumos. Când se pronunţă numele Părintelui Sofian Boghiu, mă gândesc la blândeţe. Nu ştiu dacă aţi văzut fotografia Părintelui, nu ai nevoie de altceva când vezi chipul lui, te îmblânzeşte şi pe tine. Şi deşi e timpul înaintat, dacă vreţi să ne spuneţi, deşi aţi dat un exemplu, acela cu Părintele Adrian când era bătut de gardian – dacă ştiţi vreun exemplu de îmblânzire de felul acesta a gardienilor din penitenciare. Ştiu că sunt câteva exemple în care oamenii s-au convertit sau cum reuşeau cei care erau torturaţi să rabde şi să nu-i blesteme, ci dimpotrivă să se roage pentru ei…

– Da. Şi după ce a trecut regimul comunist oficial, unii voiau să-i tragă la răspundere pe torţionari, dar aceşti Părinţi şi mărturisitori din temniţele comuniste n-au cerut răzbunare, nici măcar dreptate. Însă e bine pentru noi să ştim cine au fost cei care i-au torturat, nu ca să le scoatem ochii, ci măcar ca să ne ferim de ei și de urmașii lor sau să ştim să evităm alte forme de viclenie, de tortură și de amăgire care există încă.

Părintele Sofian Boghiu ne povestea că la un moment dat erau şi gardieni mai blânzi sau, văzându-i cum suferă, le luau partea, sau eventual îi anunţau din timp: „Vedeţi că o să vă facă aşa, fiţi tari, nu vă lăsaţi!”. Ajungeau să le transmită veşti de la cei din afară. Au fost şi gardieni care, iată, erau mai blânzi, mai buni. Dar, în mare, torţionarii au încercat să-i îngenuncheze de tot pe deţinuţii politici și religioși. La închisoarea din Piteşti era cunoscută „reeducarea” prin tortură, prin chin. Erau puşi deţinuţii să se bată între ei. Şi ziceau: „Dacă nu o să vă bateţi voi, o să vă batem noi pe amândoi!”. Şi le dădeau bâte ca să se bată. Şi povesteşte Dumitru Bordeianu că la un moment dat, cu lacrimi în ochi privindu-se reciproc deţinuţii, acceptau tacit, aşa, într-o înţelegere nonverbală, ca să se lovească ei unul pe altul mai blând decât dacă ar fi încasat-o de la gardieni. Şi, astfel, ei jucau teatru, dar era foarte greu. Eugen Ţurcanu, care a fost torţionarul-şef al celor de la Piteşti, a fost legionar şi unul dintre studenţii foarte inteligenți, dar care a fost deturnat în acest proces de „reeducare” şi a ajuns cel mai rău, cel mai fioros dintre bătăuşii din temniţă. El conducea toate anchetele şi toate acele proceduri de tortură. La un moment dat unul dintre deţinuţi, fost şi el legionar şi frate cu el în studenţie, i-a zis: „Măi, ai grijă, că ăştia o să te folosească, şi cum tu ne omori pe noi, aşa vei păţi şi tu!” – lucru care s-a şi întâmplat. A fost şi el împuşcat după ce l-au folosit, de generalul Nicolski și colonelul Zeller, doi evrei bolșevici criminali[8] care conduceau aceste proceduri de „reeducare”[9], de distrugere a demnităţii umane și a valorilor creștine și naționale pentru care pătimeau majoritatea deținuților politici.

Dumitru Bordeianu recunoaşte în cartea sa Mărturisiri din mlaştina disperării (Editura Scara, București, 2014) că el a cedat torturilor fizice și psihice şi, la un moment dat, a ajuns să-şi renege credinţa, a simţit, şi povesteşte cum a simţit el, pierderea harului, de parcă se îndobitocise, se întunecase la minte ca un om fără raţiune, care nu mai gândea. Şi recunoaşte el apoi că în starea aia de demonizare suferindă pe care a trăit-o îi părea rău, avea momente de pocăinţă, dar după ani de zile, după ce procedeele alea au mai încetat, s-au mai rărit, şi au fost mutaţi într-o altă temniţă şi acolo era mai lejer, să zic, „programul”, adică nu mai erau aşa mult torturaţi, ci doar erau puşi la muncă efectiv, atunci el a redobândit harul – şi cu lacrimi povestea cum a simţit din nou mângâierea plină de dragoste a lui Dumnezeu, Care iartă toate celor ce se pocăiesc.

Încât, de aia zic, trebuie să cercetăm şi noi cu luare-aminte, şi Biserica să rânduiască mult mai mulţi cercetători să verifice viaţa pătimitorilor din temnițele comuniste, să vadă faptele lor, să adune mărturii despre ei, despre sfinţenia lor. Și aceste mărturii trebuie să fie adunate, să fie puse cap la cap şi să fie aduse ca o ofrandă de mulţumire pentru ei. Iar din mărturiile acestea ale oamenilor să ştim că există pe pământ o oglindire palidă a mărturiei mari din Ceruri, a mărturiei pe care Mântuitorul Însuşi o dă înaintea Tatălui ceresc despre cei care L-au mărturisit pe El, precum a zis El Însuşi: „Pe oricine mă va mărturisi pe mine înainte oamenilor îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui Meu Care este în ceruri.”. Şi această mărturisire a Domnului Iisus Hristos ne dă certitudinea că Sfinţii pătimitori din temniţele comuniste sunt mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu şi că încet, încet, din mărturiile şi scrierile noastre, numele lor vor trece în scrierea cea mare, în Cartea Vieţii, în Cartea Bisericii care este Calendarul sau Sinaxarul. Încât aşa să ne rugăm, ca Dumnezeu să rânduiască mai repede ca aceşti Sfinţi Mărturisitori să fie recunoscuţi şi oficial, dar şi noi să le cerem ajutorul.

Să vă rugaţi Părintelui Daniil, Părintelui Sofian, Părintelui Adrian. O să primiți și o să simţiţi ajutorul lor, pentru că ei sunt vii, sufletele lor continuă să trăiască şi să săvârşească în cer ce au făcut pe pământ, adică rugăciunea şi mijlocirea pentru oameni.

– Nu ştiu dacă mai este timp şi pentru întrebări, pentru că dacă am continua ne-am întinde până la miezul nopţii, pentru că a vorbi despre Sfinţii care au mărturisit în închisorile comuniste cere un timp care nu se mai măsoară în minute şi ore. Sperăm că acesta a fost un început şi deşi suntem obosiţi, iată că ne-a ajutat Bunul Dumnezeu şi am stat până la sfârşit. Părinte, vă mulţumesc încă o dată!

– Dumnezeu să ne dea tuturor har și să vă răsplătească pentru răbdarea de care aţi dat dovadă şi să v-o înmulţească!

Iar pe ei Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Veşnică să le fie pomenirea şi amintirea! Amin!…

[1] Ortodoxia este „credința dată Sfinților, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3), prin predania Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți care au explicitat-o prin cuvintele lor de-a lungul vremii și a confruntărilor ideologice. Păstrarea nealterată a învățăturii și a tradiției apostolice și patristice, uneori cu prețul vieții, este o garanție a comuniunii și a continuității în Duhul Sfânt cu primii creștini, lucru confirmat în istorie și de prezența continuă a darurilor (harismelor) duhovnicești în Biserica Dreptslăvitoare (Ortodoxă) a lui Iisus Hristos.

[2] Vezi și https://romaniabreakingnews.ro/lista-evreilor-comunisti-care-au-condus-romania-in-anii-celei-mai-crunte-dictaturi-si-represiuni/ și http://www.cunoastelumea.ro/rolul-comunistilor-evrei-in-bolsevizarea-fortata-a-romaniei-lista-lui-spanu/ .

[3] Holocaustul creștin are peste 50 de milioane de victime în întreaga lume, Rusia fiind prima țară unde s-au aplicat metodele de exterminare și îngenunchere în masă a oamenilor prin împușcare, torturi odioase, înfometare până la canibalism, sărăcire, colectivizare și reeducare ideologică.

Trebuie să subliniem ideea că deținuții politici și religioși (din România și nu numai) au pătimit greu în temnițele comuniste nu de la stele, nici de la migratori necunoscuți, turci, mexicani, eschimoși, chinezi sau boșimani, ci de la niște oameni concreți, cu o anumită identitate personală, etnică și ideologică. Bolșevicii prigonitori, ideologi, torționari și ucigași nu trebuie acoperiți și ascunși sub anonimatul colectiv al „comunismului” ateu pe motiv că „ei doar au îndeplinit ordinele primite”, vinovați fiind doar capii. Căci înverșunarea criminală a prigonitorilor și călăilor anticreștini nu era numai o manifestare agresivă a ateismului materialist, ci avea la bază o ură fățișă și neîmpăcată a lor față de Mântuitorul Iisus Hristos și față de credincioșii Lui care străluceau în lume precum făcliile în întuneric și le demascau viclenia, goliciunea și urâciunea lor (personală și ideologică). Mai mult, faptul că dintre evrei au răsărit acești capi ai prigonitorilor bolșevici anticreștini nu este o simplă potriveală întâmplătoare, ci o consecință a educației lor statornice, de generații, într-un anume duh de mândrie, viclenie, ură și cruzime față de creștini (vezi Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, București, 1913), lucru ce nu trebuie uitat sau neglijat, măcar că ei nu mai pot fi trași la răspundere pentru crimele lor, mulți fiind morți deja de ceva vreme. Oricum, vinovăția lor nu trebuie să-i apese, așa, la modul general și implicit, pe evreii conlocuitori pașnici care nu s-au mânjit cu sânge, adică nu s-au integrat prin colaboraționism în caracatița comunistă anticreștină și antiromânească.

De asemenea, nu trebuie să uităm că au fost și mulți torționari români (ca Enoiu, Crăciun, Moromete, Ficior, Vișinescu ș.a.), tot atei și criminali înverșunați, la fel de vinovați de genocid (sau crime împotriva umanității) ca și bolșevicii străini veniți dinspre răsărit, după cum au fost și între legionari extremiști criminali…

[4] Vezi Dr. Nicolae C. Paulescu, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, p. 50, Ierom. Neofit  Cavsocalivitul, Înfruntarea jidovilor, Iași, 1803, ediție electronică la https://archive.org/stream/NeofitCavsocalvitiu-InfruntareaJidovilor1803/NeofitCavsocalvitiu-InfruntareaJidovilor1803_djvu.txt), p. 15-16 și https://mucenicul.wordpress.com/2009/08/29/adevarul-despre-talmud/.

[5] Vezi și http://romanialibera.ro/aldine/history/fenomenul-pitesti-121096 și http://romanialibera.ro/actualitate/revista-presei/14-0000-de-file-din-dosarul-experimentului-pitesti-accesibile-online-353697.

[6] Potrivit cuvântului Mântuitorului Hristos: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11, 25).

[7] Sub sloganul „religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul său, a educat la bolșevici ura față de religie, în special față de creștinism. Activitățile sale erau îndreptate împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse și împotriva maselor de milioane de credincioși. El ordonase „să se ducă o teroare necruțătoare în masă împotriva popilor”, adică „să li se aplice pedeapsa cu moartea”. În lupta sa împotriva religiei, Lenin a fost ajutat de colaboratorii săi cei mai apropiați: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) și mulți alții. (http://www.anacronic.ro/originile-raului-taina-comunismului/)

[8] Nici ofițerii Jianu și Nemeș, nici torționarii Fuchs și Steier, precum nici alți ofițeri de miliție și securitate, n-au fost judecați și condamnați vreodată pentru ororile și crimele făcute împotriva românilor anticomuniști arestați pe motive politice și religioase (http://romanialibera.ro/aldine/history/fenomenul-pitesti-121096)…

[9] Câteva cărți de mare valoare, în care sunt prezentate ororile „reeducării” prin tortură, sunt enumerate aici: http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/.

Sursa: https://steliangombos.wordpress.com/2017/05/20/marturisitorii-romani-ai-lui-dumnezeu-din-perioada-comunista-parintii-de-la-rugul-aprins-si-lumina-credintei-lor/