Cuvânt și iubire

Întâmplarea şi norocul fac să locuiesc aproape de Cabo San Antonio ˗ pintenul continental cel mai apropiat de  Insulele Baleare şi de subgruparea ei, cunoscută sub numele de Insulele Pitiuse (Ibiza, Formentera şi o sumă de insule mai mici).). În ciuda acestei împrejurări propice întrerprinderii unei scurte escapade de weekend, abia după 18 ani de vecinătate aproape palpabilă am reuşit în fine să-mi rup câteva zile din eterna rutină continentală şi să trec marea cu ferryboatul, vizitând insula Ibiza ˗ Eivissa în graiul locuitorilor ei ˗ pe care mulţi prieteni şi cunoscuţi au văzut-o înaintea mea.

Poate că întârzierea s-a datorat şi neîncrederii în capacitatea unui loc situat la o distanţă aşa de neglijabilă de a-mi provoca provoace surprize, căci, la drept vorbind, dacă aş putea rula cu maşina pe apă, aş ajunge acolo într-o oră, fără să fiu nevoită nici măcar să depăşesc viteza legală. Acum, deşi ştiu bine că risc să confirm clişeul sloganului publicitar clasic ibizenc – „mulţi vin pentru o vacanţă scurtă şi rămân apoi, spontan, de tot” – am rămas şi eu fermecată. Încerc să-mi explic de ce şi nu-mi vine uşor, căci sunt multe fire care se leagă şi se întrepătrund.

Supranumită Insula Albă, Ibiza, a treia ca dimensiuni după Mallorca şi Menorca în rândul Insulelor Baleare, perlă a Spaniei şi a Mediteranei, legendar refugiu al generaţiei hippy prin anii ´60-´70 se prezintă astăzi ca loc primitor şi seren, în care se cultivă gustul pentru lux, dar fără ostentaţie. Numele ei continuă să se asocieze cu extravaganţa şi celebritatea sclipitoare, dar a acumulat între timp o anumită distincţie, indusă de trecerea anilor şi de conştiinţa valorilor constante, care traveresează timpul fără a se altera.

Totul a-nceput în anul 1959, când o mână de idealişti vizionari, în frunte cu iniţiatorul Broner, s-a stabilit pe insula relativ neatinsă de asaltul turismului modern, constituindu-se într-un grup de 59 de entuziaşti fermecaţi de lumina care inundă insula şi de arhitectura în stil purist a fantasmagoricelor case albe, cu ziduri rotunjite pe la colţuri. Moştenirea lăsată de personalităţi devenite celebre între timp, cum sunt Troïkes, Erwin Bechtold, Hans Laabs, Katja Meirowsky, Bob Munford, Egon Neubauer, Antonio Ruiz sau Bertil Sjöberg se perpetuează până astăzi în stilul elegant al insulei, nu numai în materie de arhitectură ci şi în toate aspectele vieţii cotidiene.

Până şi publicaţiile gen revistă de lux, concepute cu scopul de a informa despre pulsul vieţii artistice de pe insulă s-au transformat ele însele în producţii editoriale sofisticate, cu o estetică extrordinară, adevărate desăvârşiri ale bunului gust. Cine ajunge să ţină în mână un exemplar din catalogul anual „IBIZA Live style” sau din revistele „Blue Marlin Ibiza”, respectiv „PASHA – the fun issue”, nu le mai lasă din mână, tentat fiind să pună-n ramă ilustraţiile supra dimensionale care sunt conservate pentru eternitate între paginile lor.

„I-bisa” derivă din compusul „Isla de Bes”. Interesant este faptul că numele insulei nu e dat de Tanit, zeitatea protectoare a insulei, venerată de cartaginezi pentru blândeţea ei, albă şi luminoasă, întruchipând bunătatea maternă, telurică, stăpână a mării şi a nopţii. Responsabil pentru numele de Ibiza este răutăciosul zeu Bes, de statură scundă, cu un caracter agresiv şi jucăuş în acelaşi timp, visceral şi imprevizibil, petrecăreţ şi iubitor de excese. Să fie oare acesta un semn că locuitorii Ibizei erau încă din antichitate libertini, senzuali şi nebunatici? Curios cum tocmai aceste trăsături sunt redescoperite pe insulă cu 3000 de ani mai târziu.

Încă din antichitate, Ibiza a avut o poziţie strategică inegalabilă, la răscruce de drumuri între Peninsula Iberică şi nordul Africii, în calea unor curenţi marini favorabili navigării. S-au succedat aici, coexistând de-a lungul secolelor, cartaginezii, fenicienii, romanii, creştinii şi musulmanii. Cei 571 km2 ai insulei sunt practic tapetaţi cu istoria a 2700 de ani de invaziuni şi conquiste, culturi succesive şi convieţuiri suprapuse. Pentru a o cunoaşte însă în profunzime se recomandă întreprinderea unei plimbări la asfinţit fie printre ruinele celei dintâi aşezări a fenicienilor, „Sa Caleta”, fie prin necropola „Puig des Molins” sau printre zidurile renascentiste ale oraşului vechi, „Dalt Vila”. Nu e de ignorat nici alternativa de a străbate pur şi simplu per pedes cărările de pe versanţii din amonte, din nordul insulei (Els Amunt), unde adesea te-aştepţi să dai peste însuşi zeul Pan în carne şi oase, tolănit undeva pe-o coastă.

Cu puţin noroc, dacă se nimereşte o zi de sărbătoare, muzica şi dansurile populare vor surprinde prin unicitatea lor, neavând nicio asemănare cu obiceiurile şi datinile de pe insulele-surori, aflate la o aruncătură de băţ (mai bine spus, la o aruncătură de piatră, căci că numele Insulelor Baleare provine tocmai de la vestiţii ei soldaţi din antichitate, numiţi Balearides în greaca veche, cărora li se dusese vestea ca temuţi ochitori-catapultori de proiectile din rocă neaoşă).

Ibiza are vocaţia sărbătorilor. Evantaiul larg se-ntinde de la spiritul păgân al carnavalului pestriţ, până la spiritualitatea profundă a Săptămânii Patimilor, a Crăciunului sau a omagiului pios, cu  ofrande îmbelşugate, presărate pe suprafaţa mării la aniversarea Sărbătorii Fecioarei Virgen del Carmen, sfânta protectoare a pescarilor. E îndeajuns să aruncăm o simplă privire pe harta insulei pentru a constata un lucru evident: cu excepţia capitalei ˗ pe care localnicii o numesc simplu Vila, ca să nu se confunde cu numele insulei complete ˗ tot restul localităţilor poartă nume de sfinţi: Santa Eulària, Sant Carles, Sant Vicent, Sant Joan, Sant Miquel, Sant Llorenç, Sant Mateu, Santa Gertrudis, Santa Agnes, Sant Antoni, Sant August, Sant Josep, Sant Jordi, Sant Francesc…  Deduc şi nu-ncape-ndoială că Ibiza e în mâini creştine până-n ungherele ei cele mai intime.

Ca o consecinţă logică a istoriei ei milenare, la data de 4 decembrie 1999, Ibiza a fost declarată de UNESCO Monument al Patrimoniului Cultural al Umanităţii. Cele patru patru elementele de unicitate care califică insula drept zonă deosebit de preţioasă sub aspectul biodiversităţii şi culturii sunt: citadela fortificată cu numele de „Dalt Vila” din centrul oraşului-capitală, aşezarea feniciană „Sa Caleta” (Sant Josep de Sa Talaia), necropola feniciano-punică de pe colina „Puig des Molins” şi extinsele câmpuri de alge marine supranumite „Câmpiile lui Neptun”.

Dincolo de aspectele teoretice care pledează pentru includerea insulei Ibiza în patrimoniul umanităţii, farmecul ei rezidă în aspectele volatile ale vieţii de zi cu zi.  În pofida glamourului care înconjoară numele insulei ca o aură, sufletul rural şi esenţa ei se respiră în continuare prin localităţile din interior şi prin porturile de pescari, unde locuitorii menţin vie legătura ancestrală cu pământul şi cu marea.

Departe de forfota estivală, Ibiza autentică rămâne ancorată în tradiţie. Pe imaşuri, printre smochini şi roşcovi, pasc turmele de oi. Duminica şi-n zilele de sărbătoare suflarea satelor se adună prin bisericile albe. Casele izolate, presărate la distanţe generoase în mijlocul câmpurilor, par cufundate într-o linişte ancestrală, pe care doar trilurile păsărilor şi ecoul paşilor trecătorilor răzleţi o întrerup din când în când. Prin porturile minuscule, în clipocitul mării calme se leagănă bărcile, care încă mai ies zilnic la pescuit de fructe de mare.

Şi totuşi, doar simplitatea vieţii din utopia izolării pe o insulă care s-ar dori pustie nu e suficientă pentru a motiva magnetismul Ibizei. Opusul somnolenţei ei serene este elementul care-i conferă atracţia ultimativă: diversitatea. În afara freneticei vieţi nocturne din halucinantele-i cluburi, renumite în întreaga lume (mă gândesc aici în special la legendara discotecă PASHA, cea cu simbolul cireşelor-pereche, numai bune de agăţat după ureche), Ibiza oferă vizitatorilor 50 de plaje cristaline (celebrii 200 de kilometri de litoral!),  27 de secole de istorie şi un filon cultural multicolor, care n-are asemănare în lume. Festivalurile cele mai renumite de muzică electronică, jazz sau alternativă, rock, hip-hop, funk, soul, ritmuri tribale, sau recitalurile de percuţie de pe malul mării, la apus de soare, urmate de interminabilele nopţi de dans orchestrate de mai mulţi disk-jokey deodată, ei înşişi renumiţi, capabili să transpună mase imense de oameni în transă, se succed peste vară cu rapiditate ameţitoare, conferind Ibizei statut de reper major în rândul celor mai adulate adrese de pe harta muzicii avantgardiste.

În rândul hiperactivilor insulei se înscrie şi categoria celor care o frecventează mânată de patima pentru puseul de adrenalină la doze maxime, dar punând accent pe viaţa sănătoasă, fără excese consumiste. Pasionaţii de sporturi extreme optează pentru căţăratul pe versanţii stâncoşi sau pentru varii modalităţi de a călări valurile, cu sau fără motoare rapide sub tălpi, precum şi pentru scufundările submarine la adâncimi periculoase. A nu se uita că, deşi sub aspect geologic insula e o prelungire a lanţului munţilor betici, prăpastia dintre ea şi continent măsoară adâncimi de până la 1500 de metri!

La polul opus, nu în ultimul rând, cuibăriţi la adăpost călduţ în nişa liniştii şi vieţii tihnite, se plasează cea mai mare parte a locuitorilor „obişnuiţi” ai Ibizei, care se întâlnesc regulat la târgurile hippy şi pieţele săptămânale organizate sub mottoul Flower Power. Adresele hippy continuă să constituie punctul de atracţie de la sine-nţeles, frecventate obligatoriu, în jurul lor construindu-şi viaţa mai toţi, sub mottoul convieţuirii paşnice, în armonie cu natura şi cu semenii.

Latura creativă, cosmopolită şi hedonistă a insulei se reflectă în oferta gastronomică autohtonă, naţională şi internaţională. Preparată cu peşte prins în imediata apropiere a ţărmului stâncos, mâncarea „bullit de peix”, un fel de ciorbă marinărească, este mâncarea clasică tradiţională a insulei, steaua gastronomiei Ibizei şi delicatesa supremă a localnicilor. Nu mai puţin de 40 de localuri sunt dotate cu certificatul de origine „Sabores d´Eivissa” („Gusturi de pe Ibiza”), garanţie a calităţii demne de orice ghid gourmet. Tot mai multe restaurante s-au specializat pe hrană ecologică, preparată cu ingrediente proaspete, care provin ades din producţia proprie.

La despărţire, instalată comod pe puntea ferryboatului rapid dotat ca un avion modern, sunt flancată de un tânăr care-şi împinge căruciorul cu trei tamburine înalte de-un metru şi de un cuplu cu un câine cu blană împletită în plete tip Rasta, ca o replică a lui Bob Marley în versiune canină. Îmi las privirea să odihnească pe albastrul punctat de insule aruncate parcă la-ntâmplare. Ochi-mi rămân „agăţaţi” de ţărmul stâncos care iese din mare ca un colţ de rechin supradimensional. Pentru o clipă mi se pare că m-aş afla pe urmele lui Odiseu, chiar dacă ştiu că el s-a rătăcit ceva mai încolo în Mediterană, spre Grecia. Aşa trebuie să se fi ataşat şi el de peisajul acesta, prins în mrejele vreunei Circe răpitoare, cu cireşe agăţate după ureche, numai bune de muşcat din ele!

Ibiza e locul ideal pentru astfel de experimente de detentă, cu scăpare din anodinul cotidian şi – cine ştie? – pentru a răsturna complet vieţi ce se cred în siguranţă, fixate în iluzia vrunei cimentări îndoielnice. Voiajul lui Ulise, modern şi actual acum ca şi-n vechime, e aventura descoperirii înainte de toate a nouă înşine şi ne dă şansa de a ne lăsa seduşi de farmecul irezistibil al unei vieţi inspirate. „Adevăratul farmec al voiajului explorativ nu constă în a vâna noi peisaje, ci în a le privi prin ochi noi”, spunea Marcel Proust.

Ibiza, irezistibil fruct oprit? Da de unde! Întindeţi mâna, culegeţi cireşele şi gustaţi din fructul permis!

——————————————

Gabriela CĂLUŢIU-SONNENBERG

Benissa, Spania

mai 2017