Cuvânt și iubire

Atrasă de expresia unei iluminări de moment, în care examinăm viaţa lucrurilor, parafrazând  un autor englez şi un devotat al culturii japoneze, Reginald Horace Blyth, apropierea de poemele nipone nu a fost întâmplătoare. S-a declanşat sentimentul că le aparţin, simţindu-mă reprezentată de stil, de tot ce am descoprit prin căutări şi prin citirea cărţilor de haiku. Surprinzătoare mişcarea din mediul online, o mişcare frumos organizată, închegată, prietenoasă incluzând mai mulţi autori de poeme nipone. Autori cu renume în ţară şi străinătate, printre aceştia numărându-se şi Cezar-Florin Ciobîcă, ale cărui poeme mi-au atras atenţia în mod deosebit.

Cine este acest haijin român?  „Cezar-Florin Ciobîcă  lucrează în Botoşani, România, ca profesor şi autor de poezie, proză şi haiku. Scrie haiku din 2008, iar poemele lui au apărut şi pe câteva site-uri internaţionale. A câştigat premii la concursuri internaţionale de haiku, iar începând cu 2010 a fost selectat printre cei mai creativi 100 de autori de haiku din Europa. Coordonează un club de haiku, organizează concursuri (haiku, senryu, tanka) pe site-ul Lyrical flashes şi este membru al juriului în cadrul Concursului Internaţional de Haiku Sharpening the green pencil. A publicat două cărţi până acum (Memoria clepsidrei, poezie, şi Caruselul anotimpurilor, haiku).”

În acest an, 2017, la Editura PIM din Iaşi îi apare încă un volum de haiku, în ediţie bilingvă (română-engleză) – „Petale în vânt” cu titlu paralel „Petals on the wind”.

Titlu cărţii este extrem de sugestiv. Exprimă un adevăr universal valabil: ne place ori nu ne place, cu voia sau fără voia noastră, nu suntem altceva decât petale în vânt, iar tema principală a cărţii, este aceea a existenţei vremelnice, efemere.

După cum vom vedea, pentru Cezar Ciobîcă, a scrie haiku este o adevărată artă, aceea a simplităţii, a sincerităţii, a purităţii, a sensibilităţii, într-un cuvânt arta esenţei. Într-adevăr, în doar 17 silabe (3 versuri), descoperim universuri şi lumi  incomensurabile. Autorul se apleacă atent, cu decenţă, observă cu fineţe, cu rafinament tot ce-l înconjoară şi dezvăluie cu mărinimie celorlalţi tablouri cu rezonanţe adânci şi de durată. Poemele sunt inserate în carte precum vârtelniţa deapănă timpul, înşirând cele patru anotimpuri în rotaţia lor firească (Primăvară, Vară, Toamnă, Iarnă), însă cartea are şi un al cincilea capitol, în care autorul  presară Printre anotimpuri  alte câteva poeme.

Cine vede în haiku ori spune că haiku-ul este doar imagine are multe de pierdut. Cuvintele, versurile sunt doar „interfaţa” scriiturii cu cititorul. Dincolo de aceasta se deschide o lume cu reverberaţii nebănuite, cu valenţe de neînchipuit. După descoperirea imaginii, cititorul trebuie să treacă dincolo de aceasta descifrând rosturi şi profunzimi ale cuvintelor şi imaginilor. Decriptarea şi tălmăcirea simbolismul acestora printr-o atitudine contemplativă este ceea ce atrage cititorul şi îl îmbogăţeşte spiritual, artistic, cultural…

În acest sens, mi-am propus şi eu un exerciţiu modest prin care încerc să descâlcesc sensuri şi înţelesuri ale haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă. Am citit şi recitit cartea, m-am hrănit cu seva vie a unui univers în mişcare.

Mă opresc pentru început la poemul: clepsidra spartă – / miresmele de tei / îmi umplu timpul. Un haiku, în care autorul contrapune două planuri- golul şi plinul. Clepsidra spartă, cu certitudine are fisuri prin care se goleşte de conţinut, însă nu cunoaştem cauzele apariţiei acestora, ci, doar, putem accepta că aşa a fost proiectată. În cel de-al doilea plan, timpul (măsurat de clepsidră) este totuşi plin, dar nu oricum, ci,  de data aceasta cu miresmele de tei. 

La o analiză mai atentă, observăm că pe autor îl preocupă filosofia vieţii. Doreşte să ajute cititorul să înţeleagă parcursul omului în timp şi spaţiu; un adevăr cunoscut şi recunoscut, acela al trecerii, curgerii  timpului continuu. Acesta se scurge precum un fluid, alunecând lin sau în cascade. Fiecare dintre noi îl percepem şi îl trăim în mod subiectiv, personal; pentru unii poate fi senin, pentru alţii, dramatic. Pentru a spori bucuria trăirii, ori pentru a atenua efectul trecerii şi pentru a fi mai uşor de suportat, Cezar Ciobîcă umple timpul cu mireasma de tei, care ne încântă, ne binedispune, ne face să uităm de lucrurile neconforme cu dorinţele noastre, cu puterea noastră de imaginaţie şi ne face să înţelegem că, de fapt, nu timpul se scurge, ci noi ne strecurăm prin timp spre marea trecere, pe care trebuie s-o acceptăm şi, chiar să ne pregătim în acest sens. Autorul ne dă şi metoda: să ne bucurăm de mireasma teiului şi a altor flori plăcut mirositoare şi binefăcătoare, astfel realizându-se un transfer de bine, de senin, de lumină de la natură spre noi, oamenii. În comuniune  şi armonie cu natura, receptivi la schimbările fireşti din jurul nostru, viaţa, deşi trecătoare poate să ne fie frumoasă. Este o atenţionare că, până la urmă acest lucru depinde şi de noi (liberul arbitru) şi, că este de ajuns doar să avem „ochi de văzut, urechi de auzit” şi sufletul deschis pentru a primi frumuseţe şi dărui iubire. În consecinţă, în opinia autorului, clepsidra spartă semnifică viaţa omului, deosebită de clepsidra naturii, care se scurge în cicluri, rotiri ale timpului prin anotimpuri, între moarte şi înviere. Pe de altă parte, şi noi, oamenii aşteptăm învierea. Când va fi aceasta este o taină, numai Domnul ştie.

Un alt popas, pe aceeaşi temă: bătrân pe prispă – / printre frunzele veştede / un ghiocel. Autorul surprinde desprimăvărarea, trecerea de la iarnă la primăvară, când  ies la căldură gâzele, copiii, iar bătrânii, încet, anevoie,  pe prispa casei, cu privirea fixă, uneori pierdută printre frunzele veştede ale toamnei trecute. Putem  presupune că în înţelepciunea lor, conştientizează asemănarea cu ele. Le contemplă cu nostalgie, cu compasiune, însă descoperim că în această postură, bătrânul nu-şi pierde speranţa; observă un ghiocel, firav şi gingaş, care depăşeşte oprelişti, intemperii şi răzbate, înalţâdu-şi corpul spre cer  bucurându-se de lumina  soarelui. Ghiocelul este modelul de dârzenie, de voinţă sporită, îl motivează pe bătrân să lupte cu neputinţele şi să  mai creadă într-o nouă revigorare a organismului. Prin contrapunerea celor două ipostaze: bătrân (sfârşit) şi ghiocel (început) se aprinde scânteia, are loc  declicul schimbării stării de spirit a bătrânului. Prin absorbţia albului purificator şi interiorizarea luminii  redobândeşte, pe cât posibil, încrederea în sine, speranţa de a merge mai departe. Haiku-ul poate fi o meditaţie, o reconfigurare a modului de a vedea viaţa spre dobândirea liniştii eului interior.

Liniştită, cu sufletu-mi plin de bucurie şi speranţă, zăbovesc puţin asupra unui alt haiku: primul curcubeu – / culorile pastel / neîncepute. Şi aici întâlnim o juxtapunere a două planuri diferite: cerul şi pământul. Fiind vorba de primul curcubeu, deducem că ne aflăm la începutul verii, când natura este îmbrăcată în culorile pastel, culori diafane, (roz, bleu, lila, galben, verde…), care-i conferă un aer copilăresc şi proaspăt, zglobiu şi delicat. Dacă aici întâlnim din plin culori şi tonuri diverse,  autorul ne anunţă că în cer nu este nicio risipă a acestora, ele fiind neîncepute. Doar ne semnalează un nou început al unui proces de apariţie a unui brâu de culori pe cer prin reflectarea luminii soarelui printre picăturile ploii de vară.

Privind tabloul în oglindă, am putea spune: precum pe pământ, aşa şi în cer sau invers, însă autorul nu ne spune de unde şi încotro sunt transferate irizaţiile de culori. Înţelegem însă, că şi teruricul şi celestul au sursele lor şi că între ele există o simbioză perfectă, că totul este divin. Vara dispune de o paletă bogată de culori pentru a înfrumuseţa pământul şi cerul, în aceeaşi măsură. Vara este anotimpul trăirilor calde, senine, tuşe din preaplinul teluricului şi cerescului se revarsă în sufletul oamenilor, fenomen care predispune la reverie şi înălţare. Acolo unde este lumină şi căldură este sănătate, bună dispoziţie. Haiku-ul lui Cezar Ciobcă, construit cu măiestrie este doar conturul unui tablou sublim al unei bucăţi de cer, este primul pas spre un tablou estival divin. Imaginându-ne  ceilalţi paşi parcurşi prin nuanţele şi culorile care  îmbracă cerul şi pământul, ajungem cu siguranţă  la sufletul nostru, înfrumuseţându-l şi înnobilându-l. Cu alte cuvinte, haiku-ul zugrăveşte în cel mai fericit mod un tablou din natură, însă nu se opreşte aici. Tablou complet al creaţiei divine, include şi Omul.

Însă vara are şi neajunsuri, neplăceri. De data aceasta, poetul surprinde  aspecte deloc plăcute, ci nedorite, chiar apăsătoare, obositoare. Probabil, următorul haiku niciun strop de ploaie – / ugerele vacilor / numai crăpături este o vie amintire din copilărie, care l-a urmărit în timp.  O perioadă de secetă, în care păşunile sunt arse de razele fierbinţi ale soarelui de cuptor, neostoite de niciun nor, de niciun strop de ploaie. Anii de secetă sunt greu de suportat prin consecinţele nefaste asupra plantelor, animalelor, şi, desigur, implicit asupra oamenilor.  Din lipsa apei totul se deshidratează, se usucă. Autorul se opreşte doar la un singur exemplu, prin care suprinde suferinţa pe care o suportă ugerele vacilor, care,  asemenea pământului sunt brăzdate numai [de] crăpături. Ugerele vacilor sunt izvoarele de hrană pentru populaţia satelor, de la copii până la cei vârstnici. Drama este mai mare pentru că nu există un etalon de timp în care se poate anticipa rezolvarea situaţiei. Pentru o clipă, mi-am imaginat durerea sufletească a femeii care mulge vaca dis-de-dimineaţă pentru a-şi hrăni copiii, iar în spuma laptelui alb (destul de puţin) din şiştar se scurge o dâră de sânge din ugerul crăpat al vacii. Femeia ştiind ce înseamnă durerea sânului, suferă întreit: revenindu-i propriile amintiri dureroase din primele zile de alăptat copiii, grija că nu are cu ce-i hrăni în perioada secetei şi durerea vacii, animal sfânt pentru familia ei. Durerea sufletească a sătenilor sporită de angoasele, neliniştile, spaimele cu privire la traiul întregii familii, pe termen nelimitat este un tablou trist al vieţii de la ţară, pe care l-am simţit şi trăit, copil fiind.

Timpul se rostogoleşte în ritmul lui, iar noi ţinem cumva pasul prin liniştea nopţii –/  o castană tulburând / stelele din lac. Probabil că autorul  se află sau se imaginează pe malul unui lac ori în apropierea acestuia, într-un peisaj nocturn, romantic; poate chiar într-o escapadă de câteva zile, undeva într-un mediu natural în care să respire liniştea nopţii întru propria-i linişte. Şi, de ce să nu recunoaştem, unele nopţi de toamnă sunt superbe. Într-o noapte senină de sfârşit de septembrie ori început de octombrie, departe de zgomotul oraşului, al televizorului şi telefonului, în care poţi depăna propriile  amintiri, mai vechi sau mai noi, poţi medita ori înălţa o rugăciune,  îţi poţi găsi  liniştea eului interior.

Într-o asemenea noapte, parcă şi stelele se relaxau revârsându-şi lumina pe  suprafaţa apei. O boare de vânt ori castana slăbită (este toamnă) se desprinde de  ramura arborelui şi, odată ce atinge suprafaţa apei produce un zgomot. În liniştea devenită tihnă în miez de noapte,  are loc o schimbare de ton, în care o castană tulburând / stelele din lac. Întâmplarea îi atrage atenţia autorului care observă impactul acesteia asupra lacului şi cerului. Efectul căderii nu este doar sunetul produs şi tulburarea liniştii lacului, împrejurimilor şi a stelelor ci, prin extensie se prelungeşte, tulburând şi liniştea autorului,  empatic cu ceea ce se întâmplă în natură, de jos până sus. O, Doamne, de cât de puţin este nevoie pentru a ne pierde liniştea!

Prin poemul ceaţă deasă – / tata nu-şi mai aminteşte / nici numele rămânem tot  în anotimpul de toamnă. Vremea se răceşte, apare fenomenul de ceaţă, seara, dimineaţa vizibilitatea este redusă, sunt inconveniente în circulaţie şi nu numai, afectează pe cei meteosensibili şi exemplele ar putea continua.

Autorul dă un nou contur imaginii, o altă direcţie lucrurilor, fenomenelor;  este vorba de toamna omului, în care acesta trebuie să se adapteze noului mod de viaţă, pentru că, de data aceasta, ceaţă deasă, ca metaforă ne dezvăluie faptul că este vorba de ceaţa minţii. Din păcate, aceasta (ceaţa) a inundat memoria tatălui şi nu-şi mai aminteşte / nici numele, cel mai simplu lucru pentru om. Poate durerea şi suferinţa sunt mult mai mari dacă are şi momente de luciditate şi conştientizează pierderile de memorie. Pentru cei apropiaţi este o suferinţă greu de suportat, pe de o parte văzând deteriorarea sănătăţii părintelui la senectute, pe de altă parte dorinţa de a-i fi alături, a-l putea ajuta şi a-l feri de eventuale necazuri. Poemul este extrem de profund, îţi crează o stare de spirit cu frisoane, panică, anticipând întâmplări nefaste. Încerci, te străduieşti să găseşti explicaţii, pui întrebări, greu de găsit răspunsuri. Până la umă, ruga şi acceptarea sunt soluţiile. Sentimentul amar cu privire la degradarea omului ca şi a naturii, cu deosebirea că natura renaşte, însă omul nu, este greu de suportat, umerii pe care trebuie să duci povara devin din ce în ce mai aplecaţi, iar cei pe care ai vrea să plângi sunt neputincioşi.

De remarcat în carte şi poemele, în care autorul sesizează îmbătrânirea populaţiei de la ţară:  sat îmbătrânit – / pe hornul casei de naşteri / o barză cu pui;  trăirile copiilor ale căror părinţi sunt nevoiţi să plece la muncă în străinătate:  Ziua mamei – / fetiţa-n lacrimi învârte / globul pământesc sau durerea părinţilor rămaşi acasă, copiii fiind plecaţi: la cules de struguri – / cu gândul la copiii / plecaţi departe; nostalgia pentru locurile şi casa copilăriei: casa natală – / miresmele de liliac / umplu tot golul.

Poemele lui Cezar Ciobîcă sunt schiţe de peisaj, tuşe de penel bine articulate pe canavaua pregătită anume. Mi-au  încântat sufletul şi multe alte poeme, tablouri feerice şi de neuitat: prima ninsoare – / în vechea naşină de scris / o coală albă; petale în vânt – / din ce în ce mai lungă / trena miresei; amiază pe câmp – / miroase a lavandă / chiar şi lumina; întârziind / lăsarea asfinţitlui – / floarea soarelui…

Un periplu prin şi printre meandrele anotimpurilor cu ajutorul haiku-urilor lui Cezar Ciobîcă  este o delectare intelectuală, o desfătare sufletească, o înălţare sprituală.

Întâlnim în creaţia lui Cezar Ciobîcă o tăcere metafizică, spune doar cât să sugereze ceva, explică doar cât să incite, descrie doar pentru a-ţi pregăti pana ori pensonul să continui, foloseşte metafora doar pentru a-ţi deschide calea îngustă dar sigură de a ajunge la esenţă, la izvor. Extrapolând ceea ce poţi înţelege din poemele sale la a contura o viziune asupra autorului  şi propriei sale existenţe, am putea spune că este omul implicat, visător şi sensibil, îngândurat şi jovial şi, dincolo de toate aceste ipostaze, este omul echilibrat.

Cunoscător al mai multor limbi străine, prin creaţia sa, poetul Cezar Ciobîcă realizează în chip fericit un dialog pertinent între culturi, limbi şi literaturi. Este unul dintre autorii pasionaţi şi  dedicaţi poemului de sorginte niponă şi filosofiei zen, mărturisind că în afara tuturor preocupărilor pedagogice, poetice…, „nu este  decât o pată de sânge care vorbeşte”. Şi ne-a convins şi prin această carte că vorbeşte şi scrie excepţional.

Valoarea cărţii lui Cezar Ciobîcă „Petale în vânt =Petals on the wind”  este invers proporţională cu formatul în care apare. Zicala „esenţele tari se ţin în sticle mici” este valabilă pentru fiecare haiku în parte, dar şi pentru carte, ca întreg. Distinsă ca formă, subtilă ca şi conţinut, o carte frumoasă, „cinste cui te-a scris”!

Merită să o purtăm tot timpul cu noi ca pe o carte de rugăciuni.

Vasilica Grigoraş