Vavila Popovici: Duminica Samarinencei – Apa Vie
„Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el, în Dumnezeu.”
– (Ioan cap 4;15)
Luna mai, denumită și „Florar”, este luna florilor, culorilor; ramurile copacilor se îmbracă în adevărate mantii verzi, ninge cu flori albe. Prospețime și culoare.
Mă aflu din nou în orașul Stamford din statul Connecticut, Statele Unite, oraș a cărui arie face parte din New York Metropolitan. Astăzi, duminică, ne îndreptăm spre Biserica ortodoxă-grecească (Ortodox Church of the Archangels) aflată pe Bedford St, la nr. 527, Biserică construită în 1958, în formă de cruce (stil cruciform, bizantin).
Intrăm în Pronaos, sărutăm icoanele, aprindem lumânări și înaintăm spre Naos, pentru a ocupa locuri. Privim altarul, icoana Maicii Domnului pictată deasupra absidei.
Biserica am descris-o în cartea „Jurnal american”, în urma vizitei făcută în 2006. Remarcăm din nou expresia plină de gravitate și de adevăr a icoanelor ce adaugă un plus de frumusețe religiei noastre creștine, ortodoxe. Catapeteasma separă naosul de altar, pe ea fiind pictate icoanele de la stânga la dreapta: Arhanghelul Mihail (pe ușa din stânga), apoi cei doi Arhangheli Mihail și Gavril cărora le este dedicată biserica (în limba greacă Arhangheli însemnând mai marii îngerilor), mai apoi Sfânta Fecioară cu pruncul, Hristos, Sfântul Ioan și Arhanghelul Gavril. Este de fapt, ordinea icoanelor bisericilor ortodoxe din întreaga lume.
Patru sculpturi ale altarului simbolizează cei patru evangheliști, ilustrând legătura dintre „Biserica cerească“ și cea „pământeană“. Ne rotim privirile pe plafonul bisericii. În centru este Iisus Hristos întruchipând începutul și sfârșitul lumii, căci cupola dominantă a naos-ului este întotdeauna ocupată de figura lui Iisus în ipostaza de „Atotputernic“. Deasupra icoanelor iconostasului sunt icoanele Apostolilor cu Iisus la Cina cea de Taină și în mijloc icoana Maicii Domnului cu Iisus în brațe. Ferestrele bisericii sunt tipice secolului al XXI-lea (biserici bizantine) fără vitralii.
Ne așezăm într-una dintre bănci, ascultăm Sfânta Liturghie; depășim starea de izolare individuală, ieșim din limitele lumii naturale și intrăm în legătură cu Dumnezeul nostru, într-o realitate spirituală până la iubire. Corul, orga, enoriașii cântă, în vreme ce prin Sfântul Duh chemat de preot, se săvârșește prefacerea: „Pre Tine Te lăudam, pre Tine bine Te cuvântăm, Ție îți mulțumim, Doamne, și ne rugăm Ție, Dumnezeului nostru”. Îl lăudam pe Dumnezeu pentru marea iubire ce ne-o arată și pentru marea minune prin care ne comunică iubirea Sa, prefăcând pâinea și vinul în Trupul și Sângele Fiului Său, spre a ni Se da nouă. Vibrațiile sonore se propagă în aerul din interiorul bisericii, transmițându-le simțurilor noastre, organelor auditive. Timbrul orgii este extrem de dulce, mângâietor, plăcut auzului. Nu-mi dau seama dacă este o orgă cu tuburi sau o orgă electronică, fiindcă aceasta din urmă, în zilele noastre, imită perfect sunetele orgii cu tuburi.
Credința înseamnă mai întâi trăire și abia apoi înțelegere; înseamnă să trăiești cu sufletul acea viziune intuitivă asupra lumii cerești și mai apoi să înțelegi cu mintea; să-ți tremure ființa și acest tremur, această umilință să te ajute să dialoghezi cu Dumnezeu; rugăciunile auzite bat la ușa inimii, o deschide și lasă loc luminii să intre.
Ascultăm predica. Este ziua de 14 mai 2017. În calendarul Bisericii noastre ortodoxe, Duminica aceasta, a V-a după Paști, e numită „Duminica Samarinencei – Apa cea vie”. Înțeleg prea puțin, fiindcă este spusă în limba engleză, dar la câte o frază mai clară îmi amintesc de cele citite în Biblie, și auzite în cuvântări, de-a lungul anilor, despre anonima contemporană cu Mântuitorul, cea din zecile, poate chiar din sutele de mii de contemporane cu El, acea Samarineancă pe care au pictat-o și o pictează marii pictori ai lumii; o săteancă dintr-un ținut al Țării Sfinte, socotit blestemat, spurcat, și care purta numele de Samaria. A fost una din ucenițele Domnului, propovăduind învățătura Sa până la moarte, începând chiar din momentul în care a plecat de la fântână, și ducându-se în satul ei a spus: „Am văzut pe Cineva care ar putea să fie Mesia!”
Și astfel, Samarineanca a intrat în istorie. Ea a rămas martora peste veacuri a unei importante învățături. Ea și toți locuitorii din provincia Samaria făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separându-se de templul din Ierusalim și respectând numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche dușmănie, chiar nu vorbeau unii cu alții. De[VP1] aceea, Samaria a și refuzat să-I dea apă Mântuitorului însetat, care i-a zis: „Dă-Mi să beau!” Pe lângă credința ei rea, Samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în desfrânare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și desfrânată în fapte, era însetată de „Apa vie” a credinței în Hristos, și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.
Întâlnirea lui Hristos cu Samarineanca e prezentată de Sfântul Apostol Ioan (4, 4-12)ca un duel. Hristos avea de înfruntat (și de biruit) o ființă vie și puternică, o femeie, o înfiptă, făptură înzestrată cu inteligență și cu judecată, mândră, ironică, arțăgoasă, Domnul acceptând-o așa cum era. Părintele Nicolae Steinhardt (1912-1989), scriitor, critic literar, eseist, jurist afirmă că e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici și ucenice de caracter, care opun rezistență, dar sunt în stare să I se predea în duh și adevăr.
În acel duel, nicicum de formă, Samarineanca a fost atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viață veșnică. Nu, Domnul nu a mințit-o; cu adevărat i-a dăruit „apa vie” – apa vieții fără apus, pe ea prefăcând-o, din trufașă, potrivnică, în ucenica și apoi muceniță a Sa. Este un dialog al Domnului cu sufletul omenesc și Hristos a ales dialogul, deoarece „dialogul se imprimă în cuget și-n simțire mai adânc decât rațiunea”.
Mai întâi, Domnul i-a făgăduit femeii „apa cea vie”, adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și după ce femeia a crezut în puterea mântuitoare a Evangheliei, îi zice Mântuitorului cu glas smerit și rugător: „Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez” (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingându-se ca o săgeată de inima Samarinencii, i-au deșteptat credința în suflet. Fiindcă credința este sădită în sufletul fiecărui om, dar, ca și în zilele noastre, ea era adormită și trebuia trezită. Pentru mântuirea ei nu era de ajuns numai credința dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci „Credința, dacă nu are fapte, este moartă” (Iacob 2, 17). Și Domnul a întors inima femeii păcătoase, în smerenie și în căința păcatelor prin mărturisire. Prin câteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească, Mântuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: „Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vin-o aici”, Samarineanca a mărturisit: „Nu am bărbat. Adică sunt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrânare cu cinci bărbați și acum trăiesc în fărădelegi cu altul!”.
Părintele Nicolae Steinhardt, în cartea „Dăruind vei dobândi”, capitolul „Apa cea vie – Femeia Samarineancă”, relatează dialogul aprig și fără cruțare dintre Mântuitor și Samarineancă, o confruntare spirituală pe care o aseamănă celor din tragediile lui Corneille ori Racine.
Mântuitorul ne cere două virtuți principale: credința tare în Dumnezeu, și pocăința, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții prin fapte bune. Pe amândouă acestea le-a îndeplinit femeia Samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mântuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut „apa cea vie”, adică botezul creștin, harul Duhului Sfânt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin – mărturisirea Evangheliei lui Hristos, fugind în familie și în satul natal, în cetatea ei, umblând pe toate ulițele și strigând în auzul tuturor: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El” (Ioan 4, 29-30).
Predica continuă și gândul îmi fuge… Pe parcursul întregii istorii a neamului românesc, intelectualii români au sprijinit Biserica și au înțeles că preoții au un mare rol în formarea mentalității spirituale a poporului, de aceea gândesc că intelectualitatea din țara noastră ar trebui să refacă ceea ce s-a pierdut prin necredință.
Preotul din această Biserică ortodoxă-grecească (Ortodox Church of the Archangels) își îndeplinește de fiecare dată rolul cu prisosință, cu har. Pe față i se citește un zâmbet împăciuitor. Către sfârșitul slujbei a chemat mamele lângă altar, binecuvântându-le, iar la sfârșit le-a oferit enoriașilor, ca mângâiere și binecuvântare celor care au participat la săvârșirea Dumnezeieștii Liturghii, dar care nu au putut să se împărtășească, câte o bucățică din Pâinea binecuvântată – anafura – mai înainte, cu formula liturgică: „Binecuvântează Doamne pâinea aceasta ce se va da în locul Sfintelor Tale Taine…” , dintr-un coșuleț ținut în mână de diacon și, câte o floare, garoafă roz – mamelor, fiindcă „Ziua mamei”, este de regulă sărbătorită pe mapamond (70 de state ale lumii au o dată comună pentru această sărbătoare , deci și America), în a doua duminică a lunii mai. A coincis, iată, cu sărbătoarea „Duminica Samarinencei”.
—————–
Vavila Popovici
Stamford, SUA
