Cuvânt și iubire

La editura ,,Singur” din Târgovişte a apărut, la sfârşitul lui 2016, volumul de poeme ,,Aparent” (Illusory), de Dacina Dan, ediţie bilingvă (română-engleză), în traducerea Mădălinei Maria Dăncuş. Volumul, in manuscris,  a fost premiat la Festivalul Naţional de Poezie ,,George Coşbuc”, ediţia a XIII-a.

Volumul se deschide cu o Prefaţă, substanţială, semnată de Mihaela Gheorghiu (autoarea copertei expresive şi lector al prezentei ediţii), veritabilă radiografie a unei cărţi atractive şi profunde. Autoarea prefeţei notează, chiar din primele rânduri, că volumul este dominat de ,,ambivalenţa real-imaginar, ideea reflexivităţii pierdute, imaginea deschisă şi înşelătoare a lumii, natura perisabilă a fiinţei umane, care şi-a pierdut accesul la tot ce înseamnă etern”. Ea subliniază apoi că ,,tot ce e simbol consacrat se transformă, în poezia Dacinei Dan, în contrasimbol”.

 Poezia ei se caracterizează printr-o continuă căutare (,,un turn de nelinişte, nedefinitivat, care se construieşte mereu”- poeziile Tu, Fulg): ,,m-am rătăcit prin mine/ zdrenţuindu-mi lumina/ eram atât de atentă/ să-mi strâng sufletele/ într-o tăcere nouă virginală/ cu un profil inexorabil/ reverberat de umbra troianului fictiv”.

 Dorinţa de evadare din realitate se împlineşte prin somn: ,,curând/ mă voi pierde în somn/ dezbrăcată de gând/ vreau doar să hibernez un timp” (Curând). Dar somnul aici nu sugerează moartea, ci cufundarea într-o zonă de plenitudine şi linişte.

Universul conceptual, conform Mihaelei Gheorghiu, este mai degrabă bacovian, avem senzaţia unei asfixii spirituale, a căderii totale şi ireversibile a miturilor.

 În multe poeme predomină sentimentul neîmplinirii, al germinării interzise: ,,din scoica afroditei/ am luat o singură/ iluzie/ cu care-am înflorit şi-am germinat/ izvorul ce l-am adus în lume/ de-atunci pedepsită-s să/ port/ acest trup secetos de femeie/ pe care/ nu vor mai clipi nicicând/ gene de floare” (N-am primit). Astfel, seminţele, mirabile, în poezia lui Blaga, sugerează, la Dacina Dan, imposibilitatea rodirii şi, prin aceasta, închid accesul la eternitate, ca şi contrasimbol, devin ,,seminţe neadmise rodirii”.

 Tema iubirii nu este una reală, plenară, ci o umbră lipsită de substanţă: ,,mi-am zdrenţuit gândul/ în mărăcinişul sufletului tău/ mi-am rupt curcubeul/ în toamna privirii/ mi-a-ngheţat mâna-ntinsă/ către macii iubirii/ am răguşit căutându-ţi duioşia” (Portret). Tema iubirii se corelează cu aceea a iernii ce sugerează încremenirea: ,,în mine însămi e iarnă/ visul meu/ îşi îngheaţă propria-i creangă” (Fulg), dar albul semnifică în acelaşi timp puritate şi nerodire: ,,ce creangă invocăm/ iubito iubitule/ în inima iernii/ prin viscolul înstelat de seminţe/ neadmise rodirii” (Necroză).

Citind poezia Dacinei Dan ai impresia că divinitatea s-a retras parcă în cele mai înalte sfere, abandonându-şi creaţia (Deus otiosus), iar locul acesteia este luat de un simplu demiurg (regizor, spune autoarea), care elaborează tot felul de scenarii şi guvernează destinul individului la întâmplare: ,,regizorul ce mi-a semnat prezentul/ a răsfoit o carte/ şi-a lăsat-o deschisă/ pe-o masă cu pietre/ şi-acum stâncile-mi rănesc trupul” (Regizorul). Este vorba despre un destin nefericit, lipsit de finalitate, împotriva căruia omul nu poate face nimic, el se va prăbuşi oricum: ,,în amintire/ orizontul iar mă cheamă/ şi-mi lăcrimează prăbuşirea-n geam/ rambursaţi icarul îndrăgostitului şi poetului/ frunza/ mă desparte de ram” (Am visat). Pe de altă parte, oricât de vulnerabil, individul are şansa dedublării, în fiecare din noi există o fiinţă metafizică, nemuritoare, care aspiră la perfecţiune, un arheu: ,,fulgii păşesc/ în vârful sufletului/ între mine şi eul imaculat” (Alb).

Motivul drumului, de pildă, cu finalitate spirituală, strălucit ilustrat în vechea Chină (Dao-de-Jing), este aici o cale ,,care nu duce nicăieri”, ,,fără să ştiu unde se sfârşeşte/ drumul” (Drum), este un traseu în cerc: ,,unde e glasul/ cum doare pasul/ ce se întoarce/ ocolind/ de unde a plecat” (Tată).

Universul poetic este limitat formal, însă nelimitat conceptual, fiecare spirit e în luptă cu limita proprie şi conştientizează tragic căderea, marcată în volum prin îndoială: ,,…poate/ cine ştie/ nici nu există astfel de oameni/ şi nici infinit” (Poate).

 Ideea pădurii, cuprinsă într-un sâmbure de ghindă (cf. Mihai Eminescu) ne apare aici inversată (,,ochii tăi reduceau pădurea din jur/ la un singur punct”), într-o tentativă de regresiune la origini, într-o lume genuină, din care izvodeşte totul.

 În sfârşit, autoarea inspirată a prefeţei scrie că, în volumul ,,Aparent”, se pot distinge două registre, unul care plânge (deplânge) şi altul care sfidează (ironizează). În acelaşi timp, descoperim, la Dacina Dan, două ipostaze, una proiectată asupra trecutului şi alta asupra prezentului, precum în Vară: ,,am pumnii-atât de plini/ de soare şi de verde/ că/ dacă i-aş deschide-acum/ aş luneca deodată/ într-o altă poveste mai lungă/ cu ploaie frig şi ceaţă”. Ea se întreabă, oare cum am putut crede că voi purta mereu ,,în braţe fân/ şi-n buzunare stele”, că voi putea înlocui ,,cuvintele cu inefabile păsări” (Stagiatură).

Dincolo de consideraţii estetice şi metafizice, noi credem că ceea ce frapează, în poezia Dacinei Dan, este tonalitatea aparte de inefabil şi diafan, ,,ca un desen transparent”. Este un volum al stărilor poetice pure, fără trimiteri extra-poetice, autoarea nu filosofează, nu ţine discursuri (revolta ei este pasageră), ci zugrăveşte, cu elemente simple, cu puţine mijloace, un tărâm poetic în care se instalează ca la ea acasă. Sunt nenumărate poezii în care nota accentuată de inefabil este definitorie, pare să copleşească totul.

Putem exemplifica din abundenţă în sensul acesta: ,,ploaia este altar şi rug/ mă închin/ în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita, mereu); ,,dac-aş răsări dimineaţa/ aş avea mireasmă de tei/ toamna/ aş înfrunzi în ţipăt de cocori/ primăvara/ m-aş ofili de gând în ghiocei” (Zbor); ,,soarele/ mi-a aruncat azi/ cu fluturi în geam/ tresăream sub privirea ta/ ca un mugur/ sub picătura de apă/ versul tău de dragoste/ purta toamna pe obraz” (Singurătate); ,,părul meu încă miroase/ a fluturi/ îţi strâng tăcerile/ din vie/ şi-n braţele mele/ începe să plouă (Nostalgie); ,,îmi pun inima pe-o frunză de vie/ şi-mi acoper gândul cu-o despărţire-albastră” (Regizorul); ,,n-am primit în dar/ nici o petală de/ roz/ nu mi-am văzut umbra/ în zăpada-mpăcării” (N-am primit); ,,ai plecat subit în lacrima toamnei / între tine şi noi/ fulguiesc depărtările/ e vremea ploilor de frunze/ ochii mei spală copacii” (Tată); ,,printre atâtea frunze care cad…/ anotimpul se lipeşte de călcâi/ vulnerabil în genele ierbii/ peste ochiuri de timp/ sublimat în ecou” (Rug); ,,zăpada-mi acoperă dimineaţa/ rece/ palma ninsorii/ pe pletele unduite/ de amintirea fânului copt/ în priviri de văi cu apus de fântâni” (Alb); ,,desenez cu migală/ petală cu petală/ dimineaţa albastră în care visezi/ printre gene de soare/ că ţi-ai regăsit frumuseţea” (Poem); ,,va fi toamnă/ peste alei de silabe/ plânge-un castan/ în locul ochiului/ căzut…/ am mâinile pline de greieri” (Curând); ,,băut-am rouă/ din potir de nufăr/ în timp ce bărcile/ răneau albastru/ trupul deltei/ serile de iulie/ înotau spre mal” (Delta); ,,cu mine însămi/ la o margine de vară/ lângă mare/ într-un asfinţit oarecare/ până aici/ m-a călăuzit soarele” (Aparent); ,,purtam/ eşarfe de iluzii verzi/ când ne întâlneam/ între anotimpuri/ tu-mi risipeai culoarea/ ca să-ţi pictezi pe suflet/ trandafiri japonezi” (Efemer); ,,am văzut azi/ toamna/ urcându-se în copaci/ şi numărându-mi sentimentele din mână/ i-am spus să coboare/ dar ea a început/ să-mi despletească frunzele din ochi” (Sentiment); ,,sunt/ ca o potecă/ dintr-o pădure verde/ părăsită de căprioare/ mi-am rătăcit/ ecoul/ printre copaci” (Peisaj).

Cuvintele au semnificaţii multiple în poezia autoarei, pot fi un refugiu în faţa realului: ,,dacă plouă cu versuri/ lumea rămâne în spatele ploii” (Vară), o modalitate de autodefinire: ,,gând şi cuvânt/ îngemănate adânc/ scuturându-şi de nins aripa/ fiind eu sunt” (Alb), dar la fel de bine, un mijloc pentru a-şi ţese ,,pânza la un război arhaic”, în aşteptarea unui Ulise salvator: ,,sunt doar o anacruz-a penelopei” (Sau), cel care s-o elibereze din lanţurile ce-o leagă simbolic de munte: ,,de ce/ mie/ nu mi se regenerează versul/ ciugulit de vultur” (Aş vrea).

Mihaela Gheorghiu face unele consideraţii interesante în Prefaţă, în legătură cu ,,rostul” cuvintelor, pe care nu le putem omite în această recenzie. Astfel, în societăţile tradiţionale (arhaice), ,,răspunderea” faţă de cuvânt se încarcă de sugestii magice, demiurgice: cuvântul, odată rostit, nu mai poate fi luat înapoi, dobândind o existenţă proprie, de-sine-stătătoare, el se putea întoarce împotriva celui care-l rostea. În poezia modernă, cuvântul şi-a pierdut mult din puterea sa originară, aceea de a institui realul, în sensul unei pierderi a transcendentalului, a unei de-mitizări. La Dacina Dan, cuvintele suportă un soi de umilinţă prin tăcere: ,,ca şi când/ s-ar fi umilit cuvintele/ într-un copac tăcut/ fără ramuri” (Portret), sângerează: ,,întorc ziua noaptea cu silabe/ şi-mi curge sânge din cuvânt” (Lanţurile), însetează: ,,în lacrimă/ …/ silabe-nsetate” (Exerciţiu), iubesc: ,,vino cuvântule/ şi-mi desenează mâna prelungă şi mireasma de toamnă/ vino/ iubeşte-te” (Vers).

În ciuda decăderii lor în dimensiunea ,,profană”, cuvintele mai păstrează ceva din aura divină: ,,mă închin/ în genunchii lacrimii pe cuvânt” (Nichita, mereu), ,,zbor alb/ în frunza de apoi/ în care cred” (Punct).

Aceasta este poeta Dacina Dan, versurile ei, ca nişte trofee nepreţuite, cea care îşi oferă fiinţa lumii întregi, prin cuvintele ei inspirate, incantatorii: ,,luaţi şi citiţi/ acesta-i zborul meu/ răstignit”.

IOAN POPOIU